Despre autonomie şi alţi demoni

Sau despre dinamica fascinant de-mbârligată a relaţiilor şi datoriilor de familie.


Preambul
(sau în ce context m-am trezit contemplând subiectul)
Cu intenţie clară şi răs-declarată, l-am tot antrenat pe Muţunau, din fragedă pruncie, să facă pe cont propriu lucrurile care-l privesc direct şi personal - de la mâncat până la îmbrăcat şi încălţat.

Prima categorie de consecinţe vine din sfera cel mai bine descrisă de faptul că nu are nici acum încălţări cu şireturi - pentru că nu i-a crescut încă dibăcia de a le lega, şi pen’ că are rost să împuterniceşti copilul în privinţe pe care le verifici ca fiind pe măsura lui şi pe potriva intereselor sale (de cele mai multe ori încă strict momentane...).
(nu, încă nu-mi face dimineaţa cafeaua. zău că aş aprecia!)

A doua categorie de consecinţe e că am învăţat s-aloc timp pentru aşteptatul suportiv, ca să zic aşa - din ăla de antrenor, de tip peluză, strângând din când în când din dinţi şi pumnuţi (încurajator, desigur), la vederea ceasului...

A treia categorie de consecinţe e că invariabil observ cum le ies ochii din cap unor martori la sesiunile de echipare-dezechipare şi/sau de răspuns la cereri muţunautice cu indicaţii scurte de tip „uite, de acolo îţi iei” (în loc de şase sute de flotari sau cinşpe genoflexiuni materne sau dat mâncarea gata mestecată).


Mai zilele trecute era la grădi o tânără doamnă asistent medical (pe care nu-mi amintesc s-o mai fi văzut vreodată), care, de mila Muţunaului pleoştit de nesomn şi de tuse, se repezea să-l ajute la dezechipat.

Pentru că sunt o bestie fără inimă, am oprit-o - argumentând că omu’ se descurcă şi că mai bine îl încurajăm şi-i oferim timpul necesar lui, în loc de timpul necesar nouă... (cât s-o fi-nregistrat e altă discuţie, pe loc doamna s-a manifestat compliantă cu imperativele nebunei...)

Acu’ s-o zic pe-aia dreaptă, Muţunaul îmi părea un pic derutat cu privire la faptul c-o doamnă blondă şi drăguţă pe care o vedea prima dată sărea să-l dezbrace... (când el doar deschisese deja cuminte gura pentru ITP-ul amigdalelor...).
La ce răspunsuri emite în ultima vreme, nu m-aş fi mirat s-aud că-i spune că el nu tuşeşte din buzunar...


***


Când sunt mici, îi hrănim, îmbrăcăm, încălţăm, transportăm, servisăm, e-tî-cî-ăm. Eventual ani după momentul în care ar fi putut deja s-o facă, fiecare, pe cont propriu.

Problema începe de la linia fină dintre a face lucruri pentru cineva şi a le face în locul persoanei respective. Că, la adulţi, pentru a doua, e nevoie de procură de la notar...

La copii nu-i nevoie - faptul că sunt incompetenţi legal până la majorat îi face să pară fundamental incompetenţi în general. Deci hai să ne dovedim ce părinţi ireproşabil de competenţi suntem având grijă inclusiv de toate chestiile care le-ar putea reveni direct!

Nu e nimic în neregulă cu ajutorul - câtă vreme e cerut şi/sau acceptat.

Dar nu degeaba există o perioadă a lui „fac eu!” - în care se dezvoltă şi se susţine autonomia, care e vitală pentru evoluţia individuală ulterioară şi pentru viaţa pe cont propriu în general.

Pentru cine simte nevoia să riposteze cu argumente de tip „ca autonomie, mă leşi, nu contează aşa mult, nu trăim singuri / în pădure / dar socialul, dar conformarea, măi nene??” propun cel puţin două variante de răspuns:

- pe dinăuntru, eşti pe cont propriu. eşti şi ai propriul univers

- adult fiind, pune pe cineva să te îmbrace. nu dezbrace, aia intră de obicei la alt capitol... ci să te îmbrace. vorbim dup-aia, prin prisma senzaţiilor încercate (despre care sunt gata să pariez că sunt suprinzător de neplăcute!)

Şi-o părere personală de rău, că-i cam nasol să-ţi cauţi autonomia şi să n-o găseşti...


