Am născut. Acu', ce fac?

Poi, dacă eşti Mamiţuni, analize de sânge şi o ecografie transfontanelară copilului (încă neporeclit Muţunau!), rugându-te la toţi sfinţii să n-aibă toxoplasmoză congenitală (via mamă cu versiunea cronică). N-are. Mulţumim tuturor sfinţilor pentru ajutor, şi doamnei doctor Jianu pentru rigurozitate.

De fapt, nu, mai întâi, imediat după naştere, te rogi timp de trei ore de tot personalul medical apărut prin salon să-ţi aducă bebeluşul. Pe urmă, alternativ, te pisiceşti & ameninţi că urli şi te urci pe pereţi. Pe urmă te potoleşti, că s-a făcut ziuă şi ţi-l aduce o asistentă, aşa că încerci să-l pui la sân, iar el, înfundat deja din greu cu glucoză, doarme nepăsător & blazat.

Pe urmă dai telefoane şi sms-uri să anunţi poporu’. Care, pentru că numa’ cu nicio zi (câteva ore) în urmă te văzuse ţopăind prin oraş, zice „ceeee??? tu faci mişto de noi???”, de parcă ar fi scris în toate ziarele că tu ai să te duci pân’ la Polu’ Nord să naşti, iar chestia asta cere timp, nu glumă, şi despărţiri pompoase, cu invitaţii formale, discursuri şi toasturi.

Pe urmă faci lista cu toate catrafusele care trebuie să-ţi fie aduse la spital - pen’că tu, fireşte, ai luat o grămadă de chestii, ditamai valizoiu’ (portocaliu, cu role!) numa’ nu chiar ce trebuia.
Pe urmă primeşti vizitatori care se miră cât de vioaie eşti (via Marele Duş de Endorfine care te va face, apoi, să pretinzi că pricepi într-o oarecare măsură anumite ceremonii şamanice).
Pe urmă te mută în alt salon.
Pe urmă primeşti alţi vizitatori...

Şi, la un moment dat, în toată sarabanda asta, undeva între atacul de panică făcut la ieşirea din spital şi a n-şpea zi de lipsă de somn, îţi pică fisa că e ceva permanent. Că ai o nouă slujbă full-time, din care nu îţi prea poţi da demisia, şi un şef mic, extrem de autoritar & de iritabil.

„Am citit tot ce se putea citi despre sarcină şi naştere. Dar despre perioada imediat următoare, n-am găsit mare lucru... oare de ce?”
Mamiţuni dixit: pentru că (printre altele):
- deşi e grea, uneori chiar mai grea decât naşterea, lăuzia trece relativ repede;
- în primele săptămâni după naştere (cel puţin la primul copil), nu ţii minte prea bine chiar tot ce se întâmplă, aşa că nu prea ai ce povesti... (în afară de eventuala depresie post-natală, de coşmaruri, de transpiraţiile intense, de izbucnirile ocazionale de orice fel, de la teamă paralizantă la furie absolută, şi la certurile furibunde cu toţi cei din jur, de care nu doreşti cine ştie ce să-ţi mai aduci aminte, dar’mite să le împărtăşeşti...);
- alăptarea (ori tentativele legate de ea...) îţi ocupă mai tot timpul;
- aprovizionarea cu catrafuse bebeluşeşti de maximă importanţă & urgenţă ocupă restu’;
- experienţele sunt extrem de diferite, în mult mai mare măsură decât cele din sarcină;
- oricât de greu ţi-ar fi, uiţi. crizele se estompează, treci peste o mulţime de lucruri... (deşi, pe loc, n-ai prea zice...)

Şi atunci, ce (ne) facem? Îngroşăm rândurile celor care se plâng că „nimeni nu-ţi spune nimic” (nimic=nimic realmente folositor), da’ tac ca peştele când încerci să afli la ce se referă? Ne ducem în extrema cealaltă şi bombardam poporul cu sfaturi nesolicitate şi nerelevante?
Ceva de genul. Sau nu.


Ce aş fi vrut eu să ştiu (suficient de bine cât să-mi dau seama că tre’ să şi pun, sistematic, în practică! zilnic!):

- că, atunci când ţi se spune că-n perioada de lăuzie nu e cazul să faci nimic, nici un efort, chiar asta înseamnă. Ni-mic!!

Sursa

Trebuie să stai liniştită. Oricât de greu ar părea.
Sau, altfel spus, că, indiferent câtă energie ţi se pare c-ai avea, vreme de câteva săptămâni nu te ocupi decât de tine şi de copil, ceea ce e oricum muncă 24 din 24 (până şi musafirii cei mai dragi pot ajunge să însemne un efort imposibil de susţinut; şi nu e cazul să te apuci să (re)devii Eroul Bucătar al Oalelor cu Ciorbă, chiar nu crapă nimeni dacă iei o pauză).
Recuperarea completă (atenţie, nu rapidă, că nu e concurs) = mai multă rezistenţă ulterioară. Şi, pe cuvânt, de rezistenţă vei avea mare nevoie!
Dormi.


- că, dacă îţi poţi permite o bonă (sau orice fel de ajutor peste zi), e mai mult decât indicat să-l/s-o chemi din prima zi; chiar dacă nu face mare lucru, n-ai senzaţia că se dărâmă casa dacă începe copilul să plângă cât eşti tu la duş; şi că e de preferat ca bona să nu facă parte din familie... prietenii ştiu de ce... (un pic de ton protocolar = puţină dezamorsare emoţională nu strică)
Ai vreme să te dai Hercule tot restu’ vieţii... nu te grăbi! Ocaziile realmente n-or să-ţi lipsească!

