Zilele de vacanţă

Zilele de vacanţă sunt alea-n care te trezeşti tot cu noaptea-n cap, da’ ca să te duci în alte părţi decât la servici.

În care copilul e şi mai iritat de aerele parentale de şef  de expediţie şi ori cere tot felul de chestii aberante fix când viteza maşinii e uşureeel peste limita legală stabilită pentru autostradă (gen: vreau şi eu peşte, că delfinii mâncau peşte, şi vreau din ăla, din găleată, dar din cel mic, nu din cel mare), ori te taxează sistematic, la orice flecuşteţ, eventual cu oarece mitocănismuţe, ori ambele.


Mostre doveditoare de dialog:

În casă, Muţunau, trăgând de zor de nu se ştie ce jucărie:
- Băăă, da’ asta nu merge!
(dacă numa’ cu asta s-a ales după mersul la mare, eu zic merci)
- Ăăăă... stimaţi telespectatori...
- Bă, nu stimaţi telespectatori, că aici nu-s mai multe persoane, eşti numai tu.

Mnoa. Mai corectează-ţi odoru’ la fiecare pas. Că el asta o să reţină că trebe să facă!


La Delfinariu, în aşteptarea intrării la Planetariu, mă întrebase ce era cu semnele de pe uşă.
- Deci sunt căţei înăuntru?
- Nu, nu e voie cu căţei înăuntru.
- Dar ăsta e căţel!
- Da, dar vezi că e într-un cerc roşu, şi că e tăiat cu o bandă roşie?
- A, deci cu îngheţată de-asta e voie, că nu e tăiată!
(că nu se ştie de ce, poate dintr-un acces de autoritate teribil de dens adunată pe metru’ pătrat, desenatorul înghesuise şapte mii de chestii într-un singur cerc)
- Nu, că tot în cerc e. Vezi, ideea nu e să le taie chiar pe toate - ci doar să le arate într-un cerc tăiat.

Fi-mi-ar explicaţiile ale cui o vrea să le ia de clare.

- A, deci cu ţigara asta e voie?
- Nu.
- Da’ nu e în cerc, e în oval!
Fi-ţi-ar imprimanta dată la casat. Cu programu’ de editare cu tot.




La povestea cu vreau şi eu peşte ca delfinii s-a liniştit numai după ce i-am explicat că-s dispusă să urmăm modelul până la capăt - iau un peşte, mă sui pe-o scară şi aştept ca el să sară să-l prindă.
- Hai, măi mami, că de fapt am mâncat hapsii.



Tot în vacanţă constaţi că odorul perseverează-n ideea de-a se face revizor de toalete publice.
Le miroase şi le-analizează estetic de la intrare şi, dacă nu-i convin, nu intră. Deci nu mai face. Deci toată starea de spirit şi tot cheful de joacă se duc.
Problema e că onor criteriile dumisale nu-s în totalitate decelabile.
Aprobă bude-n care mi-e greu să accept să intru si refuză altele, pe care le-aş vota perfect rezonabile.

În cazul grădi, a fost o revoluţie când i-am sugerat să-şi roage educatoarea să-l lase să meargă la baia de la dormitor, în loc de cea de la parter, unde lui nu-i plăcea cum stătea colacul (?!) - în condiţiile-n care e destul de mare şi lung cât să nu-i mai pese cine ştie ce de colac...


De fapt, revoluţia a-nceput din clipa-n care i-am disputat decizia de-a nu mai merge la toaletă decât acasă
- Stai, că mergi şi la grădi.
- A, da.
- Stai că mergi şi la X, Y, Z...
- A, da.
- Deci poţi merge şi la alte toalete.
- A, nu.

Acu’ aş zice că la capitolul ăsta stăm aproape bine.



Şi tot zilele de vacanţă-s alea-n care, măcar într-o seară, stai până târziu, întinzi rogojina de paie pe plajă, inviţi odorul (care nu-ţi pricepe din prima manevrele) să se-ntindă cu burta-n sus, te-aşezi lângă el, cap la cap, cu picioarele-n direcţii opuse, şi-i arăţi Calea Lactee.
Şi Carul Mare.
Şi cam atât, că mare astronom n-ai fost, de fapt, niciodată.


- Vezi? Ţi-am dat cadou de ziua ta Calea Lactee.
- Ei, cum mi-ai dat cadou Calea Lactee, mă bodogăne Muţunau în cel mai bunicesc stil cu putinţă. Că doar e pe cer!
- Păi putem zice că-i a ta.
- Ei, putem. Nu-i a mea!
- Putem zice că ţi-am dat cadou o vizionare?
- Vizionare?
- Momentele alea când ţi-am arătat-o şi am stat să ne uităm la ea?
- Da, putem.