Chiar (nu)
le putem avea pe toate?
Judecând strict după faptul că mi-au fost necesare trei (sau patru?) zile
(dintre care două nelucrătoare) ca să pot termina de citit articolul (care-i cam
lung...)... aş zice că eu, cel puţin momentan, nu. Nu le pot avea pe toate. Nu de alta, dar anul trecut mi-am dat doctoratul în renunţări (nu e clar încă dacă şi l-am
luat, dar, garantat, mai am suficient de mulţi ani în care să mă perfecţionez pe subiect!).
Sunt convinsă că există copii alături de care e mai uşor să execuţi planuri
riguros ţintite spre menţinerea echilibrată a fizicului din dotare în două bărci
- profesională şi personală.
(Muţunau nu este unul din ei).
Tind să cred că pentru marea majoritate a copiilor, inclusiv pentru cei
intens-solicitori, se pot găsi vârste şi perioade pe durata cărora
pendularea-ntre casă şi locul-de-muncă-din-afara-casei să fie mai uşoară.
(Muţunau nu este, acum, în filmul ăsta. Şi nu dă semne că intenţionează să
se prezinte la distribuirea-n el).
Nu-s nici în tabăra care plasează mamele în roluri de prestator de servicii
exclusiv la domiciliu (deşi am zile-n care-mi promit că, imediat ce câştig la
loterie, asta fac), nici în cealaltă, care zice că laşi copilul acasă la 3
milisecunde după naştere şi te-ntorci apoi să-ţi reiei, triumfal, rolul social
pentru care-au muncit atât sufragetele.
Perseverez în eroarea de-a căuta o cale de mijloc. Doar că-s convinsă că ea nu
poate fi găsită doar prin efort individual, pe cont propriu.
Ştiu că nu există grad coerent de comparaţie, socio-cultural vorbind, între
experienţa descrisă în articol şi cea mioritico-danubiano-pontică - decât dacă
priveşti foarte de sus subiectul. De atât de sus încât riscă să se
piardă miezul. Etica americană a muncii e complet diferit ancorată faţă de cea din Europa în
general, nu doar faţă de România, şi multe dintre lucrurile posibile-ntr-o parte
sunt complet excluse în cealaltă.
Cu toate astea, cred că nu le putem avea pe toate.
Nu în contextul social actual.
Nu pentru că, de multe ori, îngrijirea şi educarea copiiilor sunt aruncate-n
sarcina mamei / persoanelor de sex feminin (din familie sau din vecini - ceea ce, pe termen lung,
nu face decât să dezechilibreze şi mai tare balanţa, şi pentru băieţi, şi pentru
fete).
Nici pentru că, nu-i aşa, dai dovadă de virtuozitate profesională eternizăndu-te la
muncă peste (cele 8 ore de) program. Deci să nu îndrăzneşti să pretinzi pauză de
şedinţă la 6 seara, nici pentru un sms - chit că la ora aia tu trebuia să fii deja ieşită, cu copil
cu tot, de pe poarta grădiniţei.
Nici pentru că nu-ş ce afurisită de normă culturală impune semi-abandonul
copiiilor din dotare în grija altcuiva.
Nici pentru că, la Românica, lipsa promptă de bunici intens exploatabili te cam transformă,
brusc, în paria.
Şamd.
Ci pentru că toate cele de mai sus sunt pure amănunte în comparaţie cu esenţa
- faptul că naşterea, îngrijirea şi educarea puilor de om sunt, toate, tratate
ca activităţi marginale. Anexe, acolo, ale Vieţii Omeneşti Aşa Cum O Ştim Noi.
(„cine anume sunt „Noi” ăştia?” e o întrebare demnă de Sherlock Holmes).
Care anexe, eventual, nici nu privesc partea masculină a familiei. Dar’mite a
societăţii, ocupată cu... nu mai ştiu ce. Poate cu economia de piaţă, acum, c-am
renunţat la socialismul ştiinţific, iar de vânat nici nu ne mai amintim.
Paranteză: pe nu mai ştiu ce suport internetic am dat peste-ntrebarea „
E
bine ca tatăl să participe la naştere?”
Mi-a venit să răspund tot c-o-ntrebare:
dar la concepţie?
Că, nu de alta, problema pare complicată.
Revenind la tema marginalizării:
Câte dintre ştirile şi emisiunile TV sunt cu şi pentru copii? Utile cu
adevărat? Din categoria „musai să-mi pun copilul să se uite?” (vorbesc de TV ca
sursă complementară de materiale instructive, nu ca substitut de părinte /
bonă). Nu jafuri sinistre de marketing agresiv de prostii, comestibile au ba. Nici scălămbăieli patetice, pretins culturale, calchiate după cine mai ştie ce
circăraie adultă.
Cât din dezvoltarea urbanistică e gândită ca să fie utilă copiiilor?
Desigur, există „jucăriile” din parc.
Şi mai ce? Poluare?
Când mergi cu un cărucior
prin oraş, îţi clănţăne dinţii la fiecare bordură - pentru care marii ctitori de
profil nu par a fi capabili să reuşească nici cele mai simple alinieri. Asta da, atenţie.
Câte autobuze şcolare avem?
Câte centre publice de activităţi pentru copii?
Cât de accesibile sunt, ca localizare, preţ şi respectiv orar?
Cât de utile?
Ce procent din rolurile sociale ale adulţilor e construit ca să servească,
social vorbind, direct şi nemijlocit copiiilor?
Direct şi nemijlocit, nu indirect şi prin intermediari.
Că aici văd eu beleaua.
Oh, da, toată lumea stă în cap şi-n nas pentru copiii din dotare. Doar că ar
avea mai mare sens ca lucrurile să fie în aşa fel construite încât să nu-ţi dea
sângele pe nas la servici, muncind
ca să aibă ăla mic de toate. De
toate, mai puţin pe mamă-sa / taică-su. Care, logic, muncesc.
Câtă recunoaştere socială are creşterea copiiilor?
Nu, nu mă refer la facilităţile pretins suportive, de tip „să serbăm public,
cu zbierete, Ziua Internaţională a Copilului”.
Mă refer la admiterea şi susţinerea publică a unor aspecte inevitabile din
viaţa de părinte.
De pildă: e foarte clar pentru toată lumea că-n zilele X, Y şi Z, când au loc
evenimente naţionale implicând copiii (deschiderea şi finalul anului şcolar,
etc), părinţii sunt / ar trebui să fie alături de ei. Măcar de cei mai mici.
Dar, social, povestea asta nu există. Nu e în niciun calendar. Da, apare la TV.
Da, fiecare se descurcă (sau nu) pe cont propriu.
Asta e tot.
Habar n-am cum e când, la vreo şedinţă cu părinţii organizată de clasa copilului mai mare, ai
de mers cu copilul / copiii mai mici. Cu un bebeluş, eventual.
Că ceva îmi spune că tot „deranj” va fi ştampilat pe tine.
(nu, nu ştiu decât la mâna a doua cum e şi nu mă paşte ipostaza)
Sper să greşesc.
Ditamai ipocrizia socială. Sau nepăsarea. Sau lipsa de coexiune. Sau colecţia
de ifose victoriene. Sau căutarea excesivă a celui mai mic numitor comun. Sau...cine să le mai numere.
Deci, nu le putem avea pe toate.
Ce-i de făcut ca să putem ?
Că, nu de alta, dar părem a ne petrece cam mult din viaţa de adult încercând
să compensăm neajunsurile copilăriei.
Postări
