E înaltă, subţire şi are ochi căprui

E înaltă, subţire şi are ochi căprui.

Nu e vreo frumuseţe, dar emană căldură, blândeţe şi-i foarte plăcut să stai de vorbă cu ea.
E o femeie inteligentă, foarte respectată de toţi cei care-o ştiu, pentru că mulţi din comunitate au beneficiat, la un moment dat, de ajutorul ei. Are, de mulţi ani, propria firmă, şi, fără a fi persoană publică, e de referinţă în domeniul în care lucrează. Munceşte mult şi rar se-ntâmplă s-o vadă cineva enervându-se. Firma ei n-are prea mulţi angajaţi, aşa că ea duce cam tot.

E, într-un fel, bogată în conexiuni şi lipsită de prieteni. Nu prea are cu cine vorbi - mai toţi se raportează la ea ca la persoana-companie, afacerista pricepută fără a fi câinoasă, cea care e preocupată ca toată lumea să iasă în câştig, sfătuitoarea şi ajutorul de nădejde a şi pentru multă lume.

N-ai zice că-i lipseşte nimic. Pare echilibrată, parcurge, pe undeva la fel ca restul lumii, pe altundeva mai protejată, datorită multelor conexiuni, vremurile tulburi prin care trecem, îi place să înveţe, are familie, se preocupă de copilul ei, e foarte apropiată de părinţi...

Nu e de aşteptat să aibă, vreodată, nevoie de ajutor sau de sprijin. Aşa, poate de-o informaţie, un pont, acolo, de un bilet la teatru, un discount, dar atât.



E înaltă, subţire şi are ochi căprui. Ar putea fi aproape oricine.

Şi e victima violenţei domestice.


Nimic din ce face, din cum se poartă sau din ce arată nu te lasă să bănuieşti asta.
Şi totuşi, e sacul de box al soţului ei, de foarte multă vreme.

De fiecare dată când nu-i convine ceva, şi dăţile astea-s din ce în ce mai dese, dă literalmente cu ea şi cu copilul de ce apucă - masă, perete... Ca şi cu o jucărie pe care te-ai supărat sau care te-a plictisit.
Uneori, înainte sau după izbucnirea de violenţă, iese pe uşă. Pleacă. Apoi se-ntoarce, pur şi simplu.


M-a şocat povestea.
Nu pentru că n-aş fi conceput ca violenţa să-şi facă loc şi-n familiile de intelectuali, sau în familiile bine situate, sau în lumea bună. Mi-e evident că nu de numărul de diplome ori de ani de şcoală depinde depărtarea sau apropierea de flagel.

M-a şocat propria-mi paralizie la auzul poveştii. Imposibilitatea de a reacţiona.
Dincolo de a-i spune, după ce-am ascultat, mută, istorii despre cum dă bărbat’su de pereţi cu ea şi cu copilul, că eu o cred într-un mare şi iminent pericol, şi de-a-l privi pe om în ochi, cu prima ocazie, cu aerul ferm că ştiu, n-am făcut decât să mă gândesc. Să caut răspunsuri.
Parcă mi-au căzut mâinile din umeri.

Dar de ce rabdă? Dar de ce nu pleacă?
Ah, întrebarea clasică. Dovada supremă de lipsă de empatie, de-altminteri.

Pentru că nu poate.
Nu mai poate.
Sau, în cel mai fericit caz, deocamdată nu poate.

Rareori violenţa domestică începe a se manifesta brusc. De cele mai multe ori, sunt semne. Dominaţia, atât de fals interpretată înainte de căsătorie drept forţă, masculinitate şi, eventual, motiv de atracţie. Controlul din ce în ce mai strict, pe unul sau pe din ce în ce mai multe planuri. Abuzurile, de la verbal la fizic. Privările. Bătaia.
Nu vin toate odată, ci, insidios, pe rând, încet-încet, pân’ te trezeşti că propria viaţă-ţi e, demult, o ţesătură cenuşie a cărei singură constanţă e asta - violenţa. Îmbrăcată sau nu în haină de auto-apărare.

