(Semi) Inventar

Uitându-mă eu mai de aproape la bocancii Muţunaului, am constatat că-s oarecum jumuliţi în vârf. Dat fiind că junele se uită pe-unde calcă doar la marile sărbători (astronomice), nu e de mirare că încălţările se resimt.

Luând în calcul şi faptul că nu-mi amintesc exact cam de câţi ani poartă perechea cu pricina (tind să spun că ăsta-i al doilea...), m-am apucat de inventariat toate încălţările peste care-am putut da la prima căutare prin casă, dorind să ştiu cam ce-oi mai fi având de cumpărat şi cam când. (evident, nu m-am oprit la încălţări, molima s-a extins - dar despre asta, peste câteva paragrafe, mai jos).

Precizări suplimentare:
- Muţunaul are în portofoliul standard următoarele categorii de încălţări: sandale cu arici, oarece tenişi (introduşi în raft anul trecut; tenişi care nu-i plac şi pe care refuză să-i poarte, pretinzând că-i sar din picioare), bocăncei, cizme de iarnă cu partea de jos cât mai impermeabilă posibil, cizme de cauciuc simple (pentru vară), papucei de interior, papucei de piscină şi cam atât. Papuceii de interior sunt, de obicei, crocşi cu blăniţă, sau clasicii pâslari, reinventaţi în vreun fel.

- Recordul la purtat este deţinut de o pereche de crocşi gri, purtaţi de aproape 4 ani încoace. La început, erau papucei de interior, cu blăniţă şi baretă, ceea ce-i făcea relativ stabili şi prietenoşi cu piciorul mai mic cu vreo două numere. Pe urmă, peste 1 sau 2 sezoane, când baretele, dispărute-n mod misterios şi nu prea, au lăsat loc tălpoanţelor în creştere, crocşii în cestiune au devenit încălţări de exterior, de vară. Acu’ s-au reîntors la interior (după asasinarea premeditată, prin dezlipire, a două nevinovate perechi de pâslari), şi găzduiesc cu greu călcâiele în expansiune... Dar, cum sunt atât de iubiţi, e greu să te desparţi de ei.

- Pe locul doi vine tare din urmă o pereche de săndăluţe Nike, luate la reducere de la Deichmann. 29 lei, 3 ani. De purtat, le-ar mai purta, da’ cam ies degetele din ele...

- În general, cumpăr încălţări de copil de la Deichmann, şi, dacă găsesc, rămân la acelaşi model. Ceea ce explică-ntr-un fel de ce habar n-am de câţi ani datează actualii bocanci - că perechea de dinainte era identică... şi n-am notat nicăieri ce lungime de talpă deţinea musiu...Să fac asta acum: poartă 27-28.

- În afară de Deichmann, greblez de pe unde se nimereşte cam ce se nimereşte, când încălţările-s la promoţie şi eu am bani. În 5 ani, am dat greş de 5 ori - de trei ori cu nişte sandale care n-au mai apucat a fi purtate la vreme, şi de vreo două ori cu oarece bocăncei şi adidaşi straniu croiţi, pe care nu-i poate încălţa, deşi ar coincide ca lungime.

- În afară de ce cumpăr, se mai întâmplă să mai căpătăm diverse chestii de pe te miri unde.



Pe scurt, în afară de bocancii ante-menţionaţi, actualmente târşâiţi la purtare, mai avem câteva perechi de rămaşi mici, şi un munte de ... rămaşi mari, ca să zic aşa.

Nu pot decât să sper că tălpoanţele muţunautice nu doresc să crească accelerat fix acum, când, dacă şi-ar păstra ritmul, vreme de cel puţin un an n-ar mai trebui să investim în încălţări. (decât dacă sunt la promoţie, desigur, pe mărimi din ce în ce mai mari...)

Aştept cu interes momentul în care mă trezesc că-mi şuteşte cizmele de cauciuc. Sau pe cel în care îi greblez eu sandalele...


