duminică, 17 februarie 2013

Despre autonomie şi alţi demoni

Sau despre dinamica fascinant de-mbârligată a relaţiilor şi datoriilor de familie.


Preambul
(sau în ce context m-am trezit contemplând subiectul)
Cu intenţie clară şi răs-declarată, l-am tot antrenat pe Muţunau, din fragedă pruncie, să facă pe cont propriu lucrurile care-l privesc direct şi personal - de la mâncat până la îmbrăcat şi încălţat.

Prima categorie de consecinţe vine din sfera cel mai bine descrisă de faptul că nu are nici acum încălţări cu şireturi - pentru că nu i-a crescut încă dibăcia de a le lega, şi pen’ că are rost să împuterniceşti copilul în privinţe pe care le verifici ca fiind pe măsura lui şi pe potriva intereselor sale (de cele mai multe ori încă strict momentane...).
(nu, încă nu-mi face dimineaţa cafeaua. zău că aş aprecia!)

A doua categorie de consecinţe e că am învăţat s-aloc timp pentru aşteptatul suportiv, ca să zic aşa - din ăla de antrenor, de tip peluză, strângând din când în când din dinţi şi pumnuţi (încurajator, desigur), la vederea ceasului...

A treia categorie de consecinţe e că invariabil observ cum le ies ochii din cap unor martori la sesiunile de echipare-dezechipare şi/sau de răspuns la cereri muţunautice cu indicaţii scurte de tip „uite, de acolo îţi iei” (în loc de şase sute de flotari sau cinşpe genoflexiuni materne sau dat mâncarea gata mestecată).


Mai zilele trecute era la grădi o tânără doamnă asistent medical (pe care nu-mi amintesc s-o mai fi văzut vreodată), care, de mila Muţunaului pleoştit de nesomn şi de tuse, se repezea să-l ajute la dezechipat.

Pentru că sunt o bestie fără inimă, am oprit-o - argumentând că omu’ se descurcă şi că mai bine îl încurajăm şi-i oferim timpul necesar lui, în loc de timpul necesar nouă... (cât s-o fi-nregistrat e altă discuţie, pe loc doamna s-a manifestat compliantă cu imperativele nebunei...)

Acu’ s-o zic pe-aia dreaptă, Muţunaul îmi părea un pic derutat cu privire la faptul c-o doamnă blondă şi drăguţă pe care o vedea prima dată sărea să-l dezbrace... (când el doar deschisese deja cuminte gura pentru ITP-ul amigdalelor...).
La ce răspunsuri emite în ultima vreme, nu m-aş fi mirat s-aud că-i spune că el nu tuşeşte din buzunar...


***


Când sunt mici, îi hrănim, îmbrăcăm, încălţăm, transportăm, servisăm, e-tî-cî-ăm. Eventual ani după momentul în care ar fi putut deja s-o facă, fiecare, pe cont propriu.

Problema începe de la linia fină dintre a face lucruri pentru cineva şi a le face în locul persoanei respective. Că, la adulţi, pentru a doua, e nevoie de procură de la notar...

La copii nu-i nevoie - faptul că sunt incompetenţi legal până la majorat îi face să pară fundamental incompetenţi în general. Deci hai să ne dovedim ce părinţi ireproşabil de competenţi suntem având grijă inclusiv de toate chestiile care le-ar putea reveni direct!

Nu e nimic în neregulă cu ajutorul - câtă vreme e cerut şi/sau acceptat.

Dar nu degeaba există o perioadă a lui „fac eu!” - în care se dezvoltă şi se susţine autonomia, care e vitală pentru evoluţia individuală ulterioară şi pentru viaţa pe cont propriu în general.

Pentru cine simte nevoia să riposteze cu argumente de tip „ca autonomie, mă leşi, nu contează aşa mult, nu trăim singuri / în pădure / dar socialul, dar conformarea, măi nene??” propun cel puţin două variante de răspuns:

- pe dinăuntru, eşti pe cont propriu. eşti şi ai propriul univers

- adult fiind, pune pe cineva să te îmbrace. nu dezbrace, aia intră de obicei la alt capitol... ci să te îmbrace. vorbim dup-aia, prin prisma senzaţiilor încercate (despre care sunt gata să pariez că sunt suprinzător de neplăcute!)

Şi-o părere personală de rău, că-i cam nasol să-ţi cauţi autonomia şi să n-o găseşti...


