Faţa mea, la auzul unui „te iubesc!” rânjit, emis din senin de Muţunau pe 31 decembrie. (prima declaraţie spontană... de regulă are accese de iubire pe teme date)
Eu, înainte de plecarea la petrecere, încheindu-mă la rochia verde, care, miraculos, mă încăpea!
Tot înainte de plecare la petrecere, mutriţa lui Muţunau, subit uimit că are o mamă cu zece centimetri mai 'naltă.
Noi doi, de mână, bocănind pe trotuar, în drum spre cârciumă.
(Mai târziu, Muţunau, atât de îndrăgostit de mica lui cravată albastră purtată la petrecere, încât o poartă etern, şi peste pijama.)
La întoarcere, pantofii mamiţuneşti cu toc înalt, aruncaţi de-a valma, peste poşetă, pe scaunul din dreapta al maşinii.
Lumina albastră, iernatecă, a răsăritului de 1 ianuarie.
Soarele matinal, simţit ca un cadou cu dedicaţie, şi pe 1, şi pe 2. Senzaţia de primăvară, de înnoire, şi lumina ei vesel-aurie.
Din capitolul "arheologie la mine acasă", câteva lucruri puse în ordine, pe raftul-cel-nou-de-la-Ikea. (ochi peste cap, tremurături, extaz domestic în toată regula. ui, de-acu' 'nainte chiar o să găsesc ce caut! cel puţin timp de trei zile, iuhuuu!)
Teancul de cărţi noi. (alt extaz, mai ales că le-am adus, şşşşt, pe furişşşş!)
Paharul cu vin roşu şi felia de tort, neterminate, rămase pe masă. (fotoliu-n odaie & etajeră n-avem)
Bun venit, 2012! Aş vrea să-mi placi mult (să te ador, da?) şi, la anu’ pe vremea asta, să-mi amintesc de tine cu drag.
duminică, 1 ianuarie 2012
vineri, 30 decembrie 2011
Alte lecturi, de data asta online
Family Fun
Un site cu muuulte chestii utile, de la idei de activităţi, artizănării (artizanatorii?) până la reţete şi alte minuni.
Facem abstracţie de legătura cu Disney & de tona de mesaje publicitare pe milimetrul pătrat.
Babble, pentru topul celor 100 de mame blogger, din care, la prima vedere, am reţinut:
- pe Rebecca Woolf, cu Girl's Gone Child. Nu (doar) pentru că-i nominalizată la locu' 1 (deşi descrierea ataşată topului m-a făcut să intru mai repede pe blogul ei), cât postarea asta, şi postările astea: 1, 2, 3, cu povestea naşterii gemenelor (care, deşi spusă foarte fain, mi s-a părut incredibil de violentă... spitaliceşte vorbind!)
- pe Meagan Francis, cu The Happiest Mom - cu sfaturile ei privind o căsnicie fericită
- pe Jenny Lawson, cu The Blogess, mai ales pentru "despre mine".
- pe Heather Amstrong, cu The Dooce, pen' că mi-a plăcut poza ei. (oh, da, superficialitatea-i la ea acasă pe-aici)
- pe Laura Mayes, cu al său Blog cu brânză.
- pe Casey Mullins cu Moosh In Indy
... şi am mai dat şi peste cele 6 tipuri de soacre arabe (ceea ce m-a făcut să mă gândesc că, în afară de 1001 de nopţi, un’ie-s unele din ţările alea pe hartă, chestii de primăvară arabă şi vreo 2-3 feluri de mâncare popularizate şi pe-aici, mare lucru despre lumea aia nu ştiu)
PS: a, şi pe Kristen Chase, doamna Mominatrix, cu Motherhood Uncensored.
La mulţi ani!
Un site cu muuulte chestii utile, de la idei de activităţi, artizănării (artizanatorii?) până la reţete şi alte minuni.
Facem abstracţie de legătura cu Disney & de tona de mesaje publicitare pe milimetrul pătrat.
Babble, pentru topul celor 100 de mame blogger, din care, la prima vedere, am reţinut:
- pe Rebecca Woolf, cu Girl's Gone Child. Nu (doar) pentru că-i nominalizată la locu' 1 (deşi descrierea ataşată topului m-a făcut să intru mai repede pe blogul ei), cât postarea asta, şi postările astea: 1, 2, 3, cu povestea naşterii gemenelor (care, deşi spusă foarte fain, mi s-a părut incredibil de violentă... spitaliceşte vorbind!)
- pe Meagan Francis, cu The Happiest Mom - cu sfaturile ei privind o căsnicie fericită
- pe Jenny Lawson, cu The Blogess, mai ales pentru "despre mine".
- pe Heather Amstrong, cu The Dooce, pen' că mi-a plăcut poza ei. (oh, da, superficialitatea-i la ea acasă pe-aici)
- pe Laura Mayes, cu al său Blog cu brânză.
- pe Casey Mullins cu Moosh In Indy
... şi am mai dat şi peste cele 6 tipuri de soacre arabe (ceea ce m-a făcut să mă gândesc că, în afară de 1001 de nopţi, un’ie-s unele din ţările alea pe hartă, chestii de primăvară arabă şi vreo 2-3 feluri de mâncare popularizate şi pe-aici, mare lucru despre lumea aia nu ştiu)
PS: a, şi pe Kristen Chase, doamna Mominatrix, cu Motherhood Uncensored.
La mulţi ani!
miercuri, 28 decembrie 2011
„Cum să te vindeci cu o poveste”
Apărută la Humanitas.
Tradusă de Corina Popescu.
Scrisă de Paula Santagostino.
Pen' cine se poate benocla liber & eternel în computer, cetibilă aici.
...şi cronica, desigur:
Cum să te vindeci cu o poveste?
Spune-o.
marți, 27 decembrie 2011
"Copii siguri de ei înşişi într-o lume nesigură"
Apărută la All.
Tradusă de Radu Gâdei.
Scrisă de Nessia Laniado. (o fi ea... sau nu? încă nu mi-a picat fisa. despre copii & altele a scris foarte multe cărţi (am numărat 47...), dar detaliile bibliografice găsibile la o căutare superficială sunt extrem de puţine)
Cartea mi-a plăcut pentru că e scurtă (104 pagini A5), clară, la obiect, practică, fără exces de fonfleuri. Şi costă, fără reduceri, vreo 15 lei... (deci debordeaza de plină de calităţi ce e)
Zice că trăim într-o lume cam nasoală, dotată cu atentate, tsunami, terorism, războaie, molime deşertificare... (mă opresc din citat pân’ nu mă sparii şi eu), da’n care putem, totuşi, să le insuflăm copiilor noştri încredere în ei înşişi.
(ei, cum era să nu-mi placă?)
M-am hlizit la unele din citatele de la 14-15, începând cu:
Pesimistul descrie bezna din jurul lui.
Optimistul aprinde lumina.
Cartea vorbeşte despre cum se naşte neîncrederea (16), propune un chestionar despre neîncrederea în sine însuşi (26-27), explică (de la 30) cum se construieşte forţa sufletească, pentru care are, de asemenea, un test (la 37).
(mărturisesc că n-am avut răbdare pentru teste; ele-s propuse pentru copii, dar, cum Muţunau n-are conceptele vehiculate acolo, şi n-am avut vreme să premeditez traducerea pe înţelesul lui, nu le-am administrat; şi nici nu le-am făcut pentru mine - dar m-au cucerit limbajul simplu şi abordarea raţională şi echilibrată, fără deraieri în optimisme exagerate şi fără aere de mare expert în viaţă; cartea e scrisă pentru cititor, autoarea aproape că nu se simte, ceea ce, din punctul meu de vedere, e mare lucru)Ia în discuţie noile valori (39), explică, la 42, de ce să-l lăsăm pe copil să facă şi greşeli (pen’ că-s inevitabile, dăă, perfecţilor, şi pentru că, după ce
La 43, introduce noţiunea de alternativă în cadrul unei sfere precise (menţionată explicit la 44). Evident c-am rezonat - este fix conceptul pe care nu reuşisem să-l explic educatoarei de la grădiniţa de glorioasă amintire; pentru ea, săraca, a da de ales era tot una cu interdicţia explicată... pentru care făcea, oricum, un mare efort. Mda.
Capitolachele când tonul face muzica, început la 52, se încheie cu trei principii pentru ca un copil să devină conştient de cerinţele sale. Pentru ultimul simt nevoia să fac precizarea (venită din practicare intensă) că, de la un moment încolo, după o vreme de-ntors întrebările copilului („de ce s-a supărat Gigel?” / „da’ tu de ce crezi că s-a supărat Gigel?”), replica indignată va fi „da’ nu ştiu, doar de-aia te-nthrheb!”.
A! Important. A nu se aplica, zic eu, mare savant cu aere de grandissimă importanţă, post-lecţie mutunauţică, pe chestii total necunoscute - gen „de ce plouă?” / „da’ tu de ce crezi că plouă?” decât dacă copchilul în cestiune are exerciţiul urmăririi presupunerilor / emiterii de ipoteze alternative - „poate pentru că... sau pentru că.... ”.
Altminteri, mai bună modalitate de-a-i învăţa, fără riscuri, că-şi pot căuta singuri răspunsurile, nu ştiu.
Aici, dat fiind că-i, se vede treaba, mare fan al căutării unei alternative optimiste, Nessia îl citează pe Reuven Feuerstein (evreu de loc din Botşeni, scăpat ca prin urechile acului de camerele de gazare, deci îmi pare că ştie ce vorbeşte...) şi dă şi exemplul lui Marconi, care, fără irlandeza de mumă-sa, nepoată de făcător de whiskey, deci fumeie hotărâtă, n-ar mai fi ajuns mare lucru, dat fiind că lui îi ardea de meşterit şi de demontat, nu de-nvăţat la greacă şi latină, cum cereau normele vremii...
(mulţumim, doamnă Annie Jameson, ma’am, că fără dvs. n-am prea fi avut nici radio-n ziua de azi, nici telegraf, pă vremuri, şi nici multe altele, care s-au construitără pe meştererile copileşti încurajate de dvs., în răspărul cerinţelor academice ale vremii... hm. s-o fi schimbat, cu-adevărat, ceva, de-atunci? social vorbind.)
La 67 dă patru sugestii clare pentru stimularea capacităţii de cotrobăire după & elaborare a alternativei optimiste.
La 72, unde aduce în discuţie falsele modele, are o ipoteză interesantă cu privire la motivul pentru care munca e percepută de copii ca fiind detestabilă - pentru că ea, munca, pare a fi ceea ce îi răpeşte şi-i consumă pe părinţi, în defavoarea copiiilor.
Na, bate-te cu asta. Vorba unui clasic în viaţă, d’apoi să nu-i fu.. tragi una? (nu, nu lu' tante Nessia, muncii!!! eu, una, mă duc chiar acum).
Paragraful cutia cu iluzii (73) mi-a reamintit de ce nu mă mai uit la televizor - prea puţină autenticitate mai trece prin atâtea răsfiltrări...
La 76 ("ori sunt primul, ori n-am nicio valoare") nu face însă destul de clar diferenţa între perfecţionism şi dorinţa de-a câştiga cu orice preţ. (e drept, sunt legate, dar diferite - dacă tot am câştigat, de ce să nu mă culc pe o ureche versus degeaba am câştigat, dacă n-am luat 10!; mi-ar fi plăcut să văd o abordare mai nuanţată... subiectul merita).
La 77 separă, slavă domnului, aprobarea.
Noţiunea de reinterpretare a amintirilor apare la 77. Jocul intepretărilor, la 83. Patru principii pentru a-l proteja pe copil, la 93.
Discuţia despre moarte („povestim cea mai mare nenorocire”) are dedicat un capitol separat, care începe la 96. Dat fiind c-a trebuit să-ncep s-o port încă de-acum un an şi jumătate, m-a atins. Aşadar deci în concluzie: merită citită. Conspectată. Ronţăită. Povestită. Folosită, pusă în practică. Trăită.
Sper c-am lăsat destul de descoperit!
joi, 22 decembrie 2011
"Muţunau în acţiune" se întoarce
Corul:
- Ooo, brad frumooos / Ooo braaad frumooos / Cu cetina tot verdeeee...
Muţunau, nu doar în contratimp:
- O, brad frumos / O brad frumooos / Cu cetina verde închis...
Schimbare nocturnă de pijamale, pe motiv de pipiloi.
Post amplasare de nădragi uscaţi, Muţunau, trist:
- Acuma nu mai sunt asohrhtat!
Bine, Versace.
- Mami, de ce nu ai bani?
(întrebarea vine pe motiv de refuz de tras în raţe. raţe = bărcuţele de la Afi, tras = plimbat)
- Iaca, n-am. S-au terminat.
- De ce eşti cheltuitoare?
Lăsat în grija mătuşii cu acte în regulă, solicită noul fetiş alimentar, pastele fusilli (din care, desigur, a trebuit sa cumpar 5 metri cubi; fusilli, nu fahrhfalle, da?) cu pahrhmezan.
Se rade brânzoiul într-o farfurioară, după care Miss-acte-n-regulă dispare 3 nanosecunde din zonă.
La întoarcere, în farfurioară, pustiu şi vagi urme de linsoare. Pe botişorul Muţunaului, trei fire parmezanic-trădătoare.
- Ce-ai făcut, hoţomane?
- Eu nu sunt hoţoman. Eu sunt Muţunau Ţuşpilan, un hoţ.
Mă duc să-i comand cărţi de vizită.
Pe notă Moş Crăciunică: am scăpat de Moş. Dar nu scap de brad!
Cel mic, de plastic, nu e bun. Ne trebe unul ma'ie, natural, adevăhrat, ca la ghrădi şi ca la mall.