În rest, că tot am zis că inventariul nu s-a oprit la mergători, am ajuns la concluzia că-s complet bulversată cu privire la restul tipurilor de echipament, cu două excepţii - şosete şi chiloţei, unde avem di tăti.

De ce-s lămurită la astea: de-a lungul timpului, am cumpărat, excesiv şi iraţional, trei categorii de articole destinate lui Muţunau: baveţici, chiloţei şi şosete. Cred că, la fiecare moment de utilizare intensă, a avut măcar 30 din fiecare. (evident, chiloţei m-am apucat de cumpărat en-gross ceva mai târziu...)

Dubios sau nu, fix cantităţile alea industriale o fo' bune. Niciunul din susnumitele articole n-a scăpat neutilizat intens. Baveţicile ar mai putea fi date moştenire, mai departe, în starea actuală, intens re-colorată, dar 90% din şosete n-au nicio şansă şi o bună parte din chiloţeii rămaşi mici necesită restaurare intensă în materie de elastic, profund şi sistematic lovit.

Deci mi-e clar că tre’ s-o ţin tot aşa.



În rest, e un întreg carusel de ce bluze şi ce pantaloni îi mai vin sau nu. Am făcut ordine-n haine la-nceput de septembrie, şi azi am dat-o peste cap, că vechea orânduire nu mai era de actualitate.

Mă gândesc serios să m-apuc să-i lungesc câteva perechi de blugi, ca să nu mai iau alţii; nu de alta, dar nu prea mai am unde-i pune... N-ar fi rău să ne putem prezenta la oarece talcioace, c-aşa am mai câştiga spaţiu-n casă...


De notat: în prezenţa unei geci groase, nu găsesc utilitatea puloverelor. Poate mai la iarnă...
Şi (măcar nişte ani) nu intenţionez să mai cumpăr cămăşi - pentru că nu prea le poartă. Se trezeşte o dată pe semestru că-l interesează câte una, dar cam atât...

Dar sunt pe cale să intru-n panică pe teme de salopete impermeabile, pentru că asta de acum îi vine bine acum, nu va dura două sezoane...


Cândva, în una din zilele (sau vieţile) următoare, o să apuc să ordonez şi restul de lucruri.

Cum Muţunau e deja în a doua săptămână a celei de-a doua răceli cu durata de o lună (prima a fost din mai până-n iunie, a doua a debutat, cum ziceam, mai recent), mă aştept la alt gen de distracţii...

Cum am devenit coţohârlă şi alte două scurte relatări

Sâmbătă dimineaţa, la patinoar. Într-o sâmbătă-n care renunţasem să mai fac un drum lunguţ (dar care mi-ar fi folosit), în parte pentru că eram prea obosită ca să bag nişte sute de kilometri într-o zi, în parte pentru că n-aveam certitudinea că-l duce vreo careva pe Muţunautov la locul de dat cu fundul de gheaţă.

După sesiunea alpină, marele patinator cere creveţi. Surpriză, la Nordsee se scumpiseră. Nu ştiu de când, că nu mai călcasem demult pe-acolo.
Cumpăr creveţi. Mai cumpăr, pe urmă, şi nu-mai-ştiu ce alt flecuşteţ.

- Vreau la tobogan.
- Du-te.

După tobogan:
- Acu’ vreau la locul de joacă.
- Mâine (ceea ce, de altfel, s-a şi întâmplat).

Trece caleaşca de covrigi. Muţunau, pe care l-am sancţionat acu’ nu mai ştiu cât timp (şi nici pentru ce, că-n ultima vreme nu mă dă memoria afară din casă) cu necumpărarea niciunui alt covrig până intră la şcoală (n-am zis şi în ce clasă anume...), mă priveşte rugător şi mormăie nu-ş ce.
- Ştii că nu cumpăr covrig.
- Mneeaaam...
- Nie-nie.
- Dar îngheţată? Îngheţată!!!
Marele amator de îngheţată era cam fornăit.
- Nu, că ai deja nasu-nfundat.
Muţunau se opreşte şi mă priveşte c-un aer de soacră profesionistă:
- Da’ chiar aşa... nu vrei să-mi faci şi mie nicio bucurie?