Chiar şi când vrei să pleci, n-ai unde.
De cele mai multe ori, e despre bani. Dar şi despre a deschide cutia Pandorei cu şi mai multă violenţă.
Să zicem că pleci. Că treci peste dărâmatul a tot ce-a fost, până atunci, viaţa ta, peste tot oprobiul public (ei, făceai tu ceva...) şi peste toată expunerea, şi pleci.

Cât va dura până la primele bătăi ex-maritale, în stradă sau pe un’ s-o nimeri?
Că tre’ să fii cel puţin naiv să crezi că, până şi-n prezenţa unui ordin de restricţie (care la noi, atenţie, nu există!), agresoru-i deodată pocnit de iluminare şi renunţă la unicul lui debuşeu.

Şi, atât de falsa şi ipocrita replică, „dar cu copilul, ce faci cu copilul? rămâne fără tată?”. Când e evident că-l scoţi de la abator şi că agresorul numai părinte nu se mai poate numi.

Rădăcinile sunt adânci, puternice şi dureroase.
El e un furios fără leac, abrutizat de propria-i familie de origine. Pedeapsa pentru aproape orice era că mama nu-i mai vorbea - luni întregi.
Ea e copilul terorizat, refuzat-priponit-controlat, care n-a apucat nici până-n ziua de azi să crească. Plină de traume atât e mari încât, pe de o parte, nu-i de mirare c-a ajuns mama răniţilor, dar, pe de alta, e un miracol c-a supravieţuit.

Nenorocire à la carte. Meniul zilnic.

Mă uit şi, fără să-mi fi spus cineva, văd, într-o viziune secundă, sau ghicesc, în realitatea imediată, genealogia durerii, pe făgaşele adânci lăsate de urmele de neiubire.

Descumpănirea uneia dintre mame, poate dureros de incapabilă în a-şi gestiona spaima, în faţa copilului prea zburdalnic, prea explorator, prea curios, şi reacţiile ei nefericite, de tip „nu meriţi nimic, nu eşti bună de nimic, noroc că te mai accept eu din când în când”. Respingerile din ce în ce mai dureroase, tranşee perfecte pentru bombele neexplodate de dependenţă ulterioară.
Pentru că, ştiindu-te neiubit de mic, vei face orice pentru a fi acceptat la maturitate. Iar ştiindu-te ăsta, îngropat mult prea adânc în sânge, iese uneori la suprafaţă prea târziu.

Frustrările prosteşti ale celeilalte, care nu iubea decât premiile copilului, şi numai pe cele întâi. Mama-depozit de reuşite, poftiţi bonul. Mai poftiţi pe la noi după următoarea olimpiadă.
Ignorând până şi peretele de furie construit în timp, şi blocat, o vreme, de timididate şi de conformarea la reguli.

Crater si gheizer, sub presiune de mii de atmosfere.

Cel mai tare mă înspăimântă nu combinaţia de cuplu - doi oameni nefericiţi care se simt fără a se-nţelege, de unde şi legătura pe care, în pofida violenţei, nu vor şi nici nu pot s-o rupă - ci felul în care se păstrează legăturile cu familiile de origine.
Ipocrit e puţin spus.
E o prefăcătorie sinistră şi corozivă cum că totul e bine, a trecut, gata. Când, de fapt, nimeni n-a iertat pe nimeni, dar subiectul e deja prea dureros, aparent inutil de zgândărit. Tumora e prea mare ca să mai poată fi scoasă.


Deci mergem înainte zâmbindu-ne tandru.
În vreme ce amabilităţile prezent-colectate n-au cum să suplinească hăul de neiubire, ci, cel mult, să intensifice furia.


E înaltă, subţire şi are ochi căprui.

Şi nu ştiu ce să fac ca s-o ajut, înainte să fie prea târziu.