(şpilul e că vrea să-l împodobească. chestie care presupune, nerealist, că eu aş mai şti cumva cam pe unde doamne iartă-mă ar putea fi globurile. nu-i nimic, facem noi altele... din fetru. desigur, dacă-l găsesc!)
Dar... văzând zvâcul acesta anti-refolosire oarecum ecologică, zic: dacă-l iau mai bine pe musiu la întrebări şi aflu că susţine (vade retro...) şi exploatarea mincinos-corporatistă de la Roşia Montană?
În rest:
Uh, o juma’ de zi şi gata, pot să respir.
Preţ de, uau, trei zile!!
(abia aştept să mă trezesc dimineaţa şi să nu fie nevoie să... nimic! măcar 3 minute... plănuiesc şi să mă ascund sub covor, la nevoie)
- Ooo, brad frumooos / Ooo braaad frumooos / Cu cetina tot verdeeee...
Muţunau, nu doar în contratimp:
- O, brad frumos / O brad frumooos / Cu cetina verde închis...
Schimbare nocturnă de pijamale, pe motiv de pipiloi.
Post amplasare de nădragi uscaţi, Muţunau, trist:
- Acuma nu mai sunt asohrhtat!
Bine, Versace.
- Mami, de ce nu ai bani?
(întrebarea vine pe motiv de refuz de tras în raţe. raţe = bărcuţele de la Afi, tras = plimbat)
- Iaca, n-am. S-au terminat.
- De ce eşti cheltuitoare?
Lăsat în grija mătuşii cu acte în regulă, solicită noul fetiş alimentar, pastele fusilli (din care, desigur, a trebuit sa cumpar 5 metri cubi; fusilli, nu fahrhfalle, da?) cu pahrhmezan.
Se rade brânzoiul într-o farfurioară, după care Miss-acte-n-regulă dispare 3 nanosecunde din zonă.
La întoarcere, în farfurioară, pustiu şi vagi urme de linsoare. Pe botişorul Muţunaului, trei fire parmezanic-trădătoare.
- Ce-ai făcut, hoţomane?
- Eu nu sunt hoţoman. Eu sunt Muţunau Ţuşpilan, un hoţ.
Mă duc să-i comand cărţi de vizită.
Pe notă Moş Crăciunică: am scăpat de Moş. Dar nu scap de brad!
Cel mic, de plastic, nu e bun. Ne trebe unul ma'ie, natural, adevăhrat, ca la ghrădi şi ca la mall.
(şpilul e că vrea să-l împodobească. chestie care presupune, nerealist, că eu aş mai şti cumva cam pe unde doamne iartă-mă ar putea fi globurile. nu-i nimic, facem noi altele... din fetru. desigur, dacă-l găsesc!)
Dar... văzând zvâcul acesta anti-refolosire oarecum ecologică, zic: dacă-l iau mai bine pe musiu la întrebări şi aflu că susţine (vade retro...) şi exploatarea mincinos-corporatistă de la Roşia Montană?
În rest:
Uh, o juma’ de zi şi gata, pot să respir.
Preţ de, uau, trei zile!!
(abia aştept să mă trezesc dimineaţa şi să nu fie nevoie să... nimic! măcar 3 minute... plănuiesc şi să mă ascund sub covor, la nevoie)
marți, 20 decembrie 2011
Muţunau în acţiune
Muţunau în dialog cu baby-sitter-iţa de ocazie:
- Nu-i aşa că eşti inte’esată să schimbi bate’iile jucă’iei?
(sigur, în sinea ei, baby-sitter-iţa crăpa intens de nerăbdare, da’ nu-ndrăznea s-arate... noroc cu junele, care, perspicac, întreabă, îi arată de un’ să ia şurubelniţa şi bateriile şi o supraveghează micro-managerial până la terminarea „reparaţiei”)
... apoi, mai târziu, din senin, cu muma proprietară de baterii:
- Nu aveai nevoie de bate’ii pent’u nimic, nu-i aşa, mami?
La magazinuţul de cadouri tembele, unde intrasem să văz cât costă o mască veneţiană, da’ fără să mă gândesc să verific, înainte de-a târî copilul după mine, toate măgăriile expuse, cu atât mai puţin mulajul dintr-un colţ:
- Mami, ne luăm şi noi o pe’eche de ţâţe?
- Nu, c-avem.
Na, câteodată e bun şi fuzionalul la ceva.
Din seria „mama cumplită, da’ merge şi-aşa”:
- De ce se teme? întreabă medicul homeopat.
- Hă? Nu ştiu. De nimic. Nu ştiu să se teamă de nimic. (Muţunau, zis inimă de leu!)
- De întuneric? De păianjeni?
De sub patul de consultaţie se-aude o voce chiţăită:
- Mă tem de chrhocodili!
Acasă, coda:
- Mami!
- Da!
- Tu eşti un chrhocodil de jucăhrie!
- Mami! O să te tunzi scuhrht?
- Nu ştiu. Poate că da. Sau poate că nu! (că risc s-arăt ca un muflon)
- O să te tunzi scuhrht! Şi atunci o să fii băiat! Şi o să-ţi chrhrească puţă!
Acu’, descurcă-te şi răspunde:
/- Mami, ce e timpul?
- Nu-i aşa că eşti inte’esată să schimbi bate’iile jucă’iei?
(sigur, în sinea ei, baby-sitter-iţa crăpa intens de nerăbdare, da’ nu-ndrăznea s-arate... noroc cu junele, care, perspicac, întreabă, îi arată de un’ să ia şurubelniţa şi bateriile şi o supraveghează micro-managerial până la terminarea „reparaţiei”)
... apoi, mai târziu, din senin, cu muma proprietară de baterii:
- Nu aveai nevoie de bate’ii pent’u nimic, nu-i aşa, mami?
La magazinuţul de cadouri tembele, unde intrasem să văz cât costă o mască veneţiană, da’ fără să mă gândesc să verific, înainte de-a târî copilul după mine, toate măgăriile expuse, cu atât mai puţin mulajul dintr-un colţ:
- Mami, ne luăm şi noi o pe’eche de ţâţe?
- Nu, c-avem.
Na, câteodată e bun şi fuzionalul la ceva.
Din seria „mama cumplită, da’ merge şi-aşa”:
- De ce se teme? întreabă medicul homeopat.
- Hă? Nu ştiu. De nimic. Nu ştiu să se teamă de nimic. (Muţunau, zis inimă de leu!)
- De întuneric? De păianjeni?
De sub patul de consultaţie se-aude o voce chiţăită:
- Mă tem de chrhocodili!
Acasă, coda:
- Mami!
- Da!
- Tu eşti un chrhocodil de jucăhrie!
- Mami! O să te tunzi scuhrht?
- Nu ştiu. Poate că da. Sau poate că nu! (că risc s-arăt ca un muflon)
- O să te tunzi scuhrht! Şi atunci o să fii băiat! Şi o să-ţi chrhrească puţă!
Acu’, descurcă-te şi răspunde:
/- Mami, ce e timpul?
luni, 19 decembrie 2011
Leapşa cu cadouri şi dilemă rezolvată
Raluca m-a provocat să declar ce-aş vrea să primesc sau care cred că ar fi cadourile ideale pentru cineva.
Mulţumesc pentru leapşă! O s-o adaptez un pic... (doar un pic!)
Declar cu un aer foarte fudul că taman ce-am intrat azi în posesia unui setuleţ de cosmetice care-mi surâdea de multişor
şi că, pe lângă el, s-a mai aciuat şi-o stecluţă de ulei Kneipp de masaj.
Pentru că n-am mai avut răbdare, sub brad o să pun, eventual, respectivele cutii de carton, goale- dar ambalate frumos.
Iaca alte cadouri frumoase pe care le-aş primi oricând cu drag:
Altfel, îmi doresc timp. Şi linişte.
Şi câteva corpuri noi de bibliotecă (sau măcar rafturi!) ca să-mi încapă ca lumea cărţile.
Desigur, Moş Crăciun ar putea să-mi aducă o casă nouă, ceva mai mare, în care să încapă mai bine sus-amintilele corpuri noi de bibliotecă (momentan inexistente).
Sau măcar o vacanţă de tip sanatoriu, cu plimbat, dormit, eventual schiat, băut Radlere şi tot tacâmul.
Muţunaul, temeinic sondat de cam tot poporu’ care altă treabă n-are, declară că el nu vrea nimic de Crăciun, pentru că are tot ce-i ti’ebuie!
A primit un pacheţel de la angajatorul mamiţunesc şi cu asta s-a rezolvat, a venit deja Moşul.
Pachetul, desigur, era temeinic cenzurat (la primire, nu mai conţinea deloc ciocolată!) dar Muţunau nu ştie asta. (cârcotaşii protestatari au primit răspunsuri de genul „la dentist cu copil preşcolar să te duci tu!”; căci eu mă sacrific sistematic pentru binele dinţilor copilului.)
Şi-uite aşa pare să mi se fi rezolvat dilema sărbătorească anterior menţionată.
Mulţumesc pentru leapşă! O s-o adaptez un pic... (doar un pic!)
Declar cu un aer foarte fudul că taman ce-am intrat azi în posesia unui setuleţ de cosmetice care-mi surâdea de multişor
şi că, pe lângă el, s-a mai aciuat şi-o stecluţă de ulei Kneipp de masaj.
Pentru că n-am mai avut răbdare, sub brad o să pun, eventual, respectivele cutii de carton, goale- dar ambalate frumos.
Iaca alte cadouri frumoase pe care le-aş primi oricând cu drag:
Altfel, îmi doresc timp. Şi linişte.
Şi câteva corpuri noi de bibliotecă (sau măcar rafturi!) ca să-mi încapă ca lumea cărţile.
Desigur, Moş Crăciun ar putea să-mi aducă o casă nouă, ceva mai mare, în care să încapă mai bine sus-amintilele corpuri noi de bibliotecă (momentan inexistente).
Sau măcar o vacanţă de tip sanatoriu, cu plimbat, dormit, eventual schiat, băut Radlere şi tot tacâmul.
Muţunaul, temeinic sondat de cam tot poporu’ care altă treabă n-are, declară că el nu vrea nimic de Crăciun, pentru că are tot ce-i ti’ebuie!
A primit un pacheţel de la angajatorul mamiţunesc şi cu asta s-a rezolvat, a venit deja Moşul.
Pachetul, desigur, era temeinic cenzurat (la primire, nu mai conţinea deloc ciocolată!) dar Muţunau nu ştie asta. (cârcotaşii protestatari au primit răspunsuri de genul „la dentist cu copil preşcolar să te duci tu!”; căci eu mă sacrific sistematic pentru binele dinţilor copilului.)
Şi-uite aşa pare să mi se fi rezolvat dilema sărbătorească anterior menţionată.
duminică, 18 decembrie 2011
Avanpremieră la revenire
Timbilding (mega aiureală... anul ăsta, parcă mai mult ca oricând).
Planuri de păzit copil în absenţă maternelă timbildingistă.
Alte planuri de păzit copil, că primele 10 seturi pică.
Nesoamne.
Rău de autocar smucit.
Munte.
Fum, zgomot, muzici greu/(in)suportabile.
Sfârşit de an. Vorbării. Întâlniri. Nesomn.
Proteste muţunautice.
Invitaţiuni la aniversări (tot pentru grupa mică...).
Tuse şi bronşită, redivivus. La dublu.
Accidental, un film, The Town.
Bun. Cu bostonianul-prin-adopţie Ben Affleck în rolul lui Sergiu Nicolaescu (regizor, co-scenarist, personaj principal) şi cu una bucată Jeremy Renner în (mare) formă. Toată distribuţia e faină, de altfel.
Cu nişte scârţâieli de scenariu/credibilitate a personajelor pe ici, pe colo, dar cine să le mai numere...
Filmul e ceva mai puţin smucit decât trailerul.
De văzut fără copii în preajmă.
Vom reveni. Cu tot cu tonele de perle muţunautice - notate, unele, pe undeva.
Planuri de păzit copil în absenţă maternelă timbildingistă.
Alte planuri de păzit copil, că primele 10 seturi pică.
Nesoamne.
Rău de autocar smucit.
Munte.
Fum, zgomot, muzici greu/(in)suportabile.
Sfârşit de an. Vorbării. Întâlniri. Nesomn.
Proteste muţunautice.
Invitaţiuni la aniversări (tot pentru grupa mică...).
Tuse şi bronşită, redivivus. La dublu.
Accidental, un film, The Town.
Bun. Cu bostonianul-prin-adopţie Ben Affleck în rolul lui Sergiu Nicolaescu (regizor, co-scenarist, personaj principal) şi cu una bucată Jeremy Renner în (mare) formă. Toată distribuţia e faină, de altfel.
Cu nişte scârţâieli de scenariu/credibilitate a personajelor pe ici, pe colo, dar cine să le mai numere...
Filmul e ceva mai puţin smucit decât trailerul.
De văzut fără copii în preajmă.
Vom reveni. Cu tot cu tonele de perle muţunautice - notate, unele, pe undeva.
vineri, 9 decembrie 2011
2 euro prin SMS la 848, de pe 10 pe 16 decembrie.
Mulţumiri, CriticoMămica, pentru bannere.
Şi tuturor celorlalte/celorlalţi, pentru modelul de umanitate.
Pentru cine nu a apucat încă să afle, Bibi e un băieţel de 1 an şi jumatate care are nevoie de ajutor.
Ajutorul înseamnă:
- donaţii de 2 euro prin SMS la 848, de mâine, 10 decembrie, până vineri, 16 decembrie.
- anunţarea a cât mai mulţi posibili donatori.
Nu e greu. Cu toţii avem liste de contacte, oameni care ar putea dona şi care ar putea anunţa, la rândul lor, mai departe.
Conform contorizării active în acest moment, Bibi mai are nevoie de 441.129 lei.