****

Vorbim, pe lângă Muţunau, despre X, care şi-a dat fetiţa-n clasa I la liceul de fiţe Y.
Muţunau, desigur, nu poate răbda conversaţiile care nu-l includ. Dar, fonfăit fiind, nici nu prea mai aude prea bine.
- Liceul de fiinţe? Dar asta nu prea are sens...
- De fiţe! De fiţe, nu de fiinţe.
- Aaaaa, de fiţe.... mofturi... adică... păi eu cred că n-am nevoie, că eu ştiu deja să fac fiţe.


****

Refuz să prestez nu’ş ce chestie intens reclamată de Muţunau.
- Eşti urâtă!
- Părerea ta e că eu sunt urâtă.
- Păi chiar aşa şi e.

Varii şcoleli pe cont propriu

Pretinsa dilemă mers-la-şcoală versus homeschooling şi/sau unschooling îmi pare, în anumite privinţe, posibil tipic locale, ipocrită.

Motivele mi-s simple:
- în sistem tradiţional, tot vei munci acasă, cu copilul, la teme, de-ţi (vă) vor sări ochii. Tu, părinte, sau tu, profesor-de-after-school şi, desigur, tu, copil. Care... schooling?

Niciunui profesor nu-i pare că se face bou singur dând teme - pen’ că, nu-i aşa, nu despre suficienta & buna explicare a unei teme (bună = corectă şi pe înţelesul publicului destinatar) vorbim (deşi despre asta e vorba), ci despre pretinsa exersare întru eternelă (inutilă...) perfecţionare şi, evident, despre programa / materia care trebuie halită. Pardon, îndesată-n destinatari predată.

- Sfânta Sanctissimă Programă e oricum vai steaua ei lipsită de un număr spectaculos de teme imperios necesare existenţei în social - de la aspectele IT&C până la teme financiare. Da, poate n-oi vrea să-i înveţi despre derivative din clasa I, da’ poate vrei sa te asiguri că pricep teme de care se lovesc indirect în fiecare zi. Cum arată banii, la ce folosesc, de unde vin...
Ca să nu mai spun că poate vrei să ştie copchilu’ să-şi facă un ceai, acolo....
Sau să se orienteze pe hartă / în oraş...
Sau să dea primul ajutor...
Sau să aibă grijă de vreun animăluţ...
(da, ştiu, pe ici pe colo mai sunt programe dedicate sau câte un învăţător / prof inimos care prestează... dar sistemul, per total, e bătut în cap. şi-n gât.)


Niciun gheşeft, aşadar, cu mersul la şcoală. Sistemul atoate-ştiutoriu nu e nici pe cal, nici în căruţă... (poate-n dric? n-am căutat atent)
Fireşte, nu iau în calcul marea şansă a trântei cu sistemul antemenţionat şi nici paleta de înjurături pe care le-ar putea deprinde copchilul prin pauze (sau prin ore...), dar asta numai din autosuficienţă - mă ştiu destul de competentă-n materie de imprecaţii, în multe registre tematice, la fel de bine le-aş putea preda eu - eventual direct sistemului.
(după care i-aş putea da, desigur, lucrare de control)


Aşadar şi prin urmare tare-mi pare greşit să mă las în baza şcolii - că tot în sarcina mea vor cădea varii chestii. Nu puţine, mă tem.