Raport de săptămână trecută, plus autopsia unei erori

Înainte de Gaudeamus, am plecat şi m-am şi-ntors de pe meleaguri străineze, unde oamenii de 50+ ani au tonus de 30 iar părinţii lor de op’ş’trei joacă golf, şi-unde seara la pub se iese fără haină, în tricou, chit c-afară sunt maxim 4 grade, ca să n-ai ce pierde-n cârciumă la plecare, când oricum ţi-e cald şi eşti fie preocupat de altele, fie uber...uituc, fie ambele.

Am lăsat în urmă un copil convalescent, oprit de la a mai merge la grădi, şi m-am întors la o grevă a foamei (nu mai mănâncă decât în prezenţa mea, şi la îndemnul meu exemplificator, spre disperarea intens pârâindă a blugilor din dotarea-mi...), la bronşită, cu care cu onor m-am procopsit şi eu, chit că părusem a depăşi episodul propriu de suflat nasul cu orele (ultima dată când m-am ocupat de asta, eram maxim în clasa a patra...), la un început de otită şi la o măreaţă continuare a epopeei grădiniţeşti.

Dialogul următor reprezintă o sinteză a unei ore de bătut apa în piuă:

- Ne pare rău, dar poate copilului dvs. i se potriveşte mai bine sistemul de stat.
- Cum adică?
- Păi, nu se integrează în grup, nu vrea să accepte materialele date de educatoare, nu are răbdare mai mult de 3 minute... noi mai mult de atât nu ştim ce să facem cu el.
- Aveţi o fişă de pe care să vedem exact ce face şi ce nu?
- Da, v-o trimit mâine, când vine educatoarea. (discuţia se purta seara, târziu, doar cu onor madam directricea, zâna vorbitului ambiguu & a lipsei de logică, fără pic de competenţă educaţională, dar, de, apropitar umflat în pene...)

Se trimite fişa ulterior, din care reiese, cu onor, că onor neintegratul se plictiseşte de crapă la grădi, de vreme ce toate materialele pomenite par a-i fi deja cunoscute, întoarse pe toate părţile, asimilate, şi altele noi ori nu mai sunt, ori nu i s-au mai arătat.

Altă belea:
- Şi, ştiţi, a stricat un material foarte scump. Vedeţi? ia madam obectul şi, în încercarea de a demonstra stricăciunea, mai comite una.
- Păi... văd că nu e prea rezistent.
- A, nu, asta e pentru că era deja stricat (în condiţiile-n care cele două porţiuni buşite succesiv erau oarecum independente una de alta)

Şi acum, bomba. Sau grenada defensivă. Sau torpila atomică. Sau racheta sol-sol.

Copilul la care se face referire în dialogul de mai sus nu e Muţunau.
E vorba de alt băieţel.

Bun venit la grădiniţa „Suntem complet depăşiţi de situaţie şi ne mândrim cu asta”.

Ceea ce nu face decât să delimiteze clar opţiunile.
De continuat acolo, cum ziceam, nici nu poate fi vorba, câtă vreme nu vorbim de dezvoltarea copilului, ci de limitarea lui - e clasica poveste cu punerea în cuşcă, doar că asta e un picuţ mai mare şi are gratiile-mbrăcate-n moltonul pretenţiilor de educaţie liberală.
Nu se întrevede pic de efort de dezvoltare din partea madamei, ci, dimpotrivă, ăştia suntem, ne cereţi mai mult, plecaţi, găsim noi alţii, procustian, pe calapodu’ nostru. Are balta peşte.

Sigur. Momentan.

Cum de părem a fi în aceeaşi situaţie, ca părinţi, eu şi alţi câţiva? (aici scriu doar de încă un alt copil, pentru care am detaliile, dar discuţii s-au mai purtat cu încă 2-3... culmea, toţi „foşti” clienţi, de anul trecut...)
Ce au în comun aceşti (doi, de care scriu aici) copii?
Păi, cel puţin faptul că acas’ la ei sunt trataţi cu respect. Li se cere părerea, se ţine cont de ea, li se explică de ce facem aia şi nu ailaltă, şi-s mai liberi. De-astea, SF-uri de oameni care, ce tâmpiţi, nu valorizează idolatru normele, cum ar fi supunerea faţă de sf. autoritate, ci mai degrabă scopul facerii lucrurilor, rezultatele concrete cu care vrem să ne-alegem.

