Hlizeli mai vechi şi mai noi

Mai de prin primăvară:

Muţunau mai plimbă cu el, din când în când, un săculeţ de plastic în care şi-a pus discurile de Mega Image. Poate le mai schimbă şi-şi întregeşte colecţia...
Desigur, nu se uită unde pune sacul, care, invariabil, ajunge ud / pătat / agăţat.
 
- Iar e sacul ud! Pe lumea asta totul e ud?!?!
Mă hlizesc cât încape. Muţunau, nepricepând exact motivul ilarităţii, argumentează:
- Sacul e ud, limba e udă, ...în nas e ud, ...creierul e ud...  

***

Muţunau solicită (cam imperativ, aşa) nu-ştiu-ce de pe lista (lungăăă) de vezi-să-nu.
Deloc suprinzătoriu, răspunsul nu e favorabil.
- Asta nu-mi dai, aia nu mă laşi... Nu eşti de acord cu nimic din ce propun eu!
- Propune lucruri din categoria pe care ştii că o accept. Ia începe tu prin a face curat...
Muţunau e din ce în ce mai întunecat la faţă:
- Mda, sigur, curat... aia nu, aia nu... Viaţa e foarte greu!



Recente:
- Pot să mă uit un pic la Lego Scooby?

- Răbdare!
- Muuulţuuumesc foaaaaarte mult că n-ai zis nu!

***

- Mi-e foame! Foarte foame!
Eu, preocupată de oarece amenajări interioare, încurc borcanele:
- Îţi dau gresie cu mozzarella?
- Ăăăă...mulţumesc, nu chiar acum!

***

- Minecraft?
- Nu. Ştii că eu nu te las la Minecraft.
- Dar eu şperam... se bâlbâie Muţunau
- Şperai degeaba. Jadarnic, cum ar veni. 
- Haide, că eu şperam din tot şufletul... 

***

Mă uit la un film şi Muţunau, curios, se bagă să vadă despre ce e vorba fix când doi se găsesc să se bată ca chiorii. 

- De ce se bat ăia?
- C-atâta cap au.
- Cap da, da’ creier nu. 

Victima îşi aminteşte

Muţunau are, la sala de escaladă, o serie de amici de toate înălţimile.
Suprinzător pentru mine e că ăia de vârste mai mari se lasă agresaţi - ciupiţi de fund, pocniţi, etc, ca şi când ar fi al dracului de greu (spre imposibil) să spui, fără istericale da’ ferm, în timp ce priveşti în ochi micul bandit: „Stop! M-ai lovit / ciupit / pocnit. Nu îţi permit să faci asta.”

O fi, ce să zic, că, în timp ce-i vorbeşti calm şi ferm zurbagiului, ai eventual de gestionat, simultan, propriile poveşti interioare contradictorii: sentimentul de victimuţă (la pachet cu ruşine, jenă, şi altele asemenea), aerul de potenţial pedepsitor (nu neapărat la nivel de adult) al ofensei şi, de asemenea, sentimentul de mare om bun care nu-i arde una omuleţului.
La care, după caz, se poate adăuga şi durerea fizică propriu-zisă.

Dar ce s-a petrecut de fapt, stimaţi telespectatori?
S-a petrecut că Muţunau s-a gândit să facă o glumă şi să-i tragă una peste sticla de apă unui cetăţean (adult, da’ cu aparat dentar...) care bea şi el nişte apă. Nu i-au sărit omului nici dinţii, nici aparatul, da’ nici mult nu mai era...
Iar eu am intrat în pământ la auzul povestirii - că, nu de alta, ştiu cum e să-ţi iei sticle-n dinţi în timp ce bei.

Pe drum, conferinţă de presă cu agresorul.
- Dar ne distram! Era o glumă!
- Nu, musiu, tu te distrai. Ei nu. Mai ştii cum a fost la şcoală, când ai vrut să-i închizi în baie pe cei doi mici, şi ei s-au speriat? Pentru tine o fi fost amuzant, pentru ei, nu.
(da, se ocupa şi cu de-astea...)
- Dar eu aproape că nici nu-mi mai amintesc!
- Tu nu, dar ei da. Pe tine când te pocneşte cineva, îţi aduci aminte. Eu mi-am luat demult o sticlă-n dinţi, de mi s-a ciobit ăsta.
- Da’ ce avea cu tine?
- Nimic, m-a lovit din greşeală. Dar uite că eu ţin minte.
- Da’ acum îmi pare rău că am fost victimă....
- Nu tu. În poveştile astea tu eşti agresorul. Cel lovit e victimă.

