Preambul:
Toţi cei care mi-au spus (demult, pe vremea-n care Muţunaul nu dispunea încă
de (suficient) limbaj articulat), că va veni o vreme când voi avea capul calendar
şi-mi voi aminti cu nostalgie de tăcerea / perioadele piuitoare de tip R2D2, dar
absolut toţi, au avut dreptate.
Muţunaul este atât de setos de:
1. prezenţa / atenţia / oglinda mamiţunească
2. conversaţie în general
încât am momente-n care simt că-s pe cale să intr-un comă dacă nu blochez,
cumva, fondul sonor.
Ca să fie lucrurile şi mai faine, de regulă apogeul conversaţiei e atins când
eu-s la volan.
Cum de n-am la activ 45 de accidente rutiere pe zi rămâne un mister
eleusinic.
În acest context aud, venind de pe bancheta din spate ceva ce seamănă cu :
- Mâr-hâr-câr, uite o motocicletă cu roţi ajutătoare!
***
La supermarket (hiper. uber, de care-o fi), la pescărie, să luăm creveţi:
- Mami, dar eu vreau şi nişte miez de peşte!
(file)
***
Profit de o scurtă vizită solitară-n Afi ca să intru la Next.
Ies cu o pereche de papucei de casă cu Angry Birds (cea mai recentă obsesie
muţunautică, la concurenţă cu Spiderman).
Papuceii sunt cam cu 7 mărimi peste ce poartă acum Muţunau.
Motivul achiziţiei? Reduceri.
Erau ei cel mai mic model? Nu, mai era o pereche, fix la fel.
Acasă, anunţ Muţunaul:
- Am o supriză pentru tine!
- Uaaau! Ce supriză?
- Hai să vezi. Stai aici, pe scaun, cu ochii
închişi, eu îţi dau obiectul, tu îi pipăi contururile şi ghiceşti ce e!
Evident, statul cu ochii închişi durează fix preţ de pipăirea a 3 cm pătraţi
de papucel.
- Uaaaau, un papuc cu Angry Birds!
Îi arăt, din ochi, perechea.
- Uaaaau, chiar doi!
luni, 9 septembrie 2013
vineri, 6 septembrie 2013
Aritmetic
În Bucureşti există nişte zeci de mii de câini fără stăpân. Dacă sunt 60.000, deja depăşesc numărul de locuitori bipezi ai oraşului Baia Mare.
Dacă sunt 65.000, au depăşit numeric şi populaţia umană din Târgu Mureş.
Nu sunt prezenţi de ieri, de azi.
Şi numărul tot creşte.
Realitatea e că nu vorbim de 1-2-3 câini fără stăpân. Ci de o populaţie cu proporţii de flagel demult scăpat de sub control.
Nu e o zgaibă, e cangrenă.
Şi nu, nu e normal.
Şi dacă n-ar fi existat niciun atac, tot nu e normal. E pur şi simplu prea multă mizerie şi prea mare riscul de focare de boli.
Şi e inadmisibil că s-a ajuns aici. Era, deja, de mulţi ani, dar, când te toceşti la bunul simţ, nu mai sesizezi evidenţa.
Realitatea e că aceste haite de câini nu-şi au locul pe stradă. Că e nevoie de-o combinaţie de măsuri care să conducă la scăderea imediată a numărului lor şi la menţinerea pe termen cât mai lung a unui număr scăzut.
Nu vor fi eradicaţi, e naiv să crezi asta. Veşnic va mai sări câte unul gardul, vor mai rămâne câini de izbelişte la plecarea / moartea câte unui stăpân.
Dar am avea câini, nu haite.
Realitatea e că ăia 2, 3, 15, 200 de inimoşi care iau acasă câte 14 câini nu rezolvă nimic. Cel mult, îşi coboară calitatea vieţii. Înlocuiesc un chin cu altul. Nu e sustenabil.
Şi realitatea e că energia canalizată-n vânătoarea asta de vinovaţi ar fi mult mai productivă odată îndreptată spre remedierea situaţiei - înainte de orice tentativă de-a aloca / împărţi / identifica vreo vină.
Nu de alta, dar, cât se-ncaieră oamenii, câinii continuă să se înmulţească.
Întâi limitarea efectelor, pe urmă căutarea presupus izbăvitoare a cauzelor. E o situaţie de urgenţă, nu una-n care să ai luxul meditaţiilor referendistice.