Care n-aud acasă nimic legat de presiunea normei.
Exemple de situaţii (ambele, muţunautice):
- Vaaaai, dar nu poate umbla cu foarfeca metalică!
- De ce?
- Păi dacă se taie?
- Nu e-n mai mare pericol decât mine şi decât dumneavoastră, ştie să umble cu ea. A învăţat acasă, avem mai multe, metalice, cu modele, şi se descurcă.
- Păi da, dar ceilalţi copii, nu.
- Da’ ce caută foarfeca aia la îndemâna lor?
- Păi, ştiţi... bla-bla.
(de ce să avem noi grijă de lucruri, când ar trebui să stea copiii smirnă, ca să suplinească din erorile/lipsurile noastre de judecată?)

- Nu vrea să strângă de pe jos! Şi ceilalţi văd, şi se iau după el!
- Şi eu aud asta, des. Cum anume aţi abordat problema?
- I-am dat de ales. Dacă nu strângi, nu ieşim afară.
- I-aţi dat de ales între a strânge şi a nu strânge. Ce ziceţi dvs. e, în cel mai bun caz, interdicţie explicată. Normal că a ţinut-o pe-a lui, e la vârsta la care explorează opoziţia.
- Păi şi cum să facem?
- Cu ce vrei să strângi, cu mătura asta, sau cu cealaltă? Cu buretele, sau cu cârpa? Nu mai puneţi la îndoiala faptul că va strânge, pentru că înţelege nuanţa, vă percepe şi nesiguranţa, şi iritarea, şi faptul că, din punctul lui de vedere, îl oprimaţi. El trebuie să înţeleagă că strânsul nu doar că nu e negociabil, face parte din regula jocului!

Eu îl retrag, dar cu restul, ce faceţi?

Astea, simple cum sunt, adunate unele peste altele, combinate cu iritare, cu nesomn, cu intervenţii mai mult decât dăunătoare ale directoarei (care cam pune-n practică la grădi ce visează ea noaptea sau ce-i spune vreo vecină), cu nepriceperea educatoarelor, au condus, în câteva săptămâni la constituirea „copilului problemă”. Contrastul cu libertatea din mica vacanţă n-a făcut decât să stimuleze opoziţia muţunautică - na, când ai termen de comparaţie, e şi mai frustrant...

Partea proastă pentru mine e că toată povestea mi-a mâncat inadmisibil de multă energie şi teribil de mult timp.

Partea şi mai proastă, tot pentru mine, e că va continua s-o facă, pentru că tre’ să caut grădi / bonă, să-l dezvăţ pe musiu de apucături - pentru că a descoperit postura de agresor, a văzut că preferă să fie opresiv, în loc de oprimat, că merge să împingă, să tragă, să lovească şi, în extremis, când nu mai poate de nervi, să muşte (ce coincidenţă, cele două episoade de muşcături au fost, ambele, în zile cu somn fragmentat).
Din prea mult aşa-zis pacifism (toleranţă zero faţă de orice ghiont, inclusiv faţă de cele involuntare...), madamele i-au facilitat conexiunea fix cu zona ailaltă.

Partea etern proastă e că noi, cu toţii, avem oarece limite, da’ nu întotdeauna şi flexibilitatea de a naviga mulţumitor printre ele. Deci nu mă văd ieşind prea curând din situaţie, decât cu un maaaare noroc.

Sursa erorii aici autopsiate?
Ştiam de anul trecut că madam directricea n-are chiar toate conceptele bine aranjate-n cap (nici tăte ţîglele pe casă, dacă e să fiu nedelicată) şi că trebuie ţinut aproape. Dar, luată de valul propriilor provocări imediate de la muncă, şi contând pe faptul că lui Muţunau îi plăcea acolo, n-am fost destul de pe fază şi nu le-am pândit la fiecare pas.