Pauză de gândiri.
- Deci aşa a fost şi cu D., când s-a supărat...

D. e fostul-cel-mai-bun-prieten/noi-suntem-siamezi, cu care pare să fi reluat recent relaţiile diplomatice (şi răgetele aferente, de pace şi bună înţelegere).Mai demult, nu e clar în ce context, Muţunau îi arsese o mătură-n cap. Aşa, să nu ne plictisim...
La momentul respectiv, cu toate prelucrările prin aşchiere efectuate tot în maşină, nu-i picase fisa.

Dar acum....

- Eu uitasem. Dar victima îşi aminteşte....  

 

Zicerile muţunautice se alambichează

Răspunsuri alternative la momentul „mergi şi te spală pe dinţi”:
- Cum poţi să te porţi aşa cu un copil?
- De ce e viaţa atât de crudă?
- Dheee ceeeee?????? / Nhoooooo!!!! Iaaaar?

(„Viaţa e foarte greu!” e replica pentru momentul „s-a cam terminat cu joaca”)



                                         ***
Puţintel prescurtat, da’ strict involuntar-autentic:
În maşină fiind, îi arăt Muţunaului un căţel, încercând să determin dacă-şi aduce aminte de întâlnirile cu o amică dotată cu acelaşi „model”:
- Uite un mops!
- Maps? Google Maps?
- Un căţel mops, merg eu pe ideea că poate n-a auzit.
- Ahaaa, un căţel Google Maps!
- Bun glum.
- Îţi zice unde eşti pe stradă! Sau poate un căţel mop! Un căţel care şterge sigur după el când face mizerie!
- Auzi, tu ai un viitor luminos în stand-up comedy.

Muţunau, teoretic, ’abar n-are ce e aia stand-up comedy. Dar, dacă tot părem a fi pe aceeaşi lungime de undă, asta nu-l opreşte să-şi dea cu părerea...
- Da! Trebuie doar să-mi vină nişte idei bune...
Hm... e posibil oare ca, de fapt, să ştie ce e?
- ... de la alţii!!


                                          ***
Temporar importat la birou într-o seară, Muţunau e cazat în faţa unui bol cu lapte în care are să-şi toarne fulgi. Între timp, îmi ţine o predică despre cum vrea el să planteze porumb la şcoală
- ... deci vrei să te-apuci de agricultură?
.... şi varsă, simultan, o producţie record de fulgi la hectar de parchet (pentru că punga, nu-i aşa, se rupe şi scutură sălbatic, de parcă ai avea de hrănit două batalioane de găini cam dispersate).
- Păi bine, ţăran român, ce e asta???
Deja cu gura plină, Muţunau, desigur, răspunde pe loc:
- Nu ţăran român. Hotelier român!


                                           ***
Dotat cu faţa de „profund inspirat, irezistibil de-a dreptul, să vezi ce-o să râzi când îţi spun asta” da’ şi cu un aer fals umil (în caz că episodul n-ar merge chiar bine...), Muţunau mă ambuschează în bucătărie:
- Ascultă!
Mă uit la omuleţul care, cu mâinile angelic împreunate, începe să cânte (fals, desigur):
- Laaa muuulţi aaaaani cu săăăănăăătateeee... 

Hă? (da’ nu zic nimic...)
- Săăă văăă dea Dooomnuuul....
...?
- ... tooot ceee bârfiţi!(fundal sonor exploziv nechezat hlizit)
- Hi-hi-hi, ştiam că ai să râzi!

 

Nu chiar lup, da’ lejer în blăniţă de oaie

Ce văz eu că au în comun exprimări de tipul:

 „menirea mea ca dascăl este să-i modelez şi să-i formez, în funcţie de posibilităţile fiecăruia, iar datoria să-i iubesc şi să-i tratez la fel”
 „nu poți să pui structură, conținuturi dificile, în capul unor copii dacă nu reușești să construiești mai întâi o relație cu ei. Ajungi să vorbești singur cu tabla.” ?

Multă ipocrizie bine machiată şi vândută pe post de bune intenţii natur.
(Parol, sunt doar puţin prefierte, aproape încă mişcă, de proaspete ce-s.)

Da’ de ce?
Păi, ia să vedem: unde cade accentul?
Eeeee.... cam pe profesor.
De obicei, asta e o veste proastă. Dacă expunerea despre educaţie e despre prof... cel mai des urmează (chiar foarte vizibil) exprimări bazate pe premise de forţă şi inegalitate. În traducere, vorbim de relaţii inegale, cu proful / învăţătorul cocoţat, fie şi simbolic, pe un piedestăluţ, de unde, în amabilitatea sa, se mai şi dă jos din când în când, să lumineze copilărimea neştiutoare.