Când te blochezi în intersecţie, prima dată scoţi maşina din trafic, pe urmă-ţi baţi capul cu identificarea cauzelor defecţiunii. Nu prea te-ajută să rămâi înţepenit în proiect, urlând la cel din spate / faţă / etc pen’ că maşina ta nu mai merge.
Noi cam în postura asta suntem.
Alt aspect important: între obiective şi mijloace e o maaaaare diferenţă.
Obiectivul nu e să omori câini, ietă, aşeeaaa. E (sau ar trebui să fie) dispariţia haitelor de pe stradă.
Programul de eutanasiere e doar un mijloc.
Altul ar putea fi adopţiile (combinate cu sterilizările).
Hai să le vedem (şi tratăm) diferit.
***
Bucureştiul are cam 2.000.000 locuitori bipezi. 1.678,00 mii locuitori recenzaţi. De fapt, în conglomeratul urban sunt ceva mai mulţişori.
692.019 gospodării.
804.287 locuinţe.
Să zicem că numărul de patrupezi vagabonzi ar fi între 60.000 - 80.000.
Câte unul la fiecare 10 gospodării.
Sau câte unul la fiecare 25 persoane.
Dacă sunt atât de iubiţi, cum de stau pe străzi? Cum de nu-s adoptaţi / adoptabili?
Pentru că:
- ori în oraş sunt, de fapt, mult mai mulţi câini decât ar indica valorile de mai sus, iar diferenţa e dată de cei deja adoptaţi - ceea ce poate însemna că s-a atins deja plafonul de adopţii
- ori problema e foarte uşor de rezolvat, invitând iubitorii de animale să şi-i ia acasă, ceea ce înseamnă că, brusc, de mâine nu ne mai doare capul - sau poate chiar din noaptea asta
Desigur, asta ar presupune autenticitate. Nu ipocrizie. Nu iubire de la distanţă.
Realitate trăită, nu principii pompoase, insuficient rumegate pe post de mare busolă morală.
(cam cum ar fi să vezi oamenii alergând buluc, să prindă repede-repede câte o cotarlă de luat acasă, înainte s-o adopte vecinul?)
- ori declaraţiile de iubire sunt, din păcate, doar răbufniri ale unor poveşti triste care, de data asta, privesc oamenii. Şi-aici ne-ntoarcem fie în imaginar, fie în plină de-responsabilizare, cât China.
joi, 5 septembrie 2013
Cum să NU te aperi de maidanezi
Îmi citeşte azi cineva, în fugă, fragmente dintr-ul articolaş intitulat „Cum
să te aperi de maidanezi”- sau cam aşa ceva.
Şi eu reacţionez - destul de intens cât să-l comentez şi să mai trântesc alte câteva mostre de capodoperă de gândeală mamiţunească în formă agravată.
Pentru că, într-o situaţie precum cea recent întâmplată, primul răspuns din registrul emoţional ar trebui să fie compasiunea. Nu violenţa. Iar cel de-al doilea, din registrul raţional, ar trebui să privească evaluativ situaţia. Dar corect şi logic, nu pomposo-cretinuţ.
Revenind la articolaş, nu voi cita sursa. Nu c-ar fi greu de găsit, din 5 click-uri. Da’ cred sincer că-i fac auctorelui o favoare cu iz protector, nemenţionându-l.
Nu o să dau nici numele dresorilor care au cuvântat operele complete de mai jos. Cam din acelaşi motiv, plus presupunerea că au răspuns pe fugă, fără să-şi bată vreun pic capul cu contextul / explicaţiile suplimentare.
Iaca:
Trebuie să înţelegem că animalele nu au raţiune, ci se bazează doar pe instinct, iar motivele pentru care câinii comunitari au atacat şi omorât un copil de doar patru ani pot fi acestea.De reţinut această primă frază (complet neinspirată) a amatorului de psihanaliză canină. O să ne-ntoarcem la ea.
Fuga te transformă în pradă
Nu, drăguţă, uneori simplul fapt al trecerii pe-acolo te transformă în pradă. Unde prin „acolo” se înţelege locul pe care câinele-l consideră fieful lui (loc protejat, cu graniţe etern variabile - în directă proporţie cu hachiţele canine.) Şi nici nu e nevoie să fie noapte.
Dacă eşti atacat de o haită de câini, niciodată nu trebuie să te întorci cu spatele şi să încerci să fugi. “Câinii au un puternic instinct de vânătoare, iar fuga le va activa acest reflex. Fuga va face câinele să te urmărească şi să te atace. În lumea lor, fuga înseamnă slăbiciune, iar slăbiciunea înseamnă o pradă uşoară”, spune dresorul X pentru Y.