Ceea ce, cu riscul de a fi percepută drept excesiv de controlatoare, nu se va mai întâmpla pe viitor.

Aici General Mamiţuni, ia ieşiţi voi la raport!

În definitiv, persoanele cu capul pe umeri îţi vor spune oricum ce şi cum, iar, pentru celelalte, va fi un filtru. Că m-am cam săturat de experţi în educaţie care nu-s în stare să pună în cuvinte ceea ce văd, şi care sar ca arşi când îi întrebi de camere de luat vederi, nu cumva să le furi butelia.

Gaudeamus, raport de târg

Nu prea am mai găsit la Gaudeamus ce ma atrăsese în anii trecuţi - multe cărţi faine, la preţuri bune.
Adio discount-uri măreţe de la Teora, Corint, Litera ... majoritatea preţurilor erau cu puţin mai mici decât în magazine.
Pe la Polirom nici n-am mai trecut - când le comand online, am discount 30%, iar când comand prin Elefant, dau şi peste cărţi cu 40% (eu m-am împăcat, contra discount, cu ideea că la Elefant comanzi azi, verifici dacă chiar primeşti discount-ul afişat pe carte (site-ul lor e extrem de bizar în nişte privinţe...) şi tre’ să-i suni peste o lună ca să-i întrebi cam când, aşa, ar putea să aibă loc şi livrarea aia? şi, desigur, refuzi comanda când discount-ul, deşi afişat inclusiv pe comandă, cică nu se mai acordă.)
La Aramis, din nefericire, n-am putut intra, de înghesuială. Se-ntâmpla o lansare.

Paranteză:
Cu toată simpatia pentru autori, n-am să pricep niciodată de ce se tot încăpăţânează toată lumea să facă lansări la stand, când e evident că spaţiul nu-i deloc potrivit pentru asta - e prea mic. Vin o serie de cunoscuţi, care te-ar cumpăra oricum, şi mai încap în plus alţi 3 oameni. De ce nu se oboseşte nimeni să găsească soluţii elegante...? (mda, timp, bani, spaţiu, deranj... las’ că merge ş’aşa!)

În plus, tradiţionalele hăhăieli microfonate mă deranjează teribil. Foarte puţini expozanţi par a pricepe că nu tre' să plec de-acolo agresată (ucisă!) fonic şi că, dacă îşi doresc realmente muzică, pot aduce instalaţii de sonorizare care să le dea muzica dorită, la un nivel uniform, sonor constant, strict în interiorul standului lor şi deloc în afară.
Nefericite reminiscenţe târgoveţo-bâlceşti...?
Paranteză închisă.


M-au încântat cei de la Gama, cu seturile lor de scrie şi şterge:

şi Nautilus, cu seturi cam din aceeaşi... gamă!

(de la Klutz)

(de la Usborne)

 Mă gândesc că n-ar fi rău să aducă Gama (sau altcineva...) şi din astea la anul.

Am mai luat câte ceva de la Trei şi de la All.

În rest, ironia supremă e că, după ce-am pus deoparte bani tot anul pentru cărţile pe care urma să le cumpăr de la Gaudeamus, m-am întors acasă, am deschis calculatorul şi-am dat comandă de cărţi la Elefant...

Cerinţă muţunautică de sezon

- Hai să mehrhgem la Vămuţa Veche!

Am fost astă vară, înainte să-nceapă nebunia, în extra-sezon.

Oare să mă gândesc la o excursie de revelion?

- Da' ce vrei să faci acolo?
- Să mai mă joc cu Dominic!

Bun... deci nu despre loc e...


PS, că văd că mi-a scăpat esenţialul: suntem în plină eră a diminutivelor.

Să-l înfiinţez pe Moş Crăciun?