Când copiii au crescut şi, dăă, noi am îmbetranit, le cerem să se ocupe ei de toate bolile şi grijile noastre, grave şi negrave, pen’ că, nu-i aşa, doar am făcut atâtea lucruri pentru tine... nu fi bestie nerecunoscătoare.

Şi e o dublă otravă.


Pe de o parte, lucrurile date drept „pentru” (pentru copil) sunt, de fapt, pur şi simplu, în cel mai bun caz, nevoi ale părintelui. În cel mai bun caz nevoi, că de-obicei sunt dorinţe. De-a da bine, de-a fi în rând cu lumea, de-a se conforma, de a se simţi un părinte bun, etc.

Şi îl pun pe copil să muncească la îndeplinirea lor. De mic.

Toată viaţa.



Pe de alta, îl şi scot dator, mai târziu, pentru asta.

12 comentarii:

MihaelaMaria spunea...

ai dreptate in general. in particular nu cred ca o mana de ajutor data copilului bolnav sau, ma rog, obosit sau in alte nevoi (fara sa fie dramatice neaparat) ii face chiar asa de rau. Ba din contra. Poate invata ca are voie sa fie si lenes, si darnic, si dependent uneori. Pana la urma nu suntem niste roboti fara suflete, fara greseala sau asa

diana spunea...

in general,salut!in particular, si eu as face exact la fel daca as fi mama.Si pentru cei care casca ochii a admiratie la occident, ei bine, si ei-iertata sa-mi fie generalizarea-fac la fel, isi trateaza plozii ca pe niste fiinte capabile sa faca lucrurile simple si necesare, de la varste fragede, nu ca pe niste handicapati.Cunosc pereche de fetite finlandeze, absolut adorabile,care nu accepta ajutor la imbracat, mancat etc.Si autonomia asta se vede ca si rezultat in faptul ca sunt capabile sa faca lucruri pe care multi alti copii cocolositi nu le pot,bonus ca se dezvolta intr-un mod armonios si matur.Asta sa fie lectie si pentru mamele-mai ales de baieti- care si la 30 si un pic de ani i-ar sterge la fund dupa ce au facut cacuta...

Mamiţuni spunea...

MihaelaMaria,

m-ai vizualizat, iute, bătând mărunţel din picior a refuz, lângă un Muţunau cu febră de 50 de grade? :)

(presupun ca, de fapt, doar ai reacţionat întru temperarea aparentei vehemenţe a mesajului...)

Lucrurile stau cam aşa: dimineaţa, principiul echipării autonome sucombă automat în faţa imperativului de-a mai dormi nişte minute (adică în zilele cu start greu îl îmbrac în timp ce încă mai moţăie) şi la grădi are nevoie de vreo 30 de secunde ca să se hotărască unde se stă în timp ce se dezbracă - dar se dezechipează singur. Intervenţia (de altfel binevoitoare) a doamnei asistente a survenit fix în perioada lui de orientare - de unde şi deruta, ce-are asta cu mine, că parcă era vorba că doar se uită-n gâtul meu....?

Când e prea bolnav (şi-i clar că nu s-ar putea îmbrăca el) oricum nu calcă la grădi.

Iar momentele de mieuneală de tip „da’ îmbracă-mă tu, te roooog” desigur că nu lipsesc.

După cum nu lipsesc nici momentele-n care e campion olimpic la proba de îmbrăcat viteză, atunci când are de plecat spre o destinaţie atractivă...

Dar se îmbracă pe cont propriu, din cap până în picioare, de mai bine de doi ani - şi a avut întotdeauna hainele potrivite pentru asta.

Mamiţuni spunea...

Diana,

salut! (şi în general, şi în particular)

Cred despre copiii autonomi că sunt capabili de multe lucruri - inclusiv de unele pe care tu, părinte obosit, ai vrea să nu le aibă în registru... (recte eu)

Nu ştiu ce să zic despre mamele care procedează cum zici tu, pe de o parte pentru că eu nu ştiu despre nicio situaţie de tipul ăsta. Presupun că nu frecventăm aceleaşi cercuri... :)
Cred că o experienţă utilă poate fi vizionarea recent premiatului film al lui Călin Peter Netzer, „Poziţia copilului” (trailer, aici: http://www.youtube.com/watch?v=MXjqkOudmBk)

Pe de alta, eu mă refer la relaţia părinţi-copii în general, nu la mamele de băieţi sau mamele de fete. De ce-am vrea, de pildă, să lăsăm taţii pe dinafară? (chiar, cu menţiuni de tip tată-de-fete / tată-de-băieţi nu-mi amintesc să mă fi întâlnit...)