Uaaai. Puternic instinct de vânătoare... Şi eu, care credeam că au doar blană, ochi blânzi şi suflet bun.
Şi, eventual, multă iubire eternă pentru mâncarea gratis.
“E bine să ne continuăm drumul cu calm şi să ignorăm câinele”, mai spune el.
Sigur, cu paişpe câini împrejur, puls de 140 / secundă şi picioare anihilate de spaimă, o să-ţi iasă brici faza cu calmul. Precis.
Să ne imaginăm următorul scenariu: Noaptea, o femeie merge pe stradă singură. Într-o fracţiune de secundă, femeia e înconjurată de 3, 4 sau 5 maidanezi agresivi, care latră şi vor să o muşte.
Lăsând la o parte expunerea nefericită de-nceput, căci, de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere, poate ne explică dl. dresor cum face el să nu le întoarcă spatele unor câini agresivi, care latră, vor să îl muşte şi-l înconjură într-o fracţiune de secundă.
Poate are permanent la el un paravan din lemn de tek. Sau vreun perete gonflabil-instant, la care să stea cu spatele. Sau vreun dispozitiv de auto-catapultare. În stratosferă.
“Locul în care doarme un câine noaptea este locul pe care îl consideră teritoriul lui.
Ciudat, eu nu-mi amintesc de niciun câine de zeci de metri pătraţi. Sau poate se lăţesc doar când dorm, c-altceva nu explică de ce „teritoriul” lor e cu totul altă chestie decât spaţiul de dormit. Şi anume, e zona de vânătoare, văzută, ca-n sălbăticie, drept spaţiu vital.
De obicei, câinii au o haită, mai mică sau mai mare. Un câine ştie că noaptea circulaţia oamenilor e redusă şi gândeşte că persoana care trece nu are ce căuta acolo.
Aha. Deci de obicei au o haită.
Da’ dacă iau de bună prima frază (aia la care urmam a reveni), cum că onor câinii n-au raţiune, cum se face, oare, că „un câine ştie”? (nu ziceţi că din instinct, că vă faceţi de râs).
Nu mai întreb cum de acelaşi câine care n-are raţiune gândeşte. Asta ştiu cum se face - gândeşte, temporar sau permanent, în locul autorului articolului ăstuia.
Instinctul lui de pază se activează şi începe un lătrat ameninţător, preluat şi de restul haitei care “îşi activează” şi ei, automat, acest instinct de apărare. A nu se confunda instinctul de apărare cu cel de ATAC”, spune Z, dresor.
Sigur, câinii au, toţi, prompter. Cu litere de neon. Scrie ATAC pe el, cum scrie TAXI pe, ei bine, taxi.
Cum te aperi?
“Din punctul meu de vedere, există multe metode. O voi spune totuşi pe cea mai eficientă, dar adresată mai mult bărbaţilor sau celor care au puţină stăpânire de sine şi nu se sperie.
Ah, misogin mic & nătărău, cu ifose de super-erou.
Poţi să ai răbdare şi să le arăţi că nu prezinţi un pericol [...] .
În power-point e bine? Sau e musai pe youtube?
Inversează rolurile.
Aha. Aşa, psihodramatic. Câinele o fi, însă, antrenat şi dispus pentru asta?
Stai ferm în faţa lor, arată-ţi colţii, copiază-le practic comportamentul.
O să-mi fie ceva mai greu să flutur din coadă... dar pot să latru!!!
Haide, bre...
Poate unii văd ceva amuzant în asta, dar când eşti în junglă, faci ce fac animalele.
Em... să fie ăsta baiul? Anume, că, ghinion, dar nu suntem în junglă? Şi că n-ar trebui să credem că suntem.... ?
Amuzant????
Dacă poţi să îi loveşti, fă-o la nivelul capului, a cefei. Nu da cu piciorul în coaste sau în bot”, explică Z.
Vai de mine, dar ce-or să zică iubitorii de animale? Cum adică să pocnesc adorabilul patruped?
Ce dacă era şi el puţin nervos? Emoţionat cu dinţii rânjiţi?
Dar ceilalţi câini, prietenii lui, ce vor zice? Că, nu de alta, nu posed paişpe picioare, cu care să-i pot pocni simultan.
În plus, dresorul X vine şi el cu câteva sfaturi foarte utile: Nu te uita în ochii lor! Nu te uita în ochii unui câine. Evită să faci asta cu un câine paşnic.