În spiritul harpagonez/sc/ic pe care-l întruchipez pân’ la os, aşa cum dovedeşte şi principiul Mama nu aduce, în calitate de mumă extenuată, eternel prim cărătoare de bagaje, recunosc că m-a cam durut la başcheţi de Moş.
Da, bine, am avut brad (a fost distracţia majoră a sărbătorilor trecute; ce altceva mai poţi trânti pe jos cu atâta farmec? ce poate fi mai interesant decât să smocăi metri întregi de beteală?)

Am avut chiar şi cadouri.
N-au fost de mare interes. Cutii ambalate colorat, acolo...

E drept că nu am avut vizibil şi Moş, cu vizită, poezii, poze, etc, pen’ că tot poporu’ care ar fi putut colabora la întruchiparea personajului ierea p’in alte localităţuri.
Deci, fără.

Aşa că, acu’, cetind la Ada despre strategiile de răspuns la provocarea cum că Moş Crăciun (nu) există, mă-ntreb, pentru cazul meu, dacă şi cum să-l înfiinţez.

Recunosc, mă bate gândul să optez pentru un Moş eluziv.
Există, da’ iaca nu l-am văzut. Ghinion.

Parcă aşa e mai multă magie.

Răzgândiciul

- Nuoooooouuuuooo! Nu pune b’ânză peste piţaaaa!!!!

Jap, cutia zboară de pe masă şi un chintal de caşcaval ras poposeşte pe gresie, pentru a fi călcat instant, cu nerv, de sprintenele tălpoanţe muţunautice.

- Nu v’ieau b’ânză sub piţa!
- Tehnic vorbind, e peste. Nu sub.
- Nu v’ieau, nu v’ieau!
- Uite c-o dăm la o parte de pe două felii, bine?
- Bine, face musiu concesia serii.

Vine momentu’ pizza caldă.
- V’ieau din aia, cu b’ânză! Dă-mi-o mie!
Şi, desigur, haleşte subit vreo trei felii, numa’ din alea cu b’ânză.

E o etapă.

Una din care noi părem a nu mai putea ieşi niciodată.

Nu-i bai, vom îngroşa glorios rândurile unor adulţi cu caracteristici similare.

Noi ziceri muţunautice

- Mergem să luăm lapte de capră.
- Capte de lap’ă? Caprhă de lapte? le-ncurcă junele.
- Uite, mă mâncă pe mine-n ... spate de ştiinţă, asta e o metateză. Când încurci literele sau silabele, aşa se numeşte, da?
- Da, zice Muţunau profund plictisit, ştiu, metateză!




La grădiniţă, una dintre educatoare încearcă să-i intre-n voie omuleţului deja isterizato-indignat de nu se mai ştie ce.
(Pentru mai buna comunicare a situaţiei, să presupunem că numele nostru de familie ar fi Ţuşpilan.)

- Motănel, te îmbraci?
Muţunau, deja vexat, se încruntă suplimentar.
- Ce?
- Aşa am auzit că-ţi spune mami.
- Eu nu sunt motănel. Eu sunt Muţunau Ţuşpilan!
(şi flitui intens de mic, aş zice...)

Muţunau, copil problemă

La cererea expresă a directoarei, Muţunau va fi retras de la grădinilă.
Pen' că deranjează clasa, împiedică brocesul educativ şi-i privează pe alţi copii de..( nu ştiu exact de ce, că vreo mare perlă de-nţelepciune educativă nu văd pe-acolo.)

Educatoarele fiind, în acest peisaj, bag seama, reduse la nivelul de par în gard.
Responsabilitate... pauză.