- că nu e cazul să pierzi în exces vremea cu spălarea minuţioasă a tuturor chestiilor. Hăinuţele căcăcioase pot fi clătite „din gros”, lăsate câteva ore (chiar şi peste noapte) în apă rece (fără alte soluţii) şi apoi băgate la maşină. Se curăţă. Pur şi simplu cumperi ceva mai multe, să ai de schimb cât jumate-s la uscat. Merită.

- că lăuzia merită sanctificată.
O femeie gravidă are întotdeauna dreptate. Una lăuză are mega-dreptate. Non-stop. Chiar dacă tace. Sau doar se strâmbă. Tot ce zice are valoare de lege. Sau aşa ar trebui... (motiv pentru care intră înaintea ta la consultaţii, deşi nu are programare; dar, spre deosebire de tine, încă autonomă şi ne-atârnată, ea are un urlător acasă ori în maşină)

- că vei intra în mari conflicte cu entităţile buniceşti. pe cele mai tembele teme din lume. pe toate. de la căciuliţe (de ce nu are şaptişpe pe cap? ui’ ce frig e, îs numa’ 23 de grade...), hăinuţe şi înfăşat până la alăptatul la ore exacte, completarea obligatorie (nu zău) cu lapte praf, diversificarea la 2 luni şi alte „reguli de aur” de mult uitate; şi că nu e cazul să te oftici; simpla ameninţare (oricât de nerealistă) cu interzicerea accesului la copil face minuni!

- că minunata carte roz a soţilor Căpraru este nesimţit de ne-editată, drept care trosneşte de contradicţii şi de aberaţii, şi că Dr. Spock e o alegere mult mai bună în materie;

- că proba suptului e de maximă caterincă; (rarisim e altfel decât inutilă & enervantă!)
O vreme, Bunica-l tot proptea pe Muţunau pe cântar, cu o perseverenţă demnă de 6/49; de cel puţin trei ori la fiecare „sesiune”; cântarul, evident, nu indica deloc corect; prin urmare, anunţată, la un moment dat, că „are 5200! şi-acum, 5210! nu, 5225!”, m-am trezit debitând: „Ştii ceva, ia mai ţine-l acolo, poate mai creşte!” După care m-am enervat & am dat cântarul, cadou. Şi-apoi, subit, ne-am liniştit.

- că, dacă-ţi faci griji în materie de greutate (a ta, nu a copilului), esenţialul nu e să slăbeşti (e aberant să ţii cură de slăbire când alăptezi), ci să nu iei în greutate. Pentru că pui pe tine mult mai uşor (mai ales că toată galaxia te înfundă cu mâncare), şi vei da jos mai mult & mai lent.
(cel puţin, dacă eşti Mamiţuni!)


În loc de post-scriptum: cu ce bagaj minim de haine & altele te duci la spital?

Tu: 2 cămăşi (sau bluze care se descheie în faţă), ca să ai cu ce te echipa comod; în aceeaşi ordine de idei, 2 sutiene pentru alăptat (cele de bumbac, de la Mothercare, sunt scumpe, da’ fac toţi banii; mai ales că le poţi spăla la 60 de grade...); 2 perechi de nădragi comozi (da, detest cămăşile de noapte; îmi place să le văd pe alţii, nu suport să le îmbrac); o juma’ de duzină de „chiloţi de lăuză” (= din cei cu fund, nu cu aţă-n cur, ca să nu se ia asistentele de tine; eu am purtat cu succes şi lycra, nu doar bumbac; da’ dacă transpiri intens, ia bumbac), papuci de casă, 1-2 prosoape, şosete (2 perechi; dacă e vreme rece), trusă de toaletă (pastă de dinţi, periuţă, săpun, de-astea).
În spitalele de stat din Ro îţi va mai trebui şi vată (minim 1 pachet). Şi, evident, e bine să ai bani mărunţi (celebrele bancnote de 5 RON...).
5-6 pungi mici de plastic sunt iar o idee bună (de pildă, să ai în ce pune rufele murdare).

Bebe: 30-40-50 de chiloţi absorbanţi (o să schimbi, în medie, vreo 10 pe zi, pentru început), 1-2 căciuliţe (nu-mi plac, dar, dacă e anotimp rece, sunt necesare, alături de şosete; nu pentru că n-ar fi cald în spital, ci ca să te scuteşti de comentarii &bătăi de cap...), 6-8 body-uri + pantalonaşii aferenţi; la body-uri, de preferat e să fie parte peste parte, din cele care se încheie pe lateral, cu capse; nu din cele care se trag peste cap, pentru e posibil ca, pentru început, să te înspăimânte operaţiunea, şi nici din cele cu un singur rând de capse, în faţa, direct pe piele, pentru că o să te temi că vei agăţa buricul. Un flacon de gel de duş / spumant pentru bebeluşi (Mustela şi Sanosan sunt excelente), o cremă protectoare pentru zona scutecului (Bepanthen sau cremă de gălbenele sau ulei Sanosan cu gălbenele), una reparatoare-protectoare (denumirile îmi aparţin, sunt inventate, nu le luaţi de bune; mă refer la crema aia albă, ne-emolientă, cu oxid de zinc) un prosopel pentru bebe şi / sau câteva scutece pătrate (de şters sau de pus sub copil, nu pentru înfăşat), o păturică (layette) în care o să-l înveleşti când plecaţi din spital.

(dacă-mi mai aduc aminte şi altele strict necesare, mai completez)