Nu sunt pregătită

Nu sunt pregătită. Nu pentru ceea ce aud de la alţi părinţi c-ar fi normele (statutare au ba) a ceea ce numim, eufemistic, interacţiune socială - cu copchilul adiacent cu tot.

Îmi lipsesc „bunele maniere de parc” - protocolul după care tu, părinte, teoretic adult manierat şi responsabil, te încaieri din senin, mai mult sau mai puţin fizic, având întipărită cu majuscule-n frunte dorinţa (frustrarea?) de-a te prezanta drept cel mai bun părinte din galaxie (de-a nu putea să exprimi altfel decât dând pe alţii că nu ştii cum să te bucuri de timpul petrecut cu copilul tău).
Cel protocol conform căruia se dau zilnic tone de lecţii de ce-ar trebui să nu facă un copil. Un copil al altora. Cel propriu e rupt din soare. Măcar până decizi să-i altoieşti (preventiv, corectiv...) una.
Mi se pare mai practic să mă concentrez să-mi ajut copilul să se simtă bine, să exploreze, să înveţe chestii noi, fără să se lovească ori să-i rănească pe alţii.
Numai pentru asta îmi (mai) ajunge energia.

Îmi lipsesc politeţurile de sistem educaţional tembel, şchiop şi cerşetor - arta de a nu da pe loc cu capul de perete profesorul sau, respectiv, îngrijitorul care nu respectă restricţiile alimentare ale copilului (ce dacă i-ai dat certificat medical pe care scrie „alergie”, „nu-i daţi să mănânce aia şi aia şi nici aia”) ori care-l/o pedepseşte după bunul plac. Că doar trebuie să se înveţe cu greul. Dumneavoastră nu-i vreţi binele? Cum credeţi c-o să se descurce aşa, răzgâiat(ă)? etc.
N-am ajuns încă aici, aşa că nu-mi dau seama pe de-a-ntregul nici cu ce-am să mă confrunt, nici cum m-aş descurca. Ci doar că nu-s pregătită.

Nu mi-a „crescut” (cel puţin, nu încă) arta de a face compromisuri inutile din dorinţa (pacifistă, de altfel) de a nu-mi expune copilul unor răutăţi absolut gratuite.
Tot cu şcoala are legătură. Şi cu faptul că nu am nici un chef să cotizez prosteşte la tot felul de aiureli „la modă” în relaţia cu nişte domni profesori deosebiţi, care se exprimă elegant, după tiparul avem bani decât pentru asta.
La de-astea simt nevoia imperioasă să dau o replică de genul de ce, doar avem deloc neuroni.
Ceea ce... nu prea corespunde cu peisaju'.

Poate c-o să mă ajute întrucâtva faptul că, dacă nu-s chioară de somn (şi, implicit, destul de irascibilă & intolerantă), am răbdare să ascult si mecla-mi e capabilă să mimeze oarece interes.
(Problema ar fi că asta a avut loc, recent, extrem de rar.)
Că uneori pun la timp întrebările esenţiale - alea de au darul să pună, delicat & ferm, punctuleţul pe i. Că, de pildă, cu medicii reuşesc să mă înţeleg rezonabil.

Poate c-o să-mi descopăr (cultiv?) în timp mari aptitudini.
Dar acum nu sunt pregătită.
În caz că e, vreodată, careva dintre noi.