2 euro înseamnă 8.68 lei. Mai puţin decât costă, în medie, o carte, o pizza, o jucărie, o căciuliţă de copil. Mult mai puţin. Mai puţin decât o cafea la Starbucks ori un sandwich la Snack Attack. Ori un pachet de ţigări de fiţe. Parcarea-n centru, timp de 6 ore.
Mai puţin decât multe dintre cheltuielile noastre cotidiene.
E nevoie ca aproape 50.000 de oameni să accepte o încercare de a salva/reda o viaţă.
Pe de o parte, e un număr ridicol de mic - mai puţin de 2% din populaţia Bucureştiului. 0.2 - 0.3% (în funcţie de baza de calcul...) din populaţia ţării.
E nevoie să doneze, 1 singură dată, în medie cam 1 din 400 de oameni.
Sau ca un număr de 10.000 de persoane să mai anunţe, fiecare, câte alţi 5 donatori.
Pe de alta, e o adunare imensă de oameni cărora le pasă.
Sunt câteva apăsări pe tastele telefonului mobil. Nu e cu dus la bancă, ori cu token, donat (deşi se poate şi aşa). E mai simplu. Cum nu se poate mai comod. Durează extrem de puţin.
Şi e posibil să salveze viaţa unui copil.
Donaţi. Şi postaţi mai departe.
Nu se poate să nu reuşească.
Şi tuturor celorlalte/celorlalţi, pentru modelul de umanitate.
Pentru cine nu a apucat încă să afle, Bibi e un băieţel de 1 an şi jumatate care are nevoie de ajutor.
Ajutorul înseamnă:
- donaţii de 2 euro prin SMS la 848, de mâine, 10 decembrie, până vineri, 16 decembrie.
- anunţarea a cât mai mulţi posibili donatori.
Nu e greu. Cu toţii avem liste de contacte, oameni care ar putea dona şi care ar putea anunţa, la rândul lor, mai departe.
Conform contorizării active în acest moment, Bibi mai are nevoie de 441.129 lei.
2 euro înseamnă 8.68 lei. Mai puţin decât costă, în medie, o carte, o pizza, o jucărie, o căciuliţă de copil. Mult mai puţin. Mai puţin decât o cafea la Starbucks ori un sandwich la Snack Attack. Ori un pachet de ţigări de fiţe. Parcarea-n centru, timp de 6 ore.
Mai puţin decât multe dintre cheltuielile noastre cotidiene.
E nevoie ca aproape 50.000 de oameni să accepte o încercare de a salva/reda o viaţă.
Pe de o parte, e un număr ridicol de mic - mai puţin de 2% din populaţia Bucureştiului. 0.2 - 0.3% (în funcţie de baza de calcul...) din populaţia ţării.
E nevoie să doneze, 1 singură dată, în medie cam 1 din 400 de oameni.
Sau ca un număr de 10.000 de persoane să mai anunţe, fiecare, câte alţi 5 donatori.
Pe de alta, e o adunare imensă de oameni cărora le pasă.
Sunt câteva apăsări pe tastele telefonului mobil. Nu e cu dus la bancă, ori cu token, donat (deşi se poate şi aşa). E mai simplu. Cum nu se poate mai comod. Durează extrem de puţin.
Şi e posibil să salveze viaţa unui copil.
Donaţi. Şi postaţi mai departe.
Nu se poate să nu reuşească.
duminică, 4 decembrie 2011
Eclipsă, concert, cărţi, ciocolată şi soare
Eclipsă: De lună. Pe 10 decembrie.
Detalii de la NASA, aici, de la Hotnews, aici.
5 mii de ani de eclipse lunare, aici.
O să sune tembel, dar plănuiesc să conving copilul să doarmă mai puţin în după amiaza aia, că tre’ să ne holbăm la eclipsă. Păcat că nu pot obţine în timp util telescopul...
Concert:
Clasic e fantastic.
La noi pe scăunel (l-am împărţit) a fost jale mare când au plecat de pe scenă cele două pisici (Mădălina Stan şi Netty Nicolae), dar dansul lebedei-balerină (Mădălina Stoica) a suscitat atât de mult & profund interes încât tragedia de-nceput a fost rapid uitată.
E frumos la Clasic e Fantastic, chit că-i bătaie pe bilete, balamuceală, cam militărie din partea doamnei prezentatoare şi, că, pe final, post concert, are loc, invariabil, un cros. Muţunau şi-o colegă de grădiniţă devin (cu rândul!) Tom şi Jerry şi pişcă una din cele mai mari alergături din istoria Ateneului.
Recunosc, mai apoi, post cros, am un frison de extaz neregulamentar când văd ce mutră face gardianul public la vederea ierbii călcate democratic în picioruţe, în faţa Ateneului, după concert, de-ntregul popor.
Mi-e neclar de ce, dacă tot există cerere, nu au loc mai multe reprezentaţii ale aceluiaşi concert (OK, ai de sincronizat programul Ateneului cu programul orchestrelor & cu multe altele, da’ dacă iese odată pe lună, poate iese şi mai des...?). Sau de ce, dacă baiu-i autofinanţarea, nu creşte un pic preţul biletelor. De la 10 la 12 sau la 15 nu cred că-i gaură-n cer pentru buzunaru’ melomanului, dar x sute (de locuri) x 2 (sau 5) lei mai adună oarece firfirici.
(a nu se înţelege că nu apreciez efortul organizatoric, pe care-l cred pur şi simplu supraomenesc; dimpotrivă! mi-ar părea rău, însă, ca o iniţiativă atât de faină să se oprească din pricina lipsei de elan şi/sau susţinere)
Cărţi:
Reduceri la Antic ExLibris, cel de pe Academiei. La fiecare a doua carte cumpărată se acordă o reducere de 50% din preţ. (desigur, din cel mai mic dintre preţurile celor doua cărţi).
Căutam de mult asta:
şi asta:
(zbierăt pe fundal: maaaami, fetele de ce nu au puţăăă?)
La Elefant, nereduse, sunt 39, respectiv 29 lei.
La ExLibris, (dar doar la cel de pe Academiei, din zona GazIt, Spring Time) sunt reduse la 14.99. Luate împreună, vor costa, rotunjit, 22.5.
(nu, nu lucrez la ExLibris, doar cumpăr (intens) de acolo. nu ştiu cum fac de pot vinde la preţurile astea, sunt extaziată să pot citi mai mult)
Mai au muuuulte alte chestii pentru copii.
Cât de curând, vom construi o corabie de piraţi şi, apoi, un schelet uman.
Sună vag înspăimântător.
Nu e. Muţunau e vag interesat de anatomie şi de felul (în care) şi motivul (pentru care) i se mişcă mâinile şi picioarele în anumite feluri şi nu în altele.
Ciocolată:
Ne-am cerut la toaletă la ciucalătăria Leonidas şi-am rămas mega plăcut impresionaţi şi de primire, şi de atmosferă, şi de micul nostru moment de consumatori elitişti şi simandicoşi de ciocolată caldă (eu) şi brioşă cu apă de flori de portocal (Muţunaul).
De mare excepţie, mai ales că n-o să mai mergem prea des, în formaţia asta, la ciucalătărie.
Soare:
Ăsta a fost afară. Frumoasă zi.
Detalii de la NASA, aici, de la Hotnews, aici.
5 mii de ani de eclipse lunare, aici.
O să sune tembel, dar plănuiesc să conving copilul să doarmă mai puţin în după amiaza aia, că tre’ să ne holbăm la eclipsă. Păcat că nu pot obţine în timp util telescopul...
Concert:
Clasic e fantastic.
La noi pe scăunel (l-am împărţit) a fost jale mare când au plecat de pe scenă cele două pisici (Mădălina Stan şi Netty Nicolae), dar dansul lebedei-balerină (Mădălina Stoica) a suscitat atât de mult & profund interes încât tragedia de-nceput a fost rapid uitată.
E frumos la Clasic e Fantastic, chit că-i bătaie pe bilete, balamuceală, cam militărie din partea doamnei prezentatoare şi, că, pe final, post concert, are loc, invariabil, un cros. Muţunau şi-o colegă de grădiniţă devin (cu rândul!) Tom şi Jerry şi pişcă una din cele mai mari alergături din istoria Ateneului.
Recunosc, mai apoi, post cros, am un frison de extaz neregulamentar când văd ce mutră face gardianul public la vederea ierbii călcate democratic în picioruţe, în faţa Ateneului, după concert, de-ntregul popor.
Mi-e neclar de ce, dacă tot există cerere, nu au loc mai multe reprezentaţii ale aceluiaşi concert (OK, ai de sincronizat programul Ateneului cu programul orchestrelor & cu multe altele, da’ dacă iese odată pe lună, poate iese şi mai des...?). Sau de ce, dacă baiu-i autofinanţarea, nu creşte un pic preţul biletelor. De la 10 la 12 sau la 15 nu cred că-i gaură-n cer pentru buzunaru’ melomanului, dar x sute (de locuri) x 2 (sau 5) lei mai adună oarece firfirici.
(a nu se înţelege că nu apreciez efortul organizatoric, pe care-l cred pur şi simplu supraomenesc; dimpotrivă! mi-ar părea rău, însă, ca o iniţiativă atât de faină să se oprească din pricina lipsei de elan şi/sau susţinere)
Cărţi:
Reduceri la Antic ExLibris, cel de pe Academiei. La fiecare a doua carte cumpărată se acordă o reducere de 50% din preţ. (desigur, din cel mai mic dintre preţurile celor doua cărţi).
Căutam de mult asta:
şi asta:
La Elefant, nereduse, sunt 39, respectiv 29 lei.
La ExLibris, (dar doar la cel de pe Academiei, din zona GazIt, Spring Time) sunt reduse la 14.99. Luate împreună, vor costa, rotunjit, 22.5.
(nu, nu lucrez la ExLibris, doar cumpăr (intens) de acolo. nu ştiu cum fac de pot vinde la preţurile astea, sunt extaziată să pot citi mai mult)
Mai au muuuulte alte chestii pentru copii.
Cât de curând, vom construi o corabie de piraţi şi, apoi, un schelet uman.
Sună vag înspăimântător.
Nu e. Muţunau e vag interesat de anatomie şi de felul (în care) şi motivul (pentru care) i se mişcă mâinile şi picioarele în anumite feluri şi nu în altele.
Ciocolată:
Ne-am cerut la toaletă la ciucalătăria Leonidas şi-am rămas mega plăcut impresionaţi şi de primire, şi de atmosferă, şi de micul nostru moment de consumatori elitişti şi simandicoşi de ciocolată caldă (eu) şi brioşă cu apă de flori de portocal (Muţunaul).
De mare excepţie, mai ales că n-o să mai mergem prea des, în formaţia asta, la ciucalătărie.
Soare:
Ăsta a fost afară. Frumoasă zi.
sâmbătă, 3 decembrie 2011
Origami şi modele din hârtie
Muuuult mai utile la casa omului!
Pliez de-mi fumegă deştele la astea:
(de la AnticExLibris)
... şi-nvăţ origami cu 4M.
(de la Ookee. cred.)
(cine a inventat chestia asta, japonez plictisit au ba, era taaare minuţios şi în-3D-văzător!)
Pliez de-mi fumegă deştele la astea:
... şi-nvăţ origami cu 4M.
(cine a inventat chestia asta, japonez plictisit au ba, era taaare minuţios şi în-3D-văzător!)
vineri, 2 decembrie 2011
"Cum să (NU) ne educăm copiii"
Atenţie, postare kilometrică (scriu la ea de-o lună) în care mă cert de una singură c-un autor de opere complecte.
Recent, am dat peste chestii scrise de nen-tu Aldo Naouri. Mare om.
„Cum să ne educăm copiii” e apărută la Editura Trei.
Lectura e interesantă, da-n alt fel decât ar fi trebuit. Am încadrat-o mai degrabă la rubrica "văleeeeu! aşa, nici în visele rele".
Citat lămuritor de pe coperta 4: "Aldo Naouri, pediatru şi psihoterapeut, demonstrează că în lumea contemporană balanţa a înclinat prea mult în favoarea iubirii şi toleranţei faţă de copil, pierzându-se din vedere importanţa autorităţii.”
I-auzi, brâu'.
Pierzându-se din vedere şi importanţa logicii, bag seama.
Întâi, musiu le juif lybien nu defineşte explicit noţiunile cu care operează. Dă el neşte cazuistică, pe-acolo, să ieie ochii, cum al'fel, da' nu clarifică, ferit-a sfântu', nimic.
Mie, toanta universală, îmi scapă cum s-ar putea înclina vreo balanţă, vreodată, prea mult în favoarea iubirii.
Iar toleranţa, vai nouă, cumplită boală degenerativă, s-o oprim. Frână, Costeleee!!!
Cât despre autoritate (cântă, zeiţă, mânia ce-aprise pe-Ahil Peleianul)... ce e, în ce constă, cine o garantează şi, mai exact, la ce ne trebe-n viaţă?
Poi ca să hie ordine, fimeie hăi!
(e clar că expunerea cazuistică a lu' ui' câ' de nasol e fără nu reuşeşte să mă convingă).
După un prim capitol poticnit rău la capitolele idei, claritate şi cursivitate (pentru ultima nu-mi pare a fi exclusiv vina traducerii... da' n-aş băga mâna-n foc...), în care 'mnealui se bate aiuristic cu nu mi-e clar cine - dă, în dulşele stil frânchenesc, cu pietre/flori de mină, de după cais, în toţi 'ăi de l-au 'nervat pe el 'f'odată, mama lor de prost crescuţi, (desigur, fără a-i enumera, se ştiu ei care-s, nesimţiţii pământului, cu cine cred ei că se pun, ha?) în vreme ce cetitoriul nu'ş ce-ar trebui să facă, să şadă la peluză şi s-aplaude?- , omu-i dă bice şi-n următoarele capitole continuă s-amestece bouillabaisse-istic noţiunile. Desigur, fără a se încurca să citeze surse, mai ales când informaţiile nu-s tocmai cuşer. Dăăă!
