Lecţii de la un cal, o mâţă şi o bicicletă

Pe cal îl cheamă Casiano (te rog să mă ierţi, calule, dar nu mai ţin minte cu câţi de „s” ţi se scrie numele). Locuieşte şi munceşte la Equestria, loc frumos şi prietenos cu copiii. (pentru copii, recomandări călduroase are, din motive de temperament blând, Contesa - iar nu ştiu cu câţi de s - şi, dacă mai locuieşte acolo, mânzoaca Negruţa).

- Astea-s comenzile (interjecto-onomatopeico-verbale, fiecare pentru altceva: - nişte mâţ-nâţ-hâţ-pleasc-uri pe înţelesul calului). Da’ să-i daţi de fiecare dată de două ori comanda, s-o repetaţi, adică, să fie sigur că asta vreţi să faceţi.

Casiano s-a conformat. Cam de pe la a treia repetare...




Pe mâţă o cheamă Tipsy.

Când mâţa Tipsy a produs runda 2 de pui, în număr de trei, s-a comportat absolut ireproşabil-devotat-nemişcat din toate punctele de vedere preţ de multe ore de la aducerea pe lume a celor trei motârnăi (tehnic vorbind, doi motani şi o pisică).
Când musiii şi do’n’şoara au şi terminat de mâncat şi-au şi adormit, mâţa s-a gândit că n-ar fi rău să-şi refacă rezervele de energie şi s-a dus un metru mai încolo, la farfuriuţa cu mâncare.
A ronţăit ea încet, savuros şi pe-ndelete una-două-trei cronţoane. Jur că-i lucea blana de mulţumire- de mulţumire din aia simplă, completă, întreagă.

Moment în care unul din pui alunecă de pe alt pui şi-i trage una-n nas celui de-al treilea, care se trezeşte, speriat, din somn, şi-ncepe să chifnească, fix când îi era lu’ mă-sa lumea mai dragă.
Tipsy se opreşte, ascultă, întoarce capul şi ascultă din nou, dând să se aplece, să continue să mănânce a patra cronţoană. Pisoiul, nu-şi-nu, mieuneli din ce în ce mai intense.
Tipsy mârâie fioros, aproape ca un căţel. Aproape ca o înjurătură, aş putea spune.
Şi apoi se întoarce în cutia-pat-de-pisici, să-şi potolească odorul extaziat de întoarcerea mumei.

Maternitatea pisicească e un model în multe privinţe.





Pe bicicletă cred că o cheamă B’Twin.

Plimbarea pe ea (în special pe roţile ei cu diametru mai mic...) mi-a prilejuit înţelegerea faptului că, mai bine de douăj’ de ani, m-am temut (cine mai ştie de ce) să nu cad de pe ţoaclă. Am învăţat să merg pe un Pegas care nu era deloc mai mare decât susnumita (care Pegas, culmea, mai trăieşte, şi, puţin bibilit, ar putea redeveni funcţional), dar eram, pe vremea aia, de altă statură, şi după Pegas a urmat oarece biclă cu aere montane care era, desigur, mult mai ’naltă (cu nu mai ştiu câţi inch diferenţă la roţi...).

Contrastul dintre un lucru pe care l-ai făcut cu temeri (eventual nemărturisite) şi acelaşi lucru, făcut fără frisoane... ei, da.