Aşa că anul ăsta facem încălzirea. (Muţunau va împlini 6 ani vara viitoare)

Iar planul de şcoleală porneşte de la următoarele principii:

- exploatarea coerentă a ocaziilor de învăţare (de ex. dacă mergem în parc, putem acoperi vaste teme, de preferinţă nu pe toate deodată, de la frunzele care cad până la diferenţele dintre plante ori viaţa veveriţelor)

- accent pe dezvoltare, nu pe acumulare (de unde şi interesul pentru sport)

- învăţarea prin joc

- un grad cât mai mare de utilitate imediată, pe cât posibil

- unde asta nu e posibil, un grad mare de concreteţe (exemplificare, legătură cu realitatea, etc)

- timp de „decantare”

- repetabilitate (a informaţiei, a situaţiilor relevante pentru un anumit subiect)

- eu nu ştiu niciodată tot, eu caut informaţia - ocazie cu care sper să se structureze implicit la Muţunau şi procesul aferent căutării şi gestionării informaţiei (de la parcurgere până la înţelegere, verificare, analiză, structurare, sortare şi, eventual, memorare sau măcar ordonare, fizică sau informatică).
Sună pompos, da-n realitate e o poveste simplă şi cât se poate de articulată, realizabilă şi prin mici diagrame.



Ce avem în brogram:

- sport: patinaj (2 ore pe săptămână, până una-alta), escaladă (4 ore pe săptămână, tot până una-alta), ski (1 tabără pe an, 4-5 zile), eventual înot (mers la bazin... mai rar... cam o dată pe lună, să zicem....), role, trotinetă, tricicletă

- varii gospodăreli, cvasi-zilnic: dat cu mopul, pus haine la spălat & apoi la uscat, călcat haine (are fierul lui, mic), gătit - căci, zice Muţunau, participând la făcut de pizza, în calitate de expert-tăietor-de-măsline, e bine să fii bucătar: pui o bucată în tavă, pui o bucată în gură!

- engleză - versiunea matinal-motorizată, via Calu’ Dungat
- artisticăreli - de la desen (de care nu ne-am apucat sistematic) până la alte creaţii bazate pe hârtii colorate şi lipici.
- orientare în oraş (din mers, desigur) şi, un pic, pe hartă
- fotografie, stilul smuls. Smuls telefonul lui Mamiţiune (noua denumire temporară).


Aş mai vrea să bag în brogram şi disciplina să facem curat.

Vise.

Despre ce n-am mai scris (V)

Despre moartea lui Kitty. Acum vreo lună.

Despre oboselile mele cronice. Despre faptul că, după n-şpe feluri de analize care-au concluzionat unanim că, la cât nisip car pe dinăuntru, îmi pot deschide lejer un complex de plaje private, tot somnul & 2 litri de apă pe zi par a mă scoate din belea.

Notă: dacă aveţi dureri difuze de şale, uşor de pus pe seama creşterii / variaţiilor de greutate, nu e rea o ecografie abdominală; s-ar putea să descoperiţi că sursa e cu totul alta...


Despre varii opere culinare zmeurite.

 

(blat aproximativ de pricomigdale, crema de mascarpone cu gălbenuşuri, plus pleaşca de zmeură)


Despre noile sporturi muţunautice, pentru care ne trebe d'astea (eu-s mare fan 2 in 1):

... şi de-astea:

Târâş, grăpiş, varii lucruri se mişcă. Unele chiar spre-nainte.

Cel mai nou erou favorit

... dupa Spaidermen, Habarnam, Ailămen, CheptănAmerica şi alţii la fel ca ei..

... nu este, de fapt, erou.

Pentru că este o ea.



Nu, nu e vorba de CheptănMami.
(Deşi m-am autopropus, numirea a fost respinsă, in Mare Unanimitate Muţunautică.)


E vorba de Pippi Şoseţica.

Dat fiind că m-a mâncat undeva să hachiziţionez aceste cărţi,

 

 

 

 

 

acu’ cetesc din ele de zor.
(tehnic vorbind, doar din prima, pe care abia am terminat-o)


Toa’r’şa Şoseţică, personaj vag ADHD-st, nu datează decât de prin perioada celui de-al doilea rezbel mondial, când, presupun, se simţea o mare nevoie de super-eroi.

(venerabila vârstă a Şoseţicii m-a făcut să mă-ntreb cam cât de matusalemici or fi ăilalţi super-eroi, dar momentan n-am investigat decât parţial subiectul.)

N-ar strica o Şoseţică la casa omului!

Casa ei fiind, teroretic, asta: