Busola pierdută. Revelaţii şi utopii

Cum am redescoperit apa caldă.
Sau cum o tot redescopăr.
Revelaţii revizitate.

Am contemplat recent faptul că manifest un soi de adulaţie pentru orice mamă care încearcă (sau se gândeşte să încerce) VBAC.

Nu iau în (vreun) calcul (evaluativ) finalitatea demersului. (Dacă chiar reuşeşte VBAC sau dacă tot cezariană e.)

Din punctul meu de vedere, e important c-ai încercat. Că te-ai gândit. Că ai avut curajul de-a te gândi c-ai putea face altfel. De-a încerca să alegi diferit. De-a-ţi asuma riscurile - nu puţine şi de toate felurile.


Cred că naşterea cea mai potrivită e cea pe care ţi-o doreşti - dar, atenţie, cu accent pe ţi. Cea pe care ţi-o doreşti tu. Pe care o simţi. Nu cea despre care ţi se spune că e pentru tine.
Şi cred asta bazat pe experienţa proprie.
Toată sarcina am ştiut c-o să (încerc să) nasc vaginal şi-am născut extrem de uşor. Dar dacă la o sarcină următoare piticu’ din frigider mi-ar da alt mesaj, i-aş da curs. Pentru că-s de părere că ’ăl mai important lucru e să-ţi urmezi propria opţiune. De preferinţă, nepoluată.


Am un sentiment amestecat când aud poveşti ambivalente cu cezariene despre care mamele cu pricina ştiu c-au fost absolut nenecesare, şi deseori chiar şi vorbesc, printre picături, despre dovezile pe care le au despre asta - dar tot nu pot accepta ideea c-au fost victime şi-o-ntorc din condei la final, căci cezariana e cea mai bună, de ce să te chinui, medicul are întotdeauna / a avut mereu dreptate, şi-apoi ce să-i fac, cui să-l reclam, că toţi sunt la fel, corb la corb nu-şi scoate ochii?

Nu vorbesc de cazurile-n care cezariana era singura indicaţie posibilă / opţiune viabilă pentru mamă şi copil. Nici de cazurile-n care cezarienele salvează vieţi. Ci strict de operaţiile la cerere - respectiv parşivă recomandare medicală - şi din spaimă.

Şi, nu, nu cred că povestea mea (ori a oricui altcuiva) ar trebui normată. Accentul e pe alegere. Alegere conştientă, asumată, nu impusă.

Poate de-asta mă uit cu ochi mari la oricine alege diferit.

Şi-am înţeles recent şi de ce, cu o intensitate mai mare decât pot pune în cuvinte.


Pentru că a alege VBAC e echivalentul unei călătorii iniţiatico-recuperatorii în teritorii pe care nu le-ai călcat niciodată - despre care, deseori, nici nu ştii că există. Dovada celui mai mare curaj de care poţi da dovadă-n faţa celei mai stricte oglinzi - tu însăţi. Unul din cele mai lungi şi grele drumuri, pe durata căruia te înfrunţi.

Şi care recurs e, deşi n-ar trebui să fie aşa, o luptă cu lumea.

(ca experiment, în discuţii (cu oricine) pretindeţi că aşteptaţi un copil şi că plănuiţi VBAC. ori că ştiţi pe cineva care... . reacţiile vor fi imediate şi şocante.)


Astfel că mă-ntreb: cum ar fi dacă nu ne-am mai teme de naştere? (pentru că toată nevoia asta de-a stăpâni naşterile de-aici vine. din teamă. dreptu-i, din mai multe feluri de teamă, dar despre asta, poate într-un alt episod viitor)


Ce-ar fi...
... daca nu s-ar mai face simţit impulsul de-a interveni cu orice preţ, de-a face ceva peste ce vrea / cere / poate mama, de-a impune un curs al lucrurilor?

...dacă naşterile ar putea fi liniştite şi intime? nu smucite şi violente?

...dacă spitalele / medicii ar putea aştepta după ritmul fiecărei parturiente? (da, pare, din punct de vedere material, de neconceput. dar chiar e? să-mi arate şi mie cineva cum s-a calculat asta. că nu prea cred ca există date pe care să se bazeze afirmaţia. ci doar că nu există decât prea puţină disponibilitate de-a analiza obiectiv vreun scenariu alternativ)

...dacă venirea pe lume a puilor de om ar fi respectată cum se cuvine, şi dacă s-ar lăsa loc pentru acele câteva clipe de atingere dintre lumi, în care miracolul respiră şi poate contamina sublim?

Cum ar fi dacă reacţia normală, de uimire cu ochi umezi la vederea unui nou născut, ar fi admisibilă pentru cadrele medicale? Dacă toată lumea s-ar opri, o clipă, să-i ureze bun venit şi să se bucure? Indiferent dac-a fost naştere vaginală sau cezariană? (sunt precedente, postase Paula un filmuleţ...)

Dacă şi-ar ieşi din pielea de uzină?

Dacă şi-ar aminti că au în faţă un miracol, nu un caz / o pacientă, şi că ei sunt privilegiaţi să asiste la manifestarea Vieţii, nu invers?



Cât feminin e brutal ucis, în sensul cel mai tragic al cuvântului, astăzi, în maternităţile de unde-s nelipsite indolenţa şi violenţa verbală?

Câte mame, câţi copii şi câte familii au apoi de suferit pentru asta, de cele mai multe ori fără a şti măcar de ce?

Cât de mult şi în ce privinţe s-ar schimba o societate-n care naşterile şi maternitatea ar fi tratate diferit? Cu adevărată consideraţie?


Şi, cel mai important (în afară de distanţa astronomică de percepţie...), ce ne-o fi oprind să încercăm?