Lasă că-i vorba de o grădiniţă privată, cu aere de educaţie liberală.
Lasă că restul de copii din grupă sunt, cu 2-3 excepţii, mai mari decât Muţunau.
Lasă că onor calificările şi experienţa personalului sunt, în cel mai bun caz, în formare - adică nimeni nu e destul de stăpân pe ştiinta proprie ori pe sine.
Lasă că Muţunau reacţionează ca şi când s-ar plictisi teribil.
Lasă că deranjatul se rezumă, de fapt, la tendinţa de a alerga (copchilul are energie neconsumată), de a se "lupta" tovărăşeşte cu un alt copil (se tăvălesc pe jos împreună) şi de a refuza să participe la jocurile de grup - pe care nu i le explică nimeni, în condiţiile-n care acasă aude mereu motivarea: facem X ca să... / pentru că....
Lasă că manifestările lui agresive (împins, lovit, muşcat) sunt, invariabil, odată ce afli detaliile, destul de puţine, şi strâns legate de apărare. Că-i evident, chiar şi pentru personalul "instituţiei", că dacă era pe-acolo vreun adult două minute mai deştept, situaţiile nasoale erau din start evitate.
Na, pân' la urmă nici personalu' n-are patru mâini. Da' de ce te bagi singur cu capu'n laţ... de ce-o cauţi cu lumânarea... de ce provoci copilul, în loc să-l laşi în pace, de ce insişti că-i musai să ţopăie-n cerc, când poate sta liniştit pe margine... nu ştiu.

Retrageţi-l. Că nu mai ştim ce să facem.
Aha. Deci, pentru că nivelul maxim de incompetenţă a fost atins, ejectăm tot ce ne-ar putea solicita resursele (cam subţirele...)

(Anu' trecut fuse diferit pentru că junele ierea-n altă grupă, cu alte educatoare, şi-ntre semnificativ mai puţini copii.)

Biiineee.
Îl retrag. Că n-am niciun motiv să-l las nefericit în mijlocul unor neajutorate.
Unde-l înscriu după aia, e altă poveste...

Şi mă-ntreb: oare nu ne-o prinde bine un an de unschooling? O vacanţă mai lungă, cu multe chestii sportive? Cu program de patinaj, alergări, echitaţie, aikido, înot, schi, bicicletă şi sărit în bile la Ikea?
Plus, aşa, ca pentru viaţă practică, mopuit prin casă şi gătit zmutiuri, omlete şi rulade?

Că m-am săturat de alergături matinale tembele, de sprâncene de incompetenţi expert ridicate la grădi şi de omiterea chestiilor de fapt esenţiale.

Rapid, pe fugă, printre picături

Nu-mi vine să cred cât de repede trece timpul. Parcă-l simt fizic scurgându-mi-se printre degete.

Suntem din nou răciţi, cu muci, cu gâlci, cu tot tacâmul, şi să ferească Dumnezeu să ne apropiem de nebulizator.

Avem de schimbat grădinilă-ul. La cea veche nu mai e cale de întors, a 'nnebunit lupul. Nici lui Muţunau nu-i mai place, nici ălea, după mine destul de ... neajutorate, nu mai ştiu cum să se descurce cu el. E "prea activ", ceea ce "deranjează".
Eu sunt sătulă de mieunăturile tembele ale directoarei, o aiurită cu crăci care se crede mare expert, deşi e, sărăcuţa, mai curând de compătimit din toate punctele de vedere.

Soluţia, impracticabilă, ar fi să stau acasă cu el, şi să ne facem propriul program dement de sportiv.
Ori mă fac peste noapte fotograf/scriitor/artist genial, ori câştig la loto. (chestie care, desigur, ar presupune să şi joc)

Până câştig (sau... până joc...), mă duc la terapia cu somn, ceea ce vă dorim şi dumneavoastră, stimaţi telespectatori.

Lecţii recente

Listen, mi-a spus, cu accentul ei sonor de irlandezo-englezoaică, R. proaspăt pusă la curent cu dificultăţile grădiniţeşti pe care mai nou le parcurgem, here's a lesson I've learned the hard way: don't second guess about your child.
(Pe scurt, dificultăţile grădiniţeşti se referă la o serie de schimbări prost gestionate la grădiniţă, al căror rezultat e, printre altele, transformarea lui Muţunau din cel-mai-paşnic-copil-din-lume într-o bestie bătăuşă şi muşcăreaţă. Desigur, comportamentele dispar instant, odată cu plecarea de la grădiniţă, însă mă tem că deja au lăsat urme. Personalul ridică din umeri, noi suntem rupţi din soare, de ce ne-aţi adus un copil defect? Ce i-aţi făcut în vacanţă? Ce schimbări au fost în viaţa lui? Mă abţin cu greu să nu fac directoarea poster.)