Ba că sistemul şcoler francez e naşpa, ba că părerea de expert nu e luată în seamă, nici atunci când e solicitată, ba că-n Germania nu-s grădiniţe (hă? şi cartea e apărută la Odile Jacob în 2008!), ba că noroc cu el, că altfel bieţii bărbaţi nici n-ar avea curaj să le zică 'fo ceva nevestelor. (?!)
Toate astea, formulate-ntr-un fel care mă face să cred că vorbeşte mult singur, în siguranţa-i autosuficientă de unic şi absolut deţinător al adevărului suprem.
Pe ici, pe colo, mai împănează cu oarece idei de-altminteri aparent bine sunătoare: "La fel ca acesta [soarele], copilul e un concentrat de căldură şi lumină, un concentrat de inepuizabil, un concentrat de viitor, un concentrat de eternitate care ne face să credem că putem să afidăm moartea" (pagina 67), şi, uneori, chiar cu chestii de bun simţ "copilul fiind moştenitor a două istorii care se îmbină în el" (pagina 130). Da' cam rar.
În rest, în majoritatea timpului, mai pare a fi ocupat, ca tot psihanalistu' care se respectă, cu a-şi convinge pacientele să nu mai alăpteze. (pagina 78. vorbim de un bebeluş de 8 luni...)
În adâncul sufletului lui, că ştie au ba, Aldo Naouri e membru Fight Club. Poate chiar în comitetul director!
Eu nefiind, îmi scapă de ce e aşa important, în relaţia cu copilul, să baţi monedă pe autoritate. Ce, ţi-a furat butelia? Sau altfel (în absenţa recursului la autoritate) nu te descurci?
Musiu nu-ndăzneşte/evită să dea direct cu pietre în Winnicott şi-n Dolto, da'ncearcă, aşa, cu boltă... de dupe acelaşi cais citat mai sus, căci maeştrii erau, poate, buni, dar discipolii bat câmpii (pagina 98).
E fabulos de calofil (a se vedea elucubraţiile din capitolul 3...).. şi nu tocmai lipsit de invidie la adresa mamelor, după cum se vede pe pagina 114: "[...] excluzând de la început semnificaţia "a aduce pe lume" [pentru latinescul parens, participiul prezent al lui parere] pentru că se referă prea mult la mamă[...]” (logic, doar copilul l-am făcut singură/singure!) şi-n nota de subsol de la 126. Care mame, dacă e să ne luăm după ce zice la 165, sunt de o animalitate intrinsecă.
(nu zice nimic despre bărbaţi & tipicul lor; da' mă-ntreb unde se-ncadrează cetăţenii de ambe sexe complet înstrăinaţi de natura lor fizică...)
A, şi esenţa masochistă e una dintre cele mai feminine posibil! (219), te pomeni că Leopold Ritter era, de fapt, o Leopoldină!
La pagina 164 am găsit-o (indirect) pe una din educatoarele de la grădiniţa-mi, în exemplul cu tânăra învăţătoare "motivată" dar descurajată de mofturile elevilor.
(nu, încă nu mi-am revenit, cu toate că musiu a părăsit incinta buclucaşă şi, ce să vezi, noua educatoare nu semnalează nicio problemă-n afară de faptul că, fiind bolnav, nu prea mai mănâncă!)
Poi bre. Matale încă eşti în propria copilările, când jucăriile-ţi stăteau un' le puneai?
(chiar, cam statică instrucţia asta a instructorilor, în comparaţie cu cât e viaţa de dinamică!)
Ce zice educatricea acolo-mi seamănă cu protestele unora dintre medici, indignaţi că trebe să explice pacientului ce opţiuni terapeutice văd, când ei ar vrea să aibă parte exclusiv de-o soma docilă şi aprobatoare.
La 167 omu’ ori nu se oboseşte cu claritatea, ori se contrazice puţin pe el însuşi, zicând că relaţia tinerei mame cu mama ei este adesea fructoasă - ceea ce, cu nişte zeci de pagini înainte era fie inexistent, dacă nu chiar fix pe dos.
La 169 explică „Nu îmi imaginez în niciun fel să pot modifica convingerile celor care au păreri opuse mie sau să pot interveni asupra psihicului cuiva.” Dialog raţional, niet, eject, nicht, kaput. Ah, mi-ar fi plăcut tare să pot interveni atotputernic asupra minţii cui vreau eu, da’ parcă m-am prins că nu merge.
La pagina 171 omu’ zice că mama trăieşte gestaţia într-un mod atât de intens, încât întâmpină cele mai cumplite dificultăţi să accepte sfârşitul.
Meştere, tu clar n-ai fost cu burta la gură, aşteptând să intri odată în travaliu, numai să vină progenitura. Şi, iar, crăpi de invidie. Că e a necunoaşterii, că e a aparentei neparticipări... (poate dacă nu te vorba-aia aşa intens grija autorităţii, aveai timp liber să participi & mai pricepeai ceva în plus?)
Altfel, ipoteza că rolul (simbolic) al durerilor naşterii e să marcheze trecerea de la o etapă la alta e foarte interesantă, da’ nu face nimic cu ea.
Noi muncim, nu gândim, apare ferm & clar la pagina 174. Suprainformarea este sursa unei confuzii, încât nu permite să se confere un plus de valoare unei opinii sau alteia. Sigur. Să ni se deie, cu toată autoritatea necesară, mură-n gură, una bucată informaţie supremă. Nu cumva să ne obosim s-analizăm, să discernem... ferească sfântul!
Fraza e scoasă din context. Da-mi pare emblematică pentru deruta furioasă-n care se tot bălăceşte nen-tu Aldo, eternel aspirant la chietrişica filosofală. Omu’ urlă după reperu’ suprem, şi concluzia la care alege să se oprească este, desigur, că ăla-i autoritatea.
Mda. Cu de-alte matale s-au construit comunismul şi alte orânduiri ordonate, intens normate şi aderente la ierarhii cu efecte îngrozitoare.
Aşa. Omu’ mai dă el oarece exemple mai mult sau mai puţin impresionante. Doar că, de fiecare dată, omite esenţialul - (re)punerea exemplelor în context. În ce fel susţine povestea asta teza/ideea capitolului e o-ntrebare sistematic retorică, la fel ca "da' de ce vorbim despre asta, bre?". Nu pupăm răspuns, ar trebui, nu-i aşa, să fie evident, doar ştie toată lumea. Mânca-l-ar mama de sfertodoct.
Exerciţiul frustrării e imperativ. Viaţa ie greu, oricum ne vom da cu capul de gard, să începem cât mai devreme posibil cu asta. Mamele, toante cum sunt, se opun. Grea misiune pentru domnu’ Aldo, să dea toa(n)te astea peste cap, să le puie-n ordine, noroc că el e descurcăreţ şi capabil.
La 193 vine (cam târziu...) şi definiţia autorităţii - atât de varză că merită citată şi analizată integral:
A avea autoritate înseamnă mai întâi să fii autorul recunoscut (de către cine? de Veta de la 3?) al unui gând, al unui discurs, al unui comportament, care se impun prin mai multe calităţi. (cam care...?) Dar poate să însemne şi o informaţie sau un cuvânt care ia valoare de adevăr: acest lucru s-a întâmplat multă vreme, cum e, de exemplu, cazul dictoanelor, al proverbelor sau aforismelor, şi, din păcate, adesea cel al ... zvonurilor! La care ar trebui adăugat, astăzi, televiziunea care are reputaţia de a conferi celor care se văd aici sau celor pe care îi vedem aici o fiabilitate şi o importanţă, şi una şi cealaltă, irecuzabile.
Trecând peste eventualele contribuţii nefericite ale traducătorului (carte asta n-a fost sigur verificată la traducere, judecând după nu puţinele dezacorduri de gen şi număr, aşa încât nu exclud posibilitatea ca unele idei să devină ceţoase din motive străine de domnu’ Naouri...), asta se cheamă, mă scuzaţi, vorbit împrăştiat. Diaree discursivă. Spumegăciuni ilogice.
Definiţia, musiu, aia concretă, fără elucubraţii, unde-i?
Poate pe 194. Să cetim mai departe:
A-ţi exercita autoritatea înseamnă a ţine un discurs al cărui autor total eşti (deci variantele-n care eu-s de acord cu ce zice altcineva, de exemplu domnu’ Naouri, şi-aş vrea să-i diseminez ideile se exclud!), un discurs destinat să se impună unui interlocutor (na lupul alfa, na Fight Club! să-l călcăm pe gât pe interlocutor, mama lui de contrazicător, rupe-i mâna, ia-i femurul!) şi care se impune în general interlocutorului. (gata, l-am executat! mama lui de bagabont....păi cu cine se pune, ha?) Ceea ce instaurează automat între protagonişti o ierarhie pe care unul şi-o asumă într-o măsură suficient de mare, încât celălalt să nu aibă nici măcar veleitatea s-o discute.
Hm. Şi eu, care-aş fi zis că ierarhia funcţionează câtă vreme o acceptă şi şi-o asumă toţi cei implicaţi... clar, sunt pe dinafară.
Iar omu’ n-are-n peisaj nici cea mai mică noţiune de egalitarism sau de cooperare. Nu, nene, e pe şefie, e din care pe care.
Booon. Dar cine trebuie să impună efectiv autoritatea, s-o exercite?
Mama. Căci, după cum vedem la pagina 199, un tată este ca o baterie, se uzează şi e mai bine să se păstreze pentru marile ocazii.
Sărăcuţul. Ui, stai că mi-a dat şi-o lacrimă, să mă duc s-o şterg discret. Cu glasspapier, ca o masochistă ce mi-s.
(Partea cu adevărat nasoală din toată expunerea tembelă a lui Naouri este că nu numai că nu închide riftul dintre tată şi diada mamă-copil, ci-l mai şi amplifică! îmi pare incredibil cât de dominat e de propriile contradicţii interioare-n privinţa cărora nu face nimic altceva decât să-ncerce să le impună.)
La 207 dă surprinzător dovadă de bun simţ când zice că sânii nu trebuie spălaţi înainte de fiecare alăptare, şi mai şi combate dezinfectarea (?!?) lor cu alcool (brrr....). La 208 explică însă ce frumos se poate încălzi apa pentru laptele praf al copilului la microunde! (din nou, nicio contradicţie... e accesibilă numa’ cârcotaşilor!)
La 210 văd clar că, dacă voi mai avea un copil şi Muţunau ar fi curios să guste (iar) lapte de mamă, e strict interzis şi total dăunător să-i dau, căci, nu-i aşa, regresăm. (conceptul de alăptare în tandem pare să-i fie, iar, foarte străin)
Tot la 210 dăm milităria jos din pod şi, de unde în primele trei luni hrănirea se făcea la cerere, de la trei luni încolo, nu, gata, la program. Dacă urli de foame, ghinion. Iar consolarea copilului de 14 sau 16 luni cu sânul, în timpul consultaţiei medicale la domnu’ Aldo, este, desigur, mare şi impardonabilă greşeală. Distruge iremediabil copilul.
Care copilul, îndopat cu dragoste până la indigestie, (213) este, vai nouă, un perfect mic obsedat (213) pe care, dacă plânge cu spasme, trebuie să-l lăsăm singur, părăsind camera, chit că o fi deja albastru la faţă de plâns. Că doar n-o să-l lăsăm, pardon, ajutăm, în tentativele sale de a deveni un mic tiran!
(locu’ ăla e ocupat, pe el stă de-o vreme domnu’ Aldo).
Cum a ajuns aiuritu’ ăsta să fie atât de băgat în seamă?
O ipoteză e că vorbea mult (dăăă!) şi, uneori, frumos. Construcţiile verbale cu aer poetic, gen forma de transfuzie continuă de viaţă pe care ea [mama] a adus-o pe lume (220) fascinează. Iau ochii. Te fac să accepţi nediscriminat şi alte minuni. Faptul că, de exemplu, părinţii au datoria de-a-l face pe copil să se teamă de ei, pentru că, astfel, îi disipează/maschează teama de moarte, interpunând o alta! (222)
(ah, thanato-fascinaţia asta psihanalitică...)
Altă variantă e că era destul de mult în atenţia publicului, fie şi prin formulări şocante.
Mi s-a întâmplat să scriu că părinţii trebuie să-şi crească copiii în mod dictatorial, „fascist” oarecum, pentru a face mai târziu din ei democraţi [...] (225)
Alta e că, la cât de mult şi deseori fără rost sporovăie francezii, o tonă de precizări lipsite de pragmatism (întreaga parte a doua a cărţii) trece neobservată.... luând cu ea fraze de genul:
De fapt violenţa din comportamentul copilului justifică coerciţia cu care se răspunde. (225)
Ai zice că descrie vreun caz, cu vreun copil cu comportamente ieşite din comun, violent nevoie mare. Nu, e din senin, cu un înspăimântător caracter general. Căci teama nu se combate cu argumente raţionale, ea se combate, aşa cum am mai semnalat, cu o altă teamă. (225)
Aşa-i că, odată ce ţi-am prins mâna-n uşă, te doar mai puţin piciorul rupt?
Ah, esenţial: în tot acest demers, trebuie să-l respecţi pe copil (227). Darrrr, atenţie, fără a cădea în infantolatrie, da? Că e nu doar iresponsabil, ci şi demisionar, şi marcat de ură! (227)
Altă variantă, că mai spunea şi chestii de bun simţ.