Apoi, mă scuzaţi, să trăiţi, aş prefera îndrumători care să nu se creadă chiar buricu’ galaxiei.
(pricep că tre’ să-şi ia şi ei energia şi „misiunea” de undeva, da’ zău dacă asta nu e priza greşită.)

Care să pornească de la ideea că ghidează, însoţesc, dezvăluie, oferă ocazii de descoperire.
Care s-o lase mai moale cu metaforele de forţă tip modelat şi turnat betoane. (în special aia cu „să pui structură, conținuturi dificile, în capul unor copii” e deosebit de brutală. cu atât mai sinistră mi se pare alăturarea cu un concept teoretic corect, cel de relaţionare. care ar fi bine să fie individuală.... nu de la prof la clasă, că aia nu e relaţie, e mod de raportare)
Care să-şi lase lor loc, conceptual vorbind, de descoperiri alături de copii.
Pe care să-i auzi spunând ce-au învăţat de la un copil sau altul.
Care să  nu-şi măsoare succesele în funcţie de propriul confort. Ci de cel al copiiilor.

Cu exprimări în care accentul să cadă pe procesul de învăţare. Sau pe relaţie. Sau pe copil. Dar nu pe sine - pasul ăsta ar fi trebuit parcurs de mult...


Ce nu pricep, în continuare, e cum de scapă nesesizat că auto-instituirea-n postura de centrul centrului centrului mamei lui (sau divinitate part-time, guru-senior, de-astea) pune o presiune prostească şi inutilă şi pe prof. (care, ca să continui pe linia metaforelor tembele propuse şi, nasol, luate şi-n serios, are de cărat non-stop după el/ea structuri, bre, ca să aibă ce pune-n capetele copiiilor....)
Presupun că e ceva figuraţie auto-sacrificială la mijloc, că dé, te-o mai aprecia lumea când te vede pe ce rug arzi (ei bine, nu. lumea are cu totul alte treburi...).
Sau, trist, pur şi simplu, fonfleuri pretins literare intens repetate.

Nu, n-o să dau sursele exprimărilor citate. Nu cu persoanele respective am ce am - ci cu un mod pervers de gândire pe care, conştient au ba (cel mai ades ba) îl reprezintă.

Un pic de inversiune de rol la casa omului chiar n-ar strica....

Muţunau şi muzica (sau cum să fii fan)

- Asta e melodia!!
- Hă?
(cumva, Muţunau mă ia non-stop prin suprindere, în ultima vreme. sau poate aşa-s eu acum, etern surprinsă)

- Asta e!!! Asta, cu „sângele mele”!!!
- N-are niciun sens. Nici nu se acordă, zice nazistul gramaticii.
- Da’ eu aşa aud.
- Păi nu prea am cum s-o caut.
- Ăăăăămh.... se pleoşteşte Muţunau.

Pe de altă parte, ştim bine (chiar mai bine decât el, cum se va dovedi mai jos...) că Muţunau e mare fan Carla’s Dreams.
(ceea ce e uşor ’naintea vârstei, da’ n-am interzis...)
Aşadar, mă apuc să caut „de-a alandalulea” pe net, având o vagă bănuială că de fapt ştiu piesa...



La primele acorduri:
- Na, o recunoşti?

Muţunau se uită lung şi nu foarte lămurit la mine. Explodează extatic abia la refren, ocazie cu care-l lămuresc că e „sângele-n vene”...

- Îmi poţi printa versurile?
Nu prea e pentru copii, aşa...
- Că vreau să le-nvăţ!
- Da, imediat!
(ia de aici, să-l pupe mama pe el de autodidact!)

Taman când cugetam că-s mari oameni cetăţenii de la Carla’s Dreams, dacă l-au depăşit ei în preferinţele lui Muţunau până şi pe Scooby Doo, când face bine junele şi-mi aminteşte (via deducţie bazată pe listele Youtube) că gloria lumii e trecătoare, aşa, de felul ei ...
- A, păi tot ăştia cântă şi „Eroina". 

 ...pe care Eroină a refuzat s-o asculte şi a doua oară mai deunăzi, explicându-mi că preferă să şi-o cânte chiar el.

Moment de mare angajament parental, că Muţunau o fi având el voce (pe undeva, pe-acolo), da’ de ureche muzicală nu dă semne....