Când copiii au crescut şi, dăă, noi am îmbetranit, le cerem să se ocupe ei de toate bolile şi grijile noastre, grave şi negrave, pen’ că, nu-i aşa, doar am făcut atâtea lucruri pentru tine... nu fi bestie nerecunoscătoare.

Şi e o dublă otravă.


Pe de o parte, lucrurile date drept „pentru” (pentru copil) sunt, de fapt, pur şi simplu, în cel mai bun caz, nevoi ale părintelui. În cel mai bun caz nevoi, că de-obicei sunt dorinţe. De-a da bine, de-a fi în rând cu lumea, de-a se conforma, de a se simţi un părinte bun, etc.

Şi îl pun pe copil să muncească la îndeplinirea lor. De mic.

Toată viaţa.



Pe de alta, îl şi scot dator, mai târziu, pentru asta.

Calul, vaca şi interpretările

Posibile abordări (din complet alte perspective) ale fierbintelui subiect de presă:


- În Anglia consumul cărnii de cal e complet de neconceput. Mi-e greu să spun dacă e perceput ca fiind apropiat de canibalism (ca şi cum ţi-ai mânca partenerul de golf / cricket / polo) sau nu (ca şi cum ai mânca doar crosa....), dar e de neconceput.

Şi, iaca, avem, uitându-ne la fiinţe volumetric comparabile, pe de o parte, animalul-prieten, şi, pe de alta, animalul-delicatesă.

Respectiv perspectiva atribuirii de valori / roluri / simboluri / interpretări. Imaginea ştampilei cognitive.

Importanţa etichetelor sociale şi-a stereotipiilor. Radiografia unui mecanism.




- Ştii ce mănânci? Dincolo de verificările (presupuse) şi garanţiile sanitar veterinare (tot presupuse, după cum bine s-a putut vedea...), ştii ce mănânci?

În sensul degustării experte de vinuri - unde afli, eventual, şi spre ce punct cardinal era îndreptată panta pe care au crescut strugurii din care-i vinul ăla...

În sensul prospeţimii. Când a fost congelat peştele ăla şi cam la cât timp după pescuire?

În sensul procesării. Ce altceva mai conţine? (Eu sunt un cititor avid. Inclusiv de etichete. A fost o mare supriză pentru proprietara unei anumite pungi de turtă-dulce să afle că produsul (considerat de post) conţinea... gelatină... de porc!!! Porc, nu post. Post zicea ea că ţine. )

În sensul autenticităţii. Ce dr Doamne iartă-mă ai făcut în spatele aducerii produsului la vânzare? Înaintea expunerii lui? Câte modificări genetice / accelerări de creştere / coaceri grăbite / refrigerări / modificări de etichete?

(în acest moment mă încearcă un chef nebun să plantez în balcon, ca Pinocchio, un copac care dea direct compot de ananas)



Deci, ce mănânci?

Mă tem că, de prea multe ori, răspunsul e „lăcomia altora”.

Lecţii de la un cal, o mâţă şi o bicicletă

Pe cal îl cheamă Casiano (te rog să mă ierţi, calule, dar nu mai ţin minte cu câţi de „s” ţi se scrie numele). Locuieşte şi munceşte la Equestria, loc frumos şi prietenos cu copiii. (pentru copii, recomandări călduroase are, din motive de temperament blând, Contesa - iar nu ştiu cu câţi de s - şi, dacă mai locuieşte acolo, mânzoaca Negruţa).

- Astea-s comenzile (interjecto-onomatopeico-verbale, fiecare pentru altceva: - nişte mâţ-nâţ-hâţ-pleasc-uri pe înţelesul calului). Da’ să-i daţi de fiecare dată de două ori comanda, s-o repetaţi, adică, să fie sigur că asta vreţi să faceţi.

Casiano s-a conformat. Cam de pe la a treia repetare...




Pe mâţă o cheamă Tipsy.

Când mâţa Tipsy a produs runda 2 de pui, în număr de trei, s-a comportat absolut ireproşabil-devotat-nemişcat din toate punctele de vedere preţ de multe ore de la aducerea pe lume a celor trei motârnăi (tehnic vorbind, doi motani şi o pisică).
Când musiii şi do’n’şoara au şi terminat de mâncat şi-au şi adormit, mâţa s-a gândit că n-ar fi rău să-şi refacă rezervele de energie şi s-a dus un metru mai încolo, la farfuriuţa cu mâncare.
A ronţăit ea încet, savuros şi pe-ndelete una-două-trei cronţoane. Jur că-i lucea blana de mulţumire- de mulţumire din aia simplă, completă, întreagă.