Nu trebuie niciodată să forţezi un copil să mănânce. (231)
Pedepsele fizice nu se justifică în niciun fel. Trebuie să le condamnăm fără nuanţă. Sunt procedee folosite de brute şi de laşi, care ar face mai bine să se întrebe asupra propriei lor sănătăţi mintale decât să regleze propriile probleme, răzbunându-se pe un copil fără apărare. (258)
Încă una, că unele ipoteze păreau misterioso-interesante, conferindu-i omului un aer de mare cunoscător, chit că nu dezvolta nimic dincolo de enunţurile sentenţioase: Angoasa mamelor [...] contaminează copilul de la cea mai fragedă vârstă şi generează la acesta o patologie cu manifestare precoce, reflux gastroesofagian. (233)
... ori că emitea sentinţe uşor transformabile-n justificări populare: Este indubitabil că sânii unei mame pot hrăni un copil timp de doi, trei, patru ani, chiar mai mult. Dar ceea ce este prevăzut de natură pentru combaterea unei eventuale foamete nu poate să se aplice în societatea noastră, o societate a abundenţei. Astfel mi se pare rezonabil ca un bebeluş să fie înţărcat în jurul vârstei de nouă luni [...].
Auzi, da’ dacă e foamete, mama cu se ce hrăneşte, cu aer? Ori dă oricum lapte aşa, la infinit? Om fi dat peste echivalentul lui perpetuum mobile şi nu ştim!
Femeia, în schimb [spre deosebire de bărbat], simte mereu o plăcere proprie din satisfacţia pe care o aduce nevoilor unui terţ.
Să mori tu.
Separat de faptul că nu-i deloc clar ce vine, ca dovadă, în sprijinul acestui enunţ, să mori tu, dom’ Naouri, că n-o fi asta una din căile spre aservire şi abuz.
Un ordin este un ordin. Punct. Sunt vorbe care emană din voinţa celui care îl emite la adresa celui căruia îi este adresat şi care trebuie să asculte. (
Comod, desigur. Foarte comod. (250)
Da’... (zâmbet dispreţuitor de Bugs Bunny pe fundal) de ce să asculte? N-are altă treabă? N-are, copil fiind, de ales?
Chestiile de bun simţ, de tip: in respect, spune-i omului de ce să facă X, la ce foloseşte, că-n felul ăsta poate pricepe importanţa şi se mobilizează mai bine, îi scapă lu’ nenea Aldo, în continuare preocupat să nu cumva să mănânce cineva din farfurioara lui, să nu se aşeze pe scăunelui lui, etc.
Un ordin nu se explică, se execută.(251)
Aloo, Gestapo. De ce, musiu? Ţi-e aşa greu să-ţi expui motivele raţionale? Utilitatea?
... şi tot aşa. Aş putea continua cu exemple din cele aproape 100 de pagini rămase pân’ la 363, dar ideile principale-s tot astea.
Aşadar deci în concluzie:
Nu mi-a plăcut deloc cartea (suprinzător, nu?). Are atât de multe precizări inutile, exces de aspecte insuficient digerate şi e atât de neclară, încât zău dacă merita publicată.
Dar a fost o lectură foarte utilă, pentru că, graţie ei, am făcut nişte paşi înainte în a pricepe cum ajung lucruri absolut tembele să fie luate drept literă de lege, când vin la pachet cu oarece truisme, sună bine, par a se plia pe nevoia cititorului şi, esenţial, sunt scrise de un important oarecare.
A, şi pentru cine mai are, în sprijinul propriilor aplicări ale operelor diverşilor tembeli care scriu aberaţii, menţiuni justificative de tipul „dar e medic!” (adic’telea cum să-l pui eu, proasta satului / neica nimeni, la îndoială): şi Mengele a fost medic.
Recent, am dat peste chestii scrise de nen-tu Aldo Naouri. Mare om.
„Cum să ne educăm copiii” e apărută la Editura Trei.
Lectura e interesantă, da-n alt fel decât ar fi trebuit. Am încadrat-o mai degrabă la rubrica "văleeeeu! aşa, nici în visele rele".
Citat lămuritor de pe coperta 4: "Aldo Naouri, pediatru şi psihoterapeut, demonstrează că în lumea contemporană balanţa a înclinat prea mult în favoarea iubirii şi toleranţei faţă de copil, pierzându-se din vedere importanţa autorităţii.”
I-auzi, brâu'.
Pierzându-se din vedere şi importanţa logicii, bag seama.
Întâi, musiu le juif lybien nu defineşte explicit noţiunile cu care operează. Dă el neşte cazuistică, pe-acolo, să ieie ochii, cum al'fel, da' nu clarifică, ferit-a sfântu', nimic.
Mie, toanta universală, îmi scapă cum s-ar putea înclina vreo balanţă, vreodată, prea mult în favoarea iubirii.
Iar toleranţa, vai nouă, cumplită boală degenerativă, s-o oprim. Frână, Costeleee!!!
Cât despre autoritate (cântă, zeiţă, mânia ce-aprise pe-Ahil Peleianul)... ce e, în ce constă, cine o garantează şi, mai exact, la ce ne trebe-n viaţă?
Poi ca să hie ordine, fimeie hăi!
(e clar că expunerea cazuistică a lu' ui' câ' de nasol e fără nu reuşeşte să mă convingă).
După un prim capitol poticnit rău la capitolele idei, claritate şi cursivitate (pentru ultima nu-mi pare a fi exclusiv vina traducerii... da' n-aş băga mâna-n foc...), în care 'mnealui se bate aiuristic cu nu mi-e clar cine - dă, în dulşele stil frânchenesc, cu pietre/flori de mină, de după cais, în toţi 'ăi de l-au 'nervat pe el 'f'odată, mama lor de prost crescuţi, (desigur, fără a-i enumera, se ştiu ei care-s, nesimţiţii pământului, cu cine cred ei că se pun, ha?) în vreme ce cetitoriul nu'ş ce-ar trebui să facă, să şadă la peluză şi s-aplaude?- , omu-i dă bice şi-n următoarele capitole continuă s-amestece bouillabaisse-istic noţiunile. Desigur, fără a se încurca să citeze surse, mai ales când informaţiile nu-s tocmai cuşer. Dăăă!
Ba că sistemul şcoler francez e naşpa, ba că părerea de expert nu e luată în seamă, nici atunci când e solicitată, ba că-n Germania nu-s grădiniţe (hă? şi cartea e apărută la Odile Jacob în 2008!), ba că noroc cu el, că altfel bieţii bărbaţi nici n-ar avea curaj să le zică 'fo ceva nevestelor. (?!)
Toate astea, formulate-ntr-un fel care mă face să cred că vorbeşte mult singur, în siguranţa-i autosuficientă de unic şi absolut deţinător al adevărului suprem.
Pe ici, pe colo, mai împănează cu oarece idei de-altminteri aparent bine sunătoare: "La fel ca acesta [soarele], copilul e un concentrat de căldură şi lumină, un concentrat de inepuizabil, un concentrat de viitor, un concentrat de eternitate care ne face să credem că putem să afidăm moartea" (pagina 67), şi, uneori, chiar cu chestii de bun simţ "copilul fiind moştenitor a două istorii care se îmbină în el" (pagina 130). Da' cam rar.
În rest, în majoritatea timpului, mai pare a fi ocupat, ca tot psihanalistu' care se respectă, cu a-şi convinge pacientele să nu mai alăpteze. (pagina 78. vorbim de un bebeluş de 8 luni...)
În adâncul sufletului lui, că ştie au ba, Aldo Naouri e membru Fight Club. Poate chiar în comitetul director!
Eu nefiind, îmi scapă de ce e aşa important, în relaţia cu copilul, să baţi monedă pe autoritate. Ce, ţi-a furat butelia? Sau altfel (în absenţa recursului la autoritate) nu te descurci?
Musiu nu-ndăzneşte/evită să dea direct cu pietre în Winnicott şi-n Dolto, da'ncearcă, aşa, cu boltă... de dupe acelaşi cais citat mai sus, căci maeştrii erau, poate, buni, dar discipolii bat câmpii (pagina 98).
E fabulos de calofil (a se vedea elucubraţiile din capitolul 3...).. şi nu tocmai lipsit de invidie la adresa mamelor, după cum se vede pe pagina 114: "[...] excluzând de la început semnificaţia "a aduce pe lume" [pentru latinescul parens, participiul prezent al lui parere] pentru că se referă prea mult la mamă[...]” (logic, doar copilul l-am făcut singură/singure!) şi-n nota de subsol de la 126. Care mame, dacă e să ne luăm după ce zice la 165, sunt de o animalitate intrinsecă.
(nu zice nimic despre bărbaţi & tipicul lor; da' mă-ntreb unde se-ncadrează cetăţenii de ambe sexe complet înstrăinaţi de natura lor fizică...)
A, şi esenţa masochistă e una dintre cele mai feminine posibil! (219), te pomeni că Leopold Ritter era, de fapt, o Leopoldină!
La pagina 164 am găsit-o (indirect) pe una din educatoarele de la grădiniţa-mi, în exemplul cu tânăra învăţătoare "motivată" dar descurajată de mofturile elevilor.
(nu, încă nu mi-am revenit, cu toate că musiu a părăsit incinta buclucaşă şi, ce să vezi, noua educatoare nu semnalează nicio problemă-n afară de faptul că, fiind bolnav, nu prea mai mănâncă!)
Poi bre. Matale încă eşti în propria copilările, când jucăriile-ţi stăteau un' le puneai?
(chiar, cam statică instrucţia asta a instructorilor, în comparaţie cu cât e viaţa de dinamică!)
Ce zice educatricea acolo-mi seamănă cu protestele unora dintre medici, indignaţi că trebe să explice pacientului ce opţiuni terapeutice văd, când ei ar vrea să aibă parte exclusiv de-o soma docilă şi aprobatoare.
La 167 omu’ ori nu se oboseşte cu claritatea, ori se contrazice puţin pe el însuşi, zicând că relaţia tinerei mame cu mama ei este adesea fructoasă - ceea ce, cu nişte zeci de pagini înainte era fie inexistent, dacă nu chiar fix pe dos.
La 169 explică „Nu îmi imaginez în niciun fel să pot modifica convingerile celor care au păreri opuse mie sau să pot interveni asupra psihicului cuiva.” Dialog raţional, niet, eject, nicht, kaput. Ah, mi-ar fi plăcut tare să pot interveni atotputernic asupra minţii cui vreau eu, da’ parcă m-am prins că nu merge.
La pagina 171 omu’ zice că mama trăieşte gestaţia într-un mod atât de intens, încât întâmpină cele mai cumplite dificultăţi să accepte sfârşitul.
Meştere, tu clar n-ai fost cu burta la gură, aşteptând să intri odată în travaliu, numai să vină progenitura. Şi, iar, crăpi de invidie. Că e a necunoaşterii, că e a aparentei neparticipări... (poate dacă nu te vorba-aia aşa intens grija autorităţii, aveai timp liber să participi & mai pricepeai ceva în plus?)
Altfel, ipoteza că rolul (simbolic) al durerilor naşterii e să marcheze trecerea de la o etapă la alta e foarte interesantă, da’ nu face nimic cu ea.
Noi muncim, nu gândim, apare ferm & clar la pagina 174. Suprainformarea este sursa unei confuzii, încât nu permite să se confere un plus de valoare unei opinii sau alteia. Sigur. Să ni se deie, cu toată autoritatea necesară, mură-n gură, una bucată informaţie supremă. Nu cumva să ne obosim s-analizăm, să discernem... ferească sfântul!
Fraza e scoasă din context. Da-mi pare emblematică pentru deruta furioasă-n care se tot bălăceşte nen-tu Aldo, eternel aspirant la chietrişica filosofală. Omu’ urlă după reperu’ suprem, şi concluzia la care alege să se oprească este, desigur, că ăla-i autoritatea.
Mda. Cu de-alte matale s-au construit comunismul şi alte orânduiri ordonate, intens normate şi aderente la ierarhii cu efecte îngrozitoare.
Aşa. Omu’ mai dă el oarece exemple mai mult sau mai puţin impresionante. Doar că, de fiecare dată, omite esenţialul - (re)punerea exemplelor în context. În ce fel susţine povestea asta teza/ideea capitolului e o-ntrebare sistematic retorică, la fel ca "da' de ce vorbim despre asta, bre?". Nu pupăm răspuns, ar trebui, nu-i aşa, să fie evident, doar ştie toată lumea. Mânca-l-ar mama de sfertodoct.
Exerciţiul frustrării e imperativ. Viaţa ie greu, oricum ne vom da cu capul de gard, să începem cât mai devreme posibil cu asta. Mamele, toante cum sunt, se opun. Grea misiune pentru domnu’ Aldo, să dea toa(n)te astea peste cap, să le puie-n ordine, noroc că el e descurcăreţ şi capabil.
La 193 vine (cam târziu...) şi definiţia autorităţii - atât de varză că merită citată şi analizată integral:
A avea autoritate înseamnă mai întâi să fii autorul recunoscut (de către cine? de Veta de la 3?) al unui gând, al unui discurs, al unui comportament, care se impun prin mai multe calităţi. (cam care...?) Dar poate să însemne şi o informaţie sau un cuvânt care ia valoare de adevăr: acest lucru s-a întâmplat multă vreme, cum e, de exemplu, cazul dictoanelor, al proverbelor sau aforismelor, şi, din păcate, adesea cel al ... zvonurilor! La care ar trebui adăugat, astăzi, televiziunea care are reputaţia de a conferi celor care se văd aici sau celor pe care îi vedem aici o fiabilitate şi o importanţă, şi una şi cealaltă, irecuzabile.