Asta ca să nu zic nimic de bunicii, unchii şi mătuşile cu pretenţii şi comportamente similare... tind s-o văd în cadru ceva mai larg.

MihaelaMaria spunea...

:)))

da, cam asta era mesajul (ai inteles bine, cum altfel?) echilibru in toate. :)

Anonim spunea...

unii gasesc motive pentru a face lucrurile in locul copilului (ca ma grabesc, ca nu e loc, ca se murdareste, ca are peste si nu gaseste oasele); le-am auzit de mi-a venit acru de la cea mai buna prietena care si-acu ii mai baga in gura fiica-sii (5 ani momentan) pe motiv ca "bucataria e mica (chiar e minuscula), mancam in sufragerie, sa nu se faca mizerie"; sincer, nu stiu cum as proceda in situatii de bucatarii pt pitici, dar as incerca sa gasesc o solutie. ai mei parinti si acum isi amintesc cum subsemnata, la 5 ani manuia extrem de corect, atent si competent cutitul si furculita la toate mesele-mic dejun, pranz si cina, de-au picat pe spate de admiratie mesenii de la 3 mese imprejur din restaurantul de la hotelul sindicatelor din T. iar fratelo, 3 ani la momentul respectiv, ma seconda fara probleme majore. asta este modelul de educatie pe care intentionez sa-l urmez cand o fi sa fie.

Adriana spunea...

pe mine m-ai pus pe ganduri. imbracatul/ dezbracatul e o chestie pe care nu am incurajat-o pana acum. abia acum la 2 ani si 6 luni da semne ca ar vrea sa isi puna singur geaca/ sa o dea jos. de incaltat nu a incercat niciodata, cum aud la alti copii (unii si la 10 luni, altii la un an si ceva).
eu l-am incurajat sa isi care singur bagajelul cu care pleaca uneori de acasa, dar nu mereu e receptiv :)
dar autonomia trebuie si merita sa fie cultivata.

gratioasa spunea...

Pai nu `geaba graia Maria Montessori Geniala ca intre copilul cocolosit, paraliticul ce nu-si poate purta singur de grija si printul peptanat, pudrat si incaltat de mult-prea-supusii sai nu poate fi prea mare dferenta. Ca "Cine este servit, in loc sa fie ajutat, este lezat intr-un anumit mod…"

Mamiţuni spunea...

MihaelaMaria,
:)


Anonim,
e si o chestiune de "regie" - vezi exemplul cu incaltarile cu / fara sireturi.
Te temi ca oasele din peste vor provoca belele? SCOATE-LE inainte de a oferi pestele. (nu tu, zic generic...)
Iar eventuala mizerie poate fi si stransa - e drept ca dureaza mai mult, dar e un exercitiu chiar bun!


Adriana,
pai lasa-l sa inceapa cu geaca, daca asa i s-a aratat lui...
Sosetele (mai largute) sunt o varianta buna pentru exercitiu.
Pantalonii merg dupa aia, ca sunt usor de tras (o sa fie mai greu pana se prinde cum scoate piciorul, dar pe urma merge).

Daca aveti cizmulite usor de tras direct pe picior, se mai adauga un alt articol de imbracaminte. Daca nu, la vara, crocsi!

Bluzele merg mai greu, pe astea le stapanesc ultimele. Dar la maieuri si la tricouri de obicei se descurca.



Gratioasa,
iata ca nu, nu degeaba...

Mama in Era Varsatorului spunea...

Pentru acest articol minunat si pentru intreaga ta munca, iti inmanez premiul LIEBSTER! Iti multumesc pentru activitatea ta si iti ofer sansa sa dai la randul tau acest premiu. :) Regulile aici: http://mama-in-era-varsatorului.blogspot.ro/2013/02/am-primit-premiul-leibster.html

blo spunea...

pardon ma scuzati, stiu ca n-aveti timp, da' leapsa nu tine cont de nimic :)
o dau si eu cu drag mai departe

detalii la mine pe blog

Mamiţuni spunea...

Mama in Era Varsatorului,
multumesc pentru premiu, m-am conformat (ce e drept, doar partial, c-atat am putut)

Blo,
multumesc pentru premiu. Iar, conformarea e partiala - cumva si dupa model... :))