Moment în care unul din pui alunecă de pe alt pui şi-i trage una-n nas celui de-al treilea, care se trezeşte, speriat, din somn, şi-ncepe să chifnească, fix când îi era lu’ mă-sa lumea mai dragă.
Tipsy se opreşte, ascultă, întoarce capul şi ascultă din nou, dând să se aplece, să continue să mănânce a patra cronţoană. Pisoiul, nu-şi-nu, mieuneli din ce în ce mai intense.
Tipsy mârâie fioros, aproape ca un căţel. Aproape ca o înjurătură, aş putea spune.
Şi apoi se întoarce în cutia-pat-de-pisici, să-şi potolească odorul extaziat de întoarcerea mumei.

Maternitatea pisicească e un model în multe privinţe.





Pe bicicletă cred că o cheamă B’Twin.

Plimbarea pe ea (în special pe roţile ei cu diametru mai mic...) mi-a prilejuit înţelegerea faptului că, mai bine de douăj’ de ani, m-am temut (cine mai ştie de ce) să nu cad de pe ţoaclă. Am învăţat să merg pe un Pegas care nu era deloc mai mare decât susnumita (care Pegas, culmea, mai trăieşte, şi, puţin bibilit, ar putea redeveni funcţional), dar eram, pe vremea aia, de altă statură, şi după Pegas a urmat oarece biclă cu aere montane care era, desigur, mult mai ’naltă (cu nu mai ştiu câţi inch diferenţă la roţi...).

Contrastul dintre un lucru pe care l-ai făcut cu temeri (eventual nemărturisite) şi acelaşi lucru, făcut fără frisoane... ei, da.

Vulcanice

După planete şi oarece geografie puzzle-istică, următoarea pasiune care s-ar putea anunţa este ... (ta-na-na-naaaam....) vulcanologia. (pe Muţunau îl interesează, de fapt, "doar" vulcanii, dar cu atâta (caracteristică) temeinicie, de zici că e Haroun Tazieff-Doi...)

Pentru că am de răspuns instant la multiple întrebări, cum ar fi:

- Da’n România mai sunt vulcani? (da, da’ stinşi. Oaş-Gutâi-Ţibleş-Călimani-Gurghiu-Harghita, dacă-mi amintesc eu bine litania şcoleră...)
- Da’ unde mai sunt vulcani activi? (în mai multe locuri...)
- Da’ câţi vulcani noroioşi avem? (te duc îndată să-i numeri tu personal...)
- Da’ există şi vulcani submarini? (de la varii poze ni se trage perspectiva...)
- Da’ ce e lava, piatră topită?
- Da’ de ce arată lava asta ca un copac?
- Da’ de unde apare cenuşa?

iată bibliografia recent adunată:
- de la Weather Kids (site pentru meteorologii amatori...) Are şi link către planuri de lecţii! şi varii experimente!
- de la Universe Today
- de la Enchanted Learning, dotat, de asemenea, cu chestii de colorat
- de la Think Quest, care ne dă şi desene cu tipurile de vulcani
- de la Science Project Lab, (unde e plin şi de alte proiecte)
- de la Science with me
- de la Harvard, desigur.

O poveste cu maimuţe

E, de fapt, un studiu/experiment, cu înţelesuri fascinante.


Pe scurt: maimuţele cu pricina împart hrana. Chiar şi când ar putea să n-o facă.

Ceea ce se poate traduce în cel mai înalt nivel de conştiinţă socială - oricât ar suna de pompos - respectiv de cooperare.

Nu de competiţie.

Normalitate

Seara, Muţunau & mult-prea-obosita lui mumă se-ntorc acasă. (Notă ÎAODEI=în-altă-ordine-de-idei: eu încă par vie, de-aia mai primesc chestii de făcut - pe care, evident, nu le pot duce. de unde extenuarea).

Pe trotuar se văd venind, din sens opus, o mumă cu copiluţul dumisale în braţe.
Se strâmbă şi de hlizesc unul la altul, de mama focului.

La 5 metri după ei, o doamnă (despre care habar n-am dacă îi cunoştea / însoţea sau nu), zâmbea pe mustăcitelea, cu ochii uzi de râs, de veselia şi hlizelile celor doi...