Are, pe lângă prompter, şi tricou pe care scrie că-i paşnic, nu?
Când suntem atacaţi, e bine să strigăm pe un ton autoritar MARŞ! – acest cuvânt este folosit cel mai des de oameni în încercarea de a îndepărta un câine, iar maidanezul ştie că trebuie să se îndepărteze când aude acest cuvânt.
Deeesiiiiguuur.
Ca şi când pretinsa înţelegere a comezii egal, instant, ducerea ei la îndeplinire.
Alioooo, nenea dresorul, ăştia nu-s elevii tăi! Vor să te mănânce, nu să te asculte! Nu crapă de dorinţa de a-ţi face mătăluţă pe plac! Crapă, eventual, de foame!
- Este bine sa avem la noi cu care sa incercam sa tinem cainele la distanata (umbrela,baston) si nu pentru a lovi (lovindu-l, il putem provoca si mai tare)
Aha. Nicio contradicţie cu nenea dresorul Z., care zicea să pocnim câinele-n cap, cu piciorul. Neah.
- Foarte buna pentru a speria câinii este o pungă!!! Agitandu-o in fata cainelui acesta face un zgomot ce poate speria animalul, făcându-l sa fuga.Pfffai de mine, şi eu, care credeam că, la vederea pungii, o să moară. De râs.
– Ca scut putem folosi şi o gecă sau un obiect pe care îl avem la noi. Bubuitura produsă de o brichetă spartă de pământ îndepărtează, de obicei, câinii.
Bre, voi v-auziţi? Aveţi minim 5 fracturi groase de logică numai în astea două fraze.
Ce îi face pe maidanezi agresivi [...]
Omu’, ei sunt agresivi. E natura lor. Nu sunt domestici.
Nu se mediatizează numărul de oameni care-au reuşit să evite atacurile, că nu-şi bate nimeni capul să-l raporteze, c-abia atunci ar fi clar cam cât de amplă şi de scăpată de sub control e, de fapt, problema...
Acum, textul nefericit la o parte:
Măi, autori de materie primă pentru luări în balon,
Lăsaţi-vă de scris. Cel puţin în forma asta. Spuneţi, pe scurt, că voi iubiţi câinii, că pretindeţi că vă pricepeţi la ei, şi gata. Nu faceţi niciun serviciu nimănui scriind un text extrem de prost construit, fără altă idee centrală decât insinuarea că rezolvaţi criza maidanezilor cu falsa propunere c-aţi putea învăţa pe cineva cum să se apere de haitele de câini.
Staţi şi voi de vorbă cu câţiva oameni care se tem organic de câini, cu câţiva care au fost, eventual, muşcaţi, ajutaţi-i, pro bono, să se recupereze din şoc, mergeţi, de câteva ori, prin oarece locuri infestate cu maidanezi, suferiţi direct un atac, două, trăiţi să spuneţi povestea şi pe-urmă mai vorbim.
Nu există „pe mine nu mă muşcă”.
Nu cu un oraş-în-oraş, zeci de mii de câini în preajmă.
Există doar „pe mine nu m-au muşcat încă”.
Câinii de pe stradă sunt animale sălbăticite, ori sălbatice de-a binelea. Nu domestice!
Faptul că nu-îi rod instant jugulara câte unui pretins inimos (care îi hrăneşte cu aerul că devine instant filantrop intergalactic şi se-aureşte pe la colţuri, dar n-ar strânge vreodată mizeria de după ei) nu înseamnă că nu-s sălbatici. Poate pur şi simplu nu-l atacă pe-ăla pentru că nu le place mirosul potenţialei prăzi.
Comportamentul aşa-zic prietenos (cu oamenii „buni”, care „iubesc sincer animalele”) e pur şi simplu adaptarea la cerinţele aparent necesare pentru primirea altor porţii de papa gratis. Pavlov inversat.
Câinii de pe stradă merg în haite. Nu-s Eminescu, solitar pedalând pe sub tei, cu gândul la varii Veronici şi luceferi.
Şi, când atacă, tot în haită vor ataca. Din ambuscadele canine reuşite pur şi simplu nu scapi. Vei fi copleşit.
Nu sunt aşa de multe atacuri cu final tragic pentru că nu întotdeauna îi ajută terenul, dar....