Trecând peste eventualele contribuţii nefericite ale traducătorului (carte asta n-a fost sigur verificată la traducere, judecând după nu puţinele dezacorduri de gen şi număr, aşa încât nu exclud posibilitatea ca unele idei să devină ceţoase din motive străine de domnu’ Naouri...), asta se cheamă, mă scuzaţi, vorbit împrăştiat. Diaree discursivă. Spumegăciuni ilogice.
Definiţia, musiu, aia concretă, fără elucubraţii, unde-i?
Poate pe 194. Să cetim mai departe:
A-ţi exercita autoritatea înseamnă a ţine un discurs al cărui autor total eşti (deci variantele-n care eu-s de acord cu ce zice altcineva, de exemplu domnu’ Naouri, şi-aş vrea să-i diseminez ideile se exclud!), un discurs destinat să se impună unui interlocutor (na lupul alfa, na Fight Club! să-l călcăm pe gât pe interlocutor, mama lui de contrazicător, rupe-i mâna, ia-i femurul!) şi care se impune în general interlocutorului. (gata, l-am executat! mama lui de bagabont....păi cu cine se pune, ha?) Ceea ce instaurează automat între protagonişti o ierarhie pe care unul şi-o asumă într-o măsură suficient de mare, încât celălalt să nu aibă nici măcar veleitatea s-o discute.
Hm. Şi eu, care-aş fi zis că ierarhia funcţionează câtă vreme o acceptă şi şi-o asumă toţi cei implicaţi... clar, sunt pe dinafară.
Iar omu’ n-are-n peisaj nici cea mai mică noţiune de egalitarism sau de cooperare. Nu, nene, e pe şefie, e din care pe care.
Booon. Dar cine trebuie să impună efectiv autoritatea, s-o exercite?
Mama. Căci, după cum vedem la pagina 199, un tată este ca o baterie, se uzează şi e mai bine să se păstreze pentru marile ocazii.
Sărăcuţul. Ui, stai că mi-a dat şi-o lacrimă, să mă duc s-o şterg discret. Cu glasspapier, ca o masochistă ce mi-s.
(Partea cu adevărat nasoală din toată expunerea tembelă a lui Naouri este că nu numai că nu închide riftul dintre tată şi diada mamă-copil, ci-l mai şi amplifică! îmi pare incredibil cât de dominat e de propriile contradicţii interioare-n privinţa cărora nu face nimic altceva decât să-ncerce să le impună.)
La 207 dă surprinzător dovadă de bun simţ când zice că sânii nu trebuie spălaţi înainte de fiecare alăptare, şi mai şi combate dezinfectarea (?!?) lor cu alcool (brrr....). La 208 explică însă ce frumos se poate încălzi apa pentru laptele praf al copilului la microunde! (din nou, nicio contradicţie... e accesibilă numa’ cârcotaşilor!)
La 210 văd clar că, dacă voi mai avea un copil şi Muţunau ar fi curios să guste (iar) lapte de mamă, e strict interzis şi total dăunător să-i dau, căci, nu-i aşa, regresăm. (conceptul de alăptare în tandem pare să-i fie, iar, foarte străin)
Tot la 210 dăm milităria jos din pod şi, de unde în primele trei luni hrănirea se făcea la cerere, de la trei luni încolo, nu, gata, la program. Dacă urli de foame, ghinion. Iar consolarea copilului de 14 sau 16 luni cu sânul, în timpul consultaţiei medicale la domnu’ Aldo, este, desigur, mare şi impardonabilă greşeală. Distruge iremediabil copilul.
Care copilul, îndopat cu dragoste până la indigestie, (213) este, vai nouă, un perfect mic obsedat (213) pe care, dacă plânge cu spasme, trebuie să-l lăsăm singur, părăsind camera, chit că o fi deja albastru la faţă de plâns. Că doar n-o să-l lăsăm, pardon, ajutăm, în tentativele sale de a deveni un mic tiran!
(locu’ ăla e ocupat, pe el stă de-o vreme domnu’ Aldo).
Cum a ajuns aiuritu’ ăsta să fie atât de băgat în seamă?
O ipoteză e că vorbea mult (dăăă!) şi, uneori, frumos. Construcţiile verbale cu aer poetic, gen forma de transfuzie continuă de viaţă pe care ea [mama] a adus-o pe lume (220) fascinează. Iau ochii. Te fac să accepţi nediscriminat şi alte minuni. Faptul că, de exemplu, părinţii au datoria de-a-l face pe copil să se teamă de ei, pentru că, astfel, îi disipează/maschează teama de moarte, interpunând o alta! (222)
(ah, thanato-fascinaţia asta psihanalitică...)
Altă variantă e că era destul de mult în atenţia publicului, fie şi prin formulări şocante.
Mi s-a întâmplat să scriu că părinţii trebuie să-şi crească copiii în mod dictatorial, „fascist” oarecum, pentru a face mai târziu din ei democraţi [...] (225)
Alta e că, la cât de mult şi deseori fără rost sporovăie francezii, o tonă de precizări lipsite de pragmatism (întreaga parte a doua a cărţii) trece neobservată.... luând cu ea fraze de genul:
De fapt violenţa din comportamentul copilului justifică coerciţia cu care se răspunde. (225)
Ai zice că descrie vreun caz, cu vreun copil cu comportamente ieşite din comun, violent nevoie mare. Nu, e din senin, cu un înspăimântător caracter general. Căci teama nu se combate cu argumente raţionale, ea se combate, aşa cum am mai semnalat, cu o altă teamă. (225)
Aşa-i că, odată ce ţi-am prins mâna-n uşă, te doar mai puţin piciorul rupt?
Ah, esenţial: în tot acest demers, trebuie să-l respecţi pe copil (227). Darrrr, atenţie, fără a cădea în infantolatrie, da? Că e nu doar iresponsabil, ci şi demisionar, şi marcat de ură! (227)
Altă variantă, că mai spunea şi chestii de bun simţ.
Nu trebuie niciodată să forţezi un copil să mănânce. (231)
Pedepsele fizice nu se justifică în niciun fel. Trebuie să le condamnăm fără nuanţă. Sunt procedee folosite de brute şi de laşi, care ar face mai bine să se întrebe asupra propriei lor sănătăţi mintale decât să regleze propriile probleme, răzbunându-se pe un copil fără apărare. (258)
Încă una, că unele ipoteze păreau misterioso-interesante, conferindu-i omului un aer de mare cunoscător, chit că nu dezvolta nimic dincolo de enunţurile sentenţioase: Angoasa mamelor [...] contaminează copilul de la cea mai fragedă vârstă şi generează la acesta o patologie cu manifestare precoce, reflux gastroesofagian. (233)
... ori că emitea sentinţe uşor transformabile-n justificări populare: Este indubitabil că sânii unei mame pot hrăni un copil timp de doi, trei, patru ani, chiar mai mult. Dar ceea ce este prevăzut de natură pentru combaterea unei eventuale foamete nu poate să se aplice în societatea noastră, o societate a abundenţei. Astfel mi se pare rezonabil ca un bebeluş să fie înţărcat în jurul vârstei de nouă luni [...].
Auzi, da’ dacă e foamete, mama cu se ce hrăneşte, cu aer? Ori dă oricum lapte aşa, la infinit? Om fi dat peste echivalentul lui perpetuum mobile şi nu ştim!
Femeia, în schimb [spre deosebire de bărbat], simte mereu o plăcere proprie din satisfacţia pe care o aduce nevoilor unui terţ.
Să mori tu.
Separat de faptul că nu-i deloc clar ce vine, ca dovadă, în sprijinul acestui enunţ, să mori tu, dom’ Naouri, că n-o fi asta una din căile spre aservire şi abuz.
Un ordin este un ordin. Punct. Sunt vorbe care emană din voinţa celui care îl emite la adresa celui căruia îi este adresat şi care trebuie să asculte. (
Comod, desigur. Foarte comod. (250)
Da’... (zâmbet dispreţuitor de Bugs Bunny pe fundal) de ce să asculte? N-are altă treabă? N-are, copil fiind, de ales?
Chestiile de bun simţ, de tip: in respect, spune-i omului de ce să facă X, la ce foloseşte, că-n felul ăsta poate pricepe importanţa şi se mobilizează mai bine, îi scapă lu’ nenea Aldo, în continuare preocupat să nu cumva să mănânce cineva din farfurioara lui, să nu se aşeze pe scăunelui lui, etc.
Un ordin nu se explică, se execută.(251)
Aloo, Gestapo. De ce, musiu? Ţi-e aşa greu să-ţi expui motivele raţionale? Utilitatea?
... şi tot aşa. Aş putea continua cu exemple din cele aproape 100 de pagini rămase pân’ la 363, dar ideile principale-s tot astea.
Aşadar deci în concluzie:
Nu mi-a plăcut deloc cartea (suprinzător, nu?). Are atât de multe precizări inutile, exces de aspecte insuficient digerate şi e atât de neclară, încât zău dacă merita publicată.
Dar a fost o lectură foarte utilă, pentru că, graţie ei, am făcut nişte paşi înainte în a pricepe cum ajung lucruri absolut tembele să fie luate drept literă de lege, când vin la pachet cu oarece truisme, sună bine, par a se plia pe nevoia cititorului şi, esenţial, sunt scrise de un important oarecare.
A, şi pentru cine mai are, în sprijinul propriilor aplicări ale operelor diverşilor tembeli care scriu aberaţii, menţiuni justificative de tipul „dar e medic!” (adic’telea cum să-l pui eu, proasta satului / neica nimeni, la îndoială): şi Mengele a fost medic.
luni, 28 noiembrie 2011
E înaltă, subţire şi are ochi căprui
E înaltă, subţire şi are ochi căprui.
Nu e vreo frumuseţe, dar emană căldură, blândeţe şi-i foarte plăcut să stai de vorbă cu ea.
E o femeie inteligentă, foarte respectată de toţi cei care-o ştiu, pentru că mulţi din comunitate au beneficiat, la un moment dat, de ajutorul ei. Are, de mulţi ani, propria firmă, şi, fără a fi persoană publică, e de referinţă în domeniul în care lucrează. Munceşte mult şi rar se-ntâmplă s-o vadă cineva enervându-se. Firma ei n-are prea mulţi angajaţi, aşa că ea duce cam tot.
E, într-un fel, bogată în conexiuni şi lipsită de prieteni. Nu prea are cu cine vorbi - mai toţi se raportează la ea ca la persoana-companie, afacerista pricepută fără a fi câinoasă, cea care e preocupată ca toată lumea să iasă în câştig, sfătuitoarea şi ajutorul de nădejde a şi pentru multă lume.
N-ai zice că-i lipseşte nimic. Pare echilibrată, parcurge, pe undeva la fel ca restul lumii, pe altundeva mai protejată, datorită multelor conexiuni, vremurile tulburi prin care trecem, îi place să înveţe, are familie, se preocupă de copilul ei, e foarte apropiată de părinţi...
Nu e de aşteptat să aibă, vreodată, nevoie de ajutor sau de sprijin. Aşa, poate de-o informaţie, un pont, acolo, de un bilet la teatru, un discount, dar atât.
E înaltă, subţire şi are ochi căprui. Ar putea fi aproape oricine.
Şi e victima violenţei domestice.
Nimic din ce face, din cum se poartă sau din ce arată nu te lasă să bănuieşti asta.
Şi totuşi, e sacul de box al soţului ei, de foarte multă vreme.
De fiecare dată când nu-i convine ceva, şi dăţile astea-s din ce în ce mai dese, dă literalmente cu ea şi cu copilul de ce apucă - masă, perete... Ca şi cu o jucărie pe care te-ai supărat sau care te-a plictisit.
Uneori, înainte sau după izbucnirea de violenţă, iese pe uşă. Pleacă. Apoi se-ntoarce, pur şi simplu.
M-a şocat povestea.
Nu pentru că n-aş fi conceput ca violenţa să-şi facă loc şi-n familiile de intelectuali, sau în familiile bine situate, sau în lumea bună. Mi-e evident că nu de numărul de diplome ori de ani de şcoală depinde depărtarea sau apropierea de flagel.
M-a şocat propria-mi paralizie la auzul poveştii. Imposibilitatea de a reacţiona.
Dincolo de a-i spune, după ce-am ascultat, mută, istorii despre cum dă bărbat’su de pereţi cu ea şi cu copilul, că eu o cred într-un mare şi iminent pericol, şi de-a-l privi pe om în ochi, cu prima ocazie, cu aerul ferm că ştiu, n-am făcut decât să mă gândesc. Să caut răspunsuri.
Parcă mi-au căzut mâinile din umeri.
Dar de ce rabdă? Dar de ce nu pleacă?
Ah, întrebarea clasică. Dovada supremă de lipsă de empatie, de-altminteri.
Pentru că nu poate.
Nu mai poate.
Sau, în cel mai fericit caz, deocamdată nu poate.
Rareori violenţa domestică începe a se manifesta brusc. De cele mai multe ori, sunt semne. Dominaţia, atât de fals interpretată înainte de căsătorie drept forţă, masculinitate şi, eventual, motiv de atracţie. Controlul din ce în ce mai strict, pe unul sau pe din ce în ce mai multe planuri. Abuzurile, de la verbal la fizic. Privările. Bătaia.
Nu vin toate odată, ci, insidios, pe rând, încet-încet, pân’ te trezeşti că propria viaţă-ţi e, demult, o ţesătură cenuşie a cărei singură constanţă e asta - violenţa. Îmbrăcată sau nu în haină de auto-apărare.
Chiar şi când vrei să pleci, n-ai unde.
De cele mai multe ori, e despre bani. Dar şi despre a deschide cutia Pandorei cu şi mai multă violenţă.
Să zicem că pleci. Că treci peste dărâmatul a tot ce-a fost, până atunci, viaţa ta, peste tot oprobiul public (ei, făceai tu ceva...) şi peste toată expunerea, şi pleci.