Copilul care nu se mai opreşte din vorbit poate fi într-un mare deficit de atenţie. Şi ăsta poate fi un semnal disperat cu privire la solitudinea bulversantă pe care o resimte.
Sau poate pur şi simplu cere mai mult timp pentru el - numai pentru el.
Pe care timp ai, fizic, de unde-l da, sau nu. Sau nu suficient. Pentru că timp pentru mine înseamnă că tu nu mai faci, atunci, nimic altceva decât sa-mi acorzi toată atenţia.
Şi e aşa de trist s-aştepţi o zi întreagă pentru câteva clipe de-atenţie integrală, pentru câteva clipe de fericire extatică...



Câteodată, unul din cei mai buni ghizi într-ale creşterii copiiilor e propria memorie, care te poate ajuta să (re)descoperi că timpul copiilor curge altfel. Că au altfel de ceas, măsurat în linişte, zâmbete, joacă, descoperire, tandreţe şi somn. Că nu-nţeleg teroarea rotund-ticăindă de pe perete. Şi poate nici n-ar trebui s-o facă vreodată.
Ce-ar fi dacă am reuşi s-ascundem toate ceasurile din lume? Ce ritmuri ne-ar (re)ieşi la iveală?
Aş vrea să am când să revin pe larg asupra subiectului.



Tot propria memorie îmi zice că, indiferent de aparenţe, copiii noştri au, şi au, şi au, şi au, şi vor avea multă vreme nevoie de noi. Le suntem, chiar şi când şi dacă nu vrem, şi piatra de sprijin de sub talpă, şi catargul, şi pânza, şi direcţia. Vehiculul şi drumul, chiar dacă, uneori, trag ori par a trage invers.
În cel mai bun caz, îţi creşte inima - se face mare, mare, mare, din ce în ce mai mare şi mai iubitoare şi mai veselă - şi poţi.
La polul apus e amorţirea emoţională - când nu mai poţi reacţiona, pentru că nu mai ai resurse, şi nici nu-ţi mai pasă că nu mai poţi, şi nici nu mai vrei să-ţi pese vreodată.
(şi pe tema asta merită să revin...)



Memoria de mai scurtă durată îmi arată că, oricum aş da-o, uneori sunt în corzi. Atât de strâns, încât zbaterile necontrolate sunt, (de)-o vreme, la ordinea zilei.



Am revelaţii de tip roata şi apa caldă la supermarket - templul contemporan. Mai bine de trei sferturi din produsele alimentare de-acolo sunt ori conţin otrăvuri. Plictiseli alambicate, împachetate colorat şi lucios.
Alimente răs-prelucrate conţinând din start ingrediente deja răs-prelucrate, amărăciune şi boală la pachet. Amintirea unei mâncări cândva comestibile, sau nici atât - aromă de eprubetă.
Dacă ar dispărea toate trompetele astea, ne-ar fi mai bine? Sau mai simplu? Sau mai sănătos?
Dar oamenilor care lucrează în firmele din spatele acestor produse?
Mă tot gândesc la alienarea prin mâncare proastă... şi la cum şi ce aş putea îndrepta, la o adică. Măcar pentru mine...


Mă găndesc la lucrurile şi acţiunile inutile, şi văd tot mai multe.

Cititul creativ sau dislexia de oboseală

Ce ceteşte Mamiţuni în loc de... pescărie ecologică?
"Porcărie ecologică".

Iar "şoferul maşinii din spate dădea semne de nerăbdare" devine "şoferul maşinii din spate tăia lemne de nerăbdare".

Bun aşa.