Câinii de pe stradă nu-s Pufi, câinele tău de-acasă. Dacă erau, nu erau pe stradă, erau la tine-acasă şi n-am fi vorbit de ei. Nu sunt mai deloc sănătoşi în viaţa lor scurtă şi chinuită. Nici fizic, nici în alt fel. Turbarea şi variile parazitoze cronicizate nu prea te-ajută să fii normal la cap - să apreciezi corect intenţiile celor din preajmă, să nu confuzi haina verde de ieri a unuia care te-a pocnit cu haina verde de azi a unuia care trece pe-aici pentru prima dată, etc.
Dacă tu crezi că-s Pufi, ia-i acasă. La tine. Nu pe scara ta, acas'.
Iubitorul de animale nu e cel care le hrăneşte şi mai zbiară ipocrit de dragul sufleţelelor lor, pe te miri unde.
Nu în oraş. Nu e ca şi cum ai fi pădurar şi-ai pune pe ici-colo, iarna, când e prea frig, fân pentru căprioare, punct.
Iubitorul de animale e cel care le are în grijă şi strânge după ele, din casă şi de afară. Zi de zi.
Restul e gargară ieftină şi penibilă.
Şi eu reacţionez - destul de intens cât să-l comentez şi să mai trântesc alte câteva mostre de capodoperă de gândeală mamiţunească în formă agravată.
Pentru că, într-o situaţie precum cea recent întâmplată, primul răspuns din registrul emoţional ar trebui să fie compasiunea. Nu violenţa. Iar cel de-al doilea, din registrul raţional, ar trebui să privească evaluativ situaţia. Dar corect şi logic, nu pomposo-cretinuţ.
Revenind la articolaş, nu voi cita sursa. Nu c-ar fi greu de găsit, din 5 click-uri. Da’ cred sincer că-i fac auctorelui o favoare cu iz protector, nemenţionându-l.
Nu o să dau nici numele dresorilor care au cuvântat operele complete de mai jos. Cam din acelaşi motiv, plus presupunerea că au răspuns pe fugă, fără să-şi bată vreun pic capul cu contextul / explicaţiile suplimentare.
Iaca:
Trebuie să înţelegem că animalele nu au raţiune, ci se bazează doar pe instinct, iar motivele pentru care câinii comunitari au atacat şi omorât un copil de doar patru ani pot fi acestea.De reţinut această primă frază (complet neinspirată) a amatorului de psihanaliză canină. O să ne-ntoarcem la ea.
Fuga te transformă în pradă
Nu, drăguţă, uneori simplul fapt al trecerii pe-acolo te transformă în pradă. Unde prin „acolo” se înţelege locul pe care câinele-l consideră fieful lui (loc protejat, cu graniţe etern variabile - în directă proporţie cu hachiţele canine.) Şi nici nu e nevoie să fie noapte.
Dacă eşti atacat de o haită de câini, niciodată nu trebuie să te întorci cu spatele şi să încerci să fugi. “Câinii au un puternic instinct de vânătoare, iar fuga le va activa acest reflex. Fuga va face câinele să te urmărească şi să te atace. În lumea lor, fuga înseamnă slăbiciune, iar slăbiciunea înseamnă o pradă uşoară”, spune dresorul X pentru Y.
Uaaai. Puternic instinct de vânătoare... Şi eu, care credeam că au doar blană, ochi blânzi şi suflet bun.
Şi, eventual, multă iubire eternă pentru mâncarea gratis.
“E bine să ne continuăm drumul cu calm şi să ignorăm câinele”, mai spune el.
Sigur, cu paişpe câini împrejur, puls de 140 / secundă şi picioare anihilate de spaimă, o să-ţi iasă brici faza cu calmul. Precis.
Să ne imaginăm următorul scenariu: Noaptea, o femeie merge pe stradă singură. Într-o fracţiune de secundă, femeia e înconjurată de 3, 4 sau 5 maidanezi agresivi, care latră şi vor să o muşte.
Lăsând la o parte expunerea nefericită de-nceput, căci, de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere, poate ne explică dl. dresor cum face el să nu le întoarcă spatele unor câini agresivi, care latră, vor să îl muşte şi-l înconjură într-o fracţiune de secundă.
Poate are permanent la el un paravan din lemn de tek. Sau vreun perete gonflabil-instant, la care să stea cu spatele. Sau vreun dispozitiv de auto-catapultare. În stratosferă.
“Locul în care doarme un câine noaptea este locul pe care îl consideră teritoriul lui.
Ciudat, eu nu-mi amintesc de niciun câine de zeci de metri pătraţi. Sau poate