Cât va dura până la primele bătăi ex-maritale, în stradă sau pe un’ s-o nimeri?
Că tre’ să fii cel puţin naiv să crezi că, până şi-n prezenţa unui ordin de restricţie (care la noi, atenţie, nu există!), agresoru-i deodată pocnit de iluminare şi renunţă la unicul lui debuşeu.
Şi, atât de falsa şi ipocrita replică, „dar cu copilul, ce faci cu copilul? rămâne fără tată?”. Când e evident că-l scoţi de la abator şi că agresorul numai părinte nu se mai poate numi.
Rădăcinile sunt adânci, puternice şi dureroase.
El e un furios fără leac, abrutizat de propria-i familie de origine. Pedeapsa pentru aproape orice era că mama nu-i mai vorbea - luni întregi.
Ea e copilul terorizat, refuzat-priponit-controlat, care n-a apucat nici până-n ziua de azi să crească. Plină de traume atât e mari încât, pe de o parte, nu-i de mirare c-a ajuns mama răniţilor, dar, pe de alta, e un miracol c-a supravieţuit.
Nenorocire à la carte. Meniul zilnic.
Mă uit şi, fără să-mi fi spus cineva, văd, într-o viziune secundă, sau ghicesc, în realitatea imediată, genealogia durerii, pe făgaşele adânci lăsate de urmele de neiubire.
Descumpănirea uneia dintre mame, poate dureros de incapabilă în a-şi gestiona spaima, în faţa copilului prea zburdalnic, prea explorator, prea curios, şi reacţiile ei nefericite, de tip „nu meriţi nimic, nu eşti bună de nimic, noroc că te mai accept eu din când în când”. Respingerile din ce în ce mai dureroase, tranşee perfecte pentru bombele neexplodate de dependenţă ulterioară.
Pentru că, ştiindu-te neiubit de mic, vei face orice pentru a fi acceptat la maturitate. Iar ştiindu-te ăsta, îngropat mult prea adânc în sânge, iese uneori la suprafaţă prea târziu.
Frustrările prosteşti ale celeilalte, care nu iubea decât premiile copilului, şi numai pe cele întâi. Mama-depozit de reuşite, poftiţi bonul. Mai poftiţi pe la noi după următoarea olimpiadă.
Ignorând până şi peretele de furie construit în timp, şi blocat, o vreme, de timididate şi de conformarea la reguli.
Crater si gheizer, sub presiune de mii de atmosfere.
Cel mai tare mă înspăimântă nu combinaţia de cuplu - doi oameni nefericiţi care se simt fără a se-nţelege, de unde şi legătura pe care, în pofida violenţei, nu vor şi nici nu pot s-o rupă - ci felul în care se păstrează legăturile cu familiile de origine.
Ipocrit e puţin spus.
E o prefăcătorie sinistră şi corozivă cum că totul e bine, a trecut, gata. Când, de fapt, nimeni n-a iertat pe nimeni, dar subiectul e deja prea dureros, aparent inutil de zgândărit. Tumora e prea mare ca să mai poată fi scoasă.
Deci mergem înainte zâmbindu-ne tandru.
În vreme ce amabilităţile prezent-colectate n-au cum să suplinească hăul de neiubire, ci, cel mult, să intensifice furia.
E înaltă, subţire şi are ochi căprui.
Şi nu ştiu ce să fac ca s-o ajut, înainte să fie prea târziu.
Nu e vreo frumuseţe, dar emană căldură, blândeţe şi-i foarte plăcut să stai de vorbă cu ea.
E o femeie inteligentă, foarte respectată de toţi cei care-o ştiu, pentru că mulţi din comunitate au beneficiat, la un moment dat, de ajutorul ei. Are, de mulţi ani, propria firmă, şi, fără a fi persoană publică, e de referinţă în domeniul în care lucrează. Munceşte mult şi rar se-ntâmplă s-o vadă cineva enervându-se. Firma ei n-are prea mulţi angajaţi, aşa că ea duce cam tot.
E, într-un fel, bogată în conexiuni şi lipsită de prieteni. Nu prea are cu cine vorbi - mai toţi se raportează la ea ca la persoana-companie, afacerista pricepută fără a fi câinoasă, cea care e preocupată ca toată lumea să iasă în câştig, sfătuitoarea şi ajutorul de nădejde a şi pentru multă lume.
N-ai zice că-i lipseşte nimic. Pare echilibrată, parcurge, pe undeva la fel ca restul lumii, pe altundeva mai protejată, datorită multelor conexiuni, vremurile tulburi prin care trecem, îi place să înveţe, are familie, se preocupă de copilul ei, e foarte apropiată de părinţi...
Nu e de aşteptat să aibă, vreodată, nevoie de ajutor sau de sprijin. Aşa, poate de-o informaţie, un pont, acolo, de un bilet la teatru, un discount, dar atât.
E înaltă, subţire şi are ochi căprui. Ar putea fi aproape oricine.
Şi e victima violenţei domestice.
Nimic din ce face, din cum se poartă sau din ce arată nu te lasă să bănuieşti asta.
Şi totuşi, e sacul de box al soţului ei, de foarte multă vreme.
De fiecare dată când nu-i convine ceva, şi dăţile astea-s din ce în ce mai dese, dă literalmente cu ea şi cu copilul de ce apucă - masă, perete... Ca şi cu o jucărie pe care te-ai supărat sau care te-a plictisit.
Uneori, înainte sau după izbucnirea de violenţă, iese pe uşă. Pleacă. Apoi se-ntoarce, pur şi simplu.
M-a şocat povestea.
Nu pentru că n-aş fi conceput ca violenţa să-şi facă loc şi-n familiile de intelectuali, sau în familiile bine situate, sau în lumea bună. Mi-e evident că nu de numărul de diplome ori de ani de şcoală depinde depărtarea sau apropierea de flagel.
M-a şocat propria-mi paralizie la auzul poveştii. Imposibilitatea de a reacţiona.
Dincolo de a-i spune, după ce-am ascultat, mută, istorii despre cum dă bărbat’su de pereţi cu ea şi cu copilul, că eu o cred într-un mare şi iminent pericol, şi de-a-l privi pe om în ochi, cu prima ocazie, cu aerul ferm că ştiu, n-am făcut decât să mă gândesc. Să caut răspunsuri.
Parcă mi-au căzut mâinile din umeri.
Dar de ce rabdă? Dar de ce nu pleacă?
Ah, întrebarea clasică. Dovada supremă de lipsă de empatie, de-altminteri.
Pentru că nu poate.
Nu mai poate.
Sau, în cel mai fericit caz, deocamdată nu poate.
Rareori violenţa domestică începe a se manifesta brusc. De cele mai multe ori, sunt semne. Dominaţia, atât de fals interpretată înainte de căsătorie drept forţă, masculinitate şi, eventual, motiv de atracţie. Controlul din ce în ce mai strict, pe unul sau pe din ce în ce mai multe planuri. Abuzurile, de la verbal la fizic. Privările. Bătaia.
Nu vin toate odată, ci, insidios, pe rând, încet-încet, pân’ te trezeşti că propria viaţă-ţi e, demult, o ţesătură cenuşie a cărei singură constanţă e asta - violenţa. Îmbrăcată sau nu în haină de auto-apărare.
Chiar şi când vrei să pleci, n-ai unde.
De cele mai multe ori, e despre bani. Dar şi despre a deschide cutia Pandorei cu şi mai multă violenţă.
Să zicem că pleci. Că treci peste dărâmatul a tot ce-a fost, până atunci, viaţa ta, peste tot oprobiul public (ei, făceai tu ceva...) şi peste toată expunerea, şi pleci.
Cât va dura până la primele bătăi ex-maritale, în stradă sau pe un’ s-o nimeri?
Că tre’ să fii cel puţin naiv să crezi că, până şi-n prezenţa unui ordin de restricţie (care la noi, atenţie, nu există!), agresoru-i deodată pocnit de iluminare şi renunţă la unicul lui debuşeu.
Şi, atât de falsa şi ipocrita replică, „dar cu copilul, ce faci cu copilul? rămâne fără tată?”. Când e evident că-l scoţi de la abator şi că agresorul numai părinte nu se mai poate numi.
Rădăcinile sunt adânci, puternice şi dureroase.
El e un furios fără leac, abrutizat de propria-i familie de origine. Pedeapsa pentru aproape orice era că mama nu-i mai vorbea - luni întregi.
Ea e copilul terorizat, refuzat-priponit-controlat, care n-a apucat nici până-n ziua de azi să crească. Plină de traume atât e mari încât, pe de o parte, nu-i de mirare c-a ajuns mama răniţilor, dar, pe de alta, e un miracol c-a supravieţuit.
Nenorocire à la carte. Meniul zilnic.
Mă uit şi, fără să-mi fi spus cineva, văd, într-o viziune secundă, sau ghicesc, în realitatea imediată, genealogia durerii, pe făgaşele adânci lăsate de urmele de neiubire.
Descumpănirea uneia dintre mame, poate dureros de incapabilă în a-şi gestiona spaima, în faţa copilului prea zburdalnic, prea explorator, prea curios, şi reacţiile ei nefericite, de tip „nu meriţi nimic, nu eşti bună de nimic, noroc că te mai accept eu din când în când”. Respingerile din ce în ce mai dureroase, tranşee perfecte pentru bombele neexplodate de dependenţă ulterioară.
Pentru că, ştiindu-te neiubit de mic, vei face orice pentru a fi acceptat la maturitate. Iar ştiindu-te ăsta, îngropat mult prea adânc în sânge, iese uneori la suprafaţă prea târziu.
Frustrările prosteşti ale celeilalte, care nu iubea decât premiile copilului, şi numai pe cele întâi. Mama-depozit de reuşite, poftiţi bonul. Mai poftiţi pe la noi după următoarea olimpiadă.
Ignorând până şi peretele de furie construit în timp, şi blocat, o vreme, de timididate şi de conformarea la reguli.
Crater si gheizer, sub presiune de mii de atmosfere.
Cel mai tare mă înspăimântă nu combinaţia de cuplu - doi oameni nefericiţi care se simt fără a se-nţelege, de unde şi legătura pe care, în pofida violenţei, nu vor şi nici nu pot s-o rupă - ci felul în care se păstrează legăturile cu familiile de origine.
Ipocrit e puţin spus.
E o prefăcătorie sinistră şi corozivă cum că totul e bine, a trecut, gata. Când, de fapt, nimeni n-a iertat pe nimeni, dar subiectul e deja prea dureros, aparent inutil de zgândărit. Tumora e prea mare ca să mai poată fi scoasă.
Deci mergem înainte zâmbindu-ne tandru.
În vreme ce amabilităţile prezent-colectate n-au cum să suplinească hăul de neiubire, ci, cel mult, să intensifice furia.
E înaltă, subţire şi are ochi căprui.
Şi nu ştiu ce să fac ca s-o ajut, înainte să fie prea târziu.
duminică, 27 noiembrie 2011
Raport de săptămână trecută, plus autopsia unei erori
Înainte de Gaudeamus, am plecat şi m-am şi-ntors de pe meleaguri străineze, unde oamenii de 50+ ani au tonus de 30 iar părinţii lor de op’ş’trei joacă golf, şi-unde seara la pub se iese fără haină, în tricou, chit c-afară sunt maxim 4 grade, ca să n-ai ce pierde-n cârciumă la plecare, când oricum ţi-e cald şi eşti fie preocupat de altele, fie uber...uituc, fie ambele.
Am lăsat în urmă un copil convalescent, oprit de la a mai merge la grădi, şi m-am întors la o grevă a foamei (nu mai mănâncă decât în prezenţa mea, şi la îndemnul meu exemplificator, spre disperarea intens pârâindă a blugilor din dotarea-mi...), la bronşită, cu care cu onor m-am procopsit şi eu, chit că părusem a depăşi episodul propriu de suflat nasul cu orele (ultima dată când m-am ocupat de asta, eram maxim în clasa a patra...), la un început de otită şi la o măreaţă continuare a epopeei grădiniţeşti.
Dialogul următor reprezintă o sinteză a unei ore de bătut apa în piuă:
- Ne pare rău, dar poate copilului dvs. i se potriveşte mai bine sistemul de stat.
- Cum adică?
- Păi, nu se integrează în grup, nu vrea să accepte materialele date de educatoare, nu are răbdare mai mult de 3 minute... noi mai mult de atât nu ştim ce să facem cu el.
- Aveţi o fişă de pe care să vedem exact ce face şi ce nu?
- Da, v-o trimit mâine, când vine educatoarea. (discuţia se purta seara, târziu, doar cu onor madam directricea, zâna vorbitului ambiguu & a lipsei de logică, fără pic de competenţă educaţională, dar, de, apropitar umflat în pene...)
Se trimite fişa ulterior, din care reiese, cu onor, că onor neintegratul se plictiseşte de crapă la grădi, de vreme ce toate materialele pomenite par a-i fi deja cunoscute, întoarse pe toate părţile, asimilate, şi altele noi ori nu mai sunt, ori nu i s-au mai arătat.
Altă belea:
- Şi, ştiţi, a stricat un material foarte scump. Vedeţi? ia madam obectul şi, în încercarea de a demonstra stricăciunea, mai comite una.
- Păi... văd că nu e prea rezistent.
- A, nu, asta e pentru că era deja stricat (în condiţiile-n care cele două porţiuni buşite succesiv erau oarecum independente una de alta)
Şi acum, bomba. Sau grenada defensivă. Sau torpila atomică. Sau racheta sol-sol.
Copilul la care se face referire în dialogul de mai sus nu e Muţunau.
E vorba de alt băieţel.
Bun venit la grădiniţa „Suntem complet depăşiţi de situaţie şi ne mândrim cu asta”.