Despre competitivitate şi alţi demoni

Dintr-un variu motiv, când aud pe oricine făcându-şi griji că poate nu-ş ce instrucţie / şcoala copilului nu e destul de competitivă (sau nu-l pregăteşte suficient cât să fie competitiv, sau cam aşa ceva), mă gândesc mereu că preocuparea nu este, de fapt, despre copil, ci despre unul sau mai multe dintre regretele auto-referenţiale ale persoanei în chestiune.

Despre oarece moment, demult trecut, dar niciodată uitat, când presupusul părinte din prezent s-a simţit, cumva, inadecvat. Iar eticheta cea mai uşor de pus a fost, eventual, cea de tipul „am pierdut”. Sau, şi mai trist, „am pierdut şi am fost respins / neiubit / exclus”.


Oh, hai să ne-nchinăm etern la Sfânta Competitivitate. Garantat, asta ne va face bine, ne vom recupera toate tarele şi vom trăi fericiţi până la adânci betraneţi.


Indubitabil, este de absolută extremă importanţă să vrei să fii primul, eventual întruna. Eventual fără să mai ştii şi de ce.

Să câştigi mereu tot, de să léşine de admirăţiune tătie babele din cartier (nu doar cele de pe scara ta), şi eventual s-o facă şi cel mai repede, şi cel mai des şi să-şi revină şi cel mai greu, chit că ele n-au înţeles exact la ce eşti matale campion.

Căci, da, Sfânta Competitivitate are, nu se ştie de ce, alura unei zeităţi hinduse cu multe mâini, şi categoriile i se tot ramifică.


Recunoaşte că vrei să fii prima / primul care plăteşte întreţinerea la bloc. Hai, recunoaşte.

Omul-care-ia-prima-pâine. (lasă că, tehnic vorbind, asta e cvasi imposibil de urmărit)

Culegătorul primului spic (eventual neroditor, da’ acu' cine să le mai numere... ).



Colecţionarul de cartoane şi bleahuri care, peste mult mai puţini ani decât ai crede, nici nu mai ştie când, unde, de ce şi pentru ce le-a câştigat (sau ce ştia când le câştigase...)
În cazul fericit.

În cazul nefericit, nu le mai ştie decât pe-alea.
Şi ele, ca şi ea/el, sunt doar umbre. Conserve de vitrină / pod / debara.


În câte situaţii nevoia declarată de clasamente nu e, de fapt, decât ilustrarea fricii de-a nu-nţelege şi/sau de a pierde ceva? (fie şi din vedere... ştiut fiind că, în orice societate care se respectă, pierderea e in-ad-mi-si-bi-lă!!!)

Concret, cât din ce face în viaţa profesională şi-n cea personală un adult e de natură competitivă şi cât e fundamental bazat pe cooperare?
În procente.

Am vaga senzaţie că-n majoritatea covârşitoare a cazurilor balanţa-nclină spre cooperare şi că, în cele ostentativ sau nevoit declarate competitive, undeva acolo-n spate, eventual într-o ierahie, stă careva care s-a gândit c-ar avea de câştigat mai mult punând oamenii să se-ncaiere. Fie şi simbolic.

Culmea e că n-are dreptate. Dar de obicei are putere,  şi nici o  ştiinţă despre altă manieră de-a opera.



Dacă ai fost dresat de mic că trebe să câştigi, că nu trebuie să renunţi niciodată (ce e în faţă? o groapă. ş'ce dacă. noi îl avem drept model pe soldatul sovietic care merge pe sub apă cu ţigara aprinsă! cu toată viteza înainteee!!!) ce şanse ai să-i poţi transmite unui copil altceva?

Desigur, presupunând că vrei. Chestie care presupune şi ea, la rândul ei, c-ai înţeles deja că s-ar putea şi altfel.

Presupunând că înţelegi că niciuna din rănile tale trecute nu se vindecă prin pasarea prezentă, simbolică şi/ sau concretă, a responsabilităţii de a le repeta - sau a imperativului de a nu o face.


Păi... bine... dar şcoala? Dar notele? Dar premiile? Dar vânătăile de pe cheptul familiei?
Dar sentimentul de atotputernicie care mă îmbată când am ajuns primu’ la semafor? (nu contează că fix la acelaşi semafor, fix acu’ 3 minute, era un alt primu’)



Oh, hai să ne-nchinăm etern la Sfânta Competitivitate.
Patroana eternei nesiguranţe (niciodată pe deplin asumată).
După dumneavoastră. Eu mai am nişte altă treabă, vreo 50-60 de ani....
Vedeţi numai s-ajungeţi primii.