Ceea ce nu face decât să delimiteze clar opţiunile.
De continuat acolo, cum ziceam, nici nu poate fi vorba, câtă vreme nu vorbim de dezvoltarea copilului, ci de limitarea lui - e clasica poveste cu punerea în cuşcă, doar că asta e un picuţ mai mare şi are gratiile-mbrăcate-n moltonul pretenţiilor de educaţie liberală.
Nu se întrevede pic de efort de dezvoltare din partea madamei, ci, dimpotrivă, ăştia suntem, ne cereţi mai mult, plecaţi, găsim noi alţii, procustian, pe calapodu’ nostru. Are balta peşte.
Sigur. Momentan.
Cum de părem a fi în aceeaşi situaţie, ca părinţi, eu şi alţi câţiva? (aici scriu doar de încă un alt copil, pentru care am detaliile, dar discuţii s-au mai purtat cu încă 2-3... culmea, toţi „foşti” clienţi, de anul trecut...)
Ce au în comun aceşti (doi, de care scriu aici) copii?
Păi, cel puţin faptul că acas’ la ei sunt trataţi cu respect. Li se cere părerea, se ţine cont de ea, li se explică de ce facem aia şi nu ailaltă, şi-s mai liberi. De-astea, SF-uri de oameni care, ce tâmpiţi, nu valorizează idolatru normele, cum ar fi supunerea faţă de sf. autoritate, ci mai degrabă scopul facerii lucrurilor, rezultatele concrete cu care vrem să ne-alegem.
Care n-aud acasă nimic legat de presiunea normei.
Exemple de situaţii (ambele, muţunautice):
- Vaaaai, dar nu poate umbla cu foarfeca metalică!
- De ce?
- Păi dacă se taie?
- Nu e-n mai mare pericol decât mine şi decât dumneavoastră, ştie să umble cu ea. A învăţat acasă, avem mai multe, metalice, cu modele, şi se descurcă.
- Păi da, dar ceilalţi copii, nu.
- Da’ ce caută foarfeca aia la îndemâna lor?
- Păi, ştiţi... bla-bla.
(de ce să avem noi grijă de lucruri, când ar trebui să stea copiii smirnă, ca să suplinească din erorile/lipsurile noastre de judecată?)
- Nu vrea să strângă de pe jos! Şi ceilalţi văd, şi se iau după el!
- Şi eu aud asta, des. Cum anume aţi abordat problema?
- I-am dat de ales. Dacă nu strângi, nu ieşim afară.
- I-aţi dat de ales între a strânge şi a nu strânge. Ce ziceţi dvs. e, în cel mai bun caz, interdicţie explicată. Normal că a ţinut-o pe-a lui, e la vârsta la care explorează opoziţia.
- Păi şi cum să facem?
- Cu ce vrei să strângi, cu mătura asta, sau cu cealaltă? Cu buretele, sau cu cârpa? Nu mai puneţi la îndoiala faptul că va strânge, pentru că înţelege nuanţa, vă percepe şi nesiguranţa, şi iritarea, şi faptul că, din punctul lui de vedere, îl oprimaţi. El trebuie să înţeleagă că strânsul nu doar că nu e negociabil, face parte din regula jocului!
Eu îl retrag, dar cu restul, ce faceţi?
Astea, simple cum sunt, adunate unele peste altele, combinate cu iritare, cu nesomn, cu intervenţii mai mult decât dăunătoare ale directoarei (care cam pune-n practică la grădi ce visează ea noaptea sau ce-i spune vreo vecină), cu nepriceperea educatoarelor, au condus, în câteva săptămâni la constituirea „copilului problemă”. Contrastul cu libertatea din mica vacanţă n-a făcut decât să stimuleze opoziţia muţunautică - na, când ai termen de comparaţie, e şi mai frustrant...
Partea proastă pentru mine e că toată povestea mi-a mâncat inadmisibil de multă energie şi teribil de mult timp.
Partea şi mai proastă, tot pentru mine, e că va continua s-o facă, pentru că tre’ să caut grădi / bonă, să-l dezvăţ pe musiu de apucături - pentru că a descoperit postura de agresor, a văzut că preferă să fie opresiv, în loc de oprimat, că merge să împingă, să tragă, să lovească şi, în extremis, când nu mai poate de nervi, să muşte (ce coincidenţă, cele două episoade de muşcături au fost, ambele, în zile cu somn fragmentat).
Din prea mult aşa-zis pacifism (toleranţă zero faţă de orice ghiont, inclusiv faţă de cele involuntare...), madamele i-au facilitat conexiunea fix cu zona ailaltă.
Partea etern proastă e că noi, cu toţii, avem oarece limite, da’ nu întotdeauna şi flexibilitatea de a naviga mulţumitor printre ele. Deci nu mă văd ieşind prea curând din situaţie, decât cu un maaaare noroc.
Sursa erorii aici autopsiate?
Ştiam de anul trecut că madam directricea n-are chiar toate conceptele bine aranjate-n cap (nici tăte ţîglele pe casă, dacă e să fiu nedelicată) şi că trebuie ţinut aproape. Dar, luată de valul propriilor provocări imediate de la muncă, şi contând pe faptul că lui Muţunau îi plăcea acolo, n-am fost destul de pe fază şi nu le-am pândit la fiecare pas.
Ceea ce, cu riscul de a fi percepută drept excesiv de controlatoare, nu se va mai întâmpla pe viitor.
Aici General Mamiţuni, ia ieşiţi voi la raport!
În definitiv, persoanele cu capul pe umeri îţi vor spune oricum ce şi cum, iar, pentru celelalte, va fi un filtru. Că m-am cam săturat de experţi în educaţie care nu-s în stare să pună în cuvinte ceea ce văd, şi care sar ca arşi când îi întrebi de camere de luat vederi, nu cumva să le furi butelia.
Am lăsat în urmă un copil convalescent, oprit de la a mai merge la grădi, şi m-am întors la o grevă a foamei (nu mai mănâncă decât în prezenţa mea, şi la îndemnul meu exemplificator, spre disperarea intens pârâindă a blugilor din dotarea-mi...), la bronşită, cu care cu onor m-am procopsit şi eu, chit că părusem a depăşi episodul propriu de suflat nasul cu orele (ultima dată când m-am ocupat de asta, eram maxim în clasa a patra...), la un început de otită şi la o măreaţă continuare a epopeei grădiniţeşti.
Dialogul următor reprezintă o sinteză a unei ore de bătut apa în piuă:
- Ne pare rău, dar poate copilului dvs. i se potriveşte mai bine sistemul de stat.
- Cum adică?
- Păi, nu se integrează în grup, nu vrea să accepte materialele date de educatoare, nu are răbdare mai mult de 3 minute... noi mai mult de atât nu ştim ce să facem cu el.
- Aveţi o fişă de pe care să vedem exact ce face şi ce nu?
- Da, v-o trimit mâine, când vine educatoarea. (discuţia se purta seara, târziu, doar cu onor madam directricea, zâna vorbitului ambiguu & a lipsei de logică, fără pic de competenţă educaţională, dar, de, apropitar umflat în pene...)
Se trimite fişa ulterior, din care reiese, cu onor, că onor neintegratul se plictiseşte de crapă la grădi, de vreme ce toate materialele pomenite par a-i fi deja cunoscute, întoarse pe toate părţile, asimilate, şi altele noi ori nu mai sunt, ori nu i s-au mai arătat.
Altă belea:
- Şi, ştiţi, a stricat un material foarte scump. Vedeţi? ia madam obectul şi, în încercarea de a demonstra stricăciunea, mai comite una.
- Păi... văd că nu e prea rezistent.
- A, nu, asta e pentru că era deja stricat (în condiţiile-n care cele două porţiuni buşite succesiv erau oarecum independente una de alta)
Şi acum, bomba. Sau grenada defensivă. Sau torpila atomică. Sau racheta sol-sol.
Copilul la care se face referire în dialogul de mai sus nu e Muţunau.
E vorba de alt băieţel.
Bun venit la grădiniţa „Suntem complet depăşiţi de situaţie şi ne mândrim cu asta”.
Ceea ce nu face decât să delimiteze clar opţiunile.
De continuat acolo, cum ziceam, nici nu poate fi vorba, câtă vreme nu vorbim de dezvoltarea copilului, ci de limitarea lui - e clasica poveste cu punerea în cuşcă, doar că asta e un picuţ mai mare şi are gratiile-mbrăcate-n moltonul pretenţiilor de educaţie liberală.
Nu se întrevede pic de efort de dezvoltare din partea madamei, ci, dimpotrivă, ăştia suntem, ne cereţi mai mult, plecaţi, găsim noi alţii, procustian, pe calapodu’ nostru. Are balta peşte.
Sigur. Momentan.
Cum de părem a fi în aceeaşi situaţie, ca părinţi, eu şi alţi câţiva? (aici scriu doar de încă un alt copil, pentru care am detaliile, dar discuţii s-au mai purtat cu încă 2-3... culmea, toţi „foşti” clienţi, de anul trecut...)
Ce au în comun aceşti (doi, de care scriu aici) copii?
Păi, cel puţin faptul că acas’ la ei sunt trataţi cu respect. Li se cere părerea, se ţine cont de ea, li se explică de ce facem aia şi nu ailaltă, şi-s mai liberi. De-astea, SF-uri de oameni care, ce tâmpiţi, nu valorizează idolatru normele, cum ar fi supunerea faţă de sf. autoritate, ci mai degrabă scopul facerii lucrurilor, rezultatele concrete cu care vrem să ne-alegem.
Care n-aud acasă nimic legat de presiunea normei.
Exemple de situaţii (ambele, muţunautice):
- Vaaaai, dar nu poate umbla cu foarfeca metalică!
- De ce?
- Păi dacă se taie?
- Nu e-n mai mare pericol decât mine şi decât dumneavoastră, ştie să umble cu ea. A învăţat acasă, avem mai multe, metalice, cu modele, şi se descurcă.
- Păi da, dar ceilalţi copii, nu.
- Da’ ce caută foarfeca aia la îndemâna lor?
- Păi, ştiţi... bla-bla.
(de ce să avem noi grijă de lucruri, când ar trebui să stea copiii smirnă, ca să suplinească din erorile/lipsurile noastre de judecată?)
- Nu vrea să strângă de pe jos! Şi ceilalţi văd, şi se iau după el!
- Şi eu aud asta, des. Cum anume aţi abordat problema?
- I-am dat de ales. Dacă nu strângi, nu ieşim afară.
- I-aţi dat de ales între a strânge şi a nu strânge. Ce ziceţi dvs. e, în cel mai bun caz, interdicţie explicată. Normal că a ţinut-o pe-a lui, e la vârsta la care explorează opoziţia.
- Păi şi cum să facem?
- Cu ce vrei să strângi, cu mătura asta, sau cu cealaltă? Cu buretele, sau cu cârpa? Nu mai puneţi la îndoiala faptul că va strânge, pentru că înţelege nuanţa, vă percepe şi nesiguranţa, şi iritarea, şi faptul că, din punctul lui de vedere, îl oprimaţi. El trebuie să înţeleagă că strânsul nu doar că nu e negociabil, face parte din regula jocului!
Eu îl retrag, dar cu restul, ce faceţi?
Astea, simple cum sunt, adunate unele peste altele, combinate cu iritare, cu nesomn, cu intervenţii mai mult decât dăunătoare ale directoarei (care cam pune-n practică la grădi ce visează ea noaptea sau ce-i spune vreo vecină), cu nepriceperea educatoarelor, au condus, în câteva săptămâni la constituirea „copilului problemă”. Contrastul cu libertatea din mica vacanţă n-a făcut decât să stimuleze opoziţia muţunautică - na, când ai termen de comparaţie, e şi mai frustrant...
Partea proastă pentru mine e că toată povestea mi-a mâncat inadmisibil de multă energie şi teribil de mult timp.
Partea şi mai proastă, tot pentru mine, e că va continua s-o facă, pentru că tre’ să caut grădi / bonă, să-l dezvăţ pe musiu de apucături - pentru că a descoperit postura de agresor, a văzut că preferă să fie opresiv, în loc de oprimat, că merge să împingă, să tragă, să lovească şi, în extremis, când nu mai poate de nervi, să muşte (ce coincidenţă, cele două episoade de muşcături au fost, ambele, în zile cu somn fragmentat).
Din prea mult aşa-zis pacifism (toleranţă zero faţă de orice ghiont, inclusiv faţă de cele involuntare...), madamele i-au facilitat conexiunea fix cu zona ailaltă.
Partea etern proastă e că noi, cu toţii, avem oarece limite, da’ nu întotdeauna şi flexibilitatea de a naviga mulţumitor printre ele. Deci nu mă văd ieşind prea curând din situaţie, decât cu un maaaare noroc.
Sursa erorii aici autopsiate?
Ştiam de anul trecut că madam directricea n-are chiar toate conceptele bine aranjate-n cap (nici tăte ţîglele pe casă, dacă e să fiu nedelicată) şi că trebuie ţinut aproape. Dar, luată de valul propriilor provocări imediate de la muncă, şi contând pe faptul că lui Muţunau îi plăcea acolo, n-am fost destul de pe fază şi nu le-am pândit la fiecare pas.
Ceea ce, cu riscul de a fi percepută drept excesiv de controlatoare, nu se va mai întâmpla pe viitor.
Aici General Mamiţuni, ia ieşiţi voi la raport!
În definitiv, persoanele cu capul pe umeri îţi vor spune oricum ce şi cum, iar, pentru celelalte, va fi un filtru. Că m-am cam săturat de experţi în educaţie care nu-s în stare să pună în cuvinte ceea ce văd, şi care sar ca arşi când îi întrebi de camere de luat vederi, nu cumva să le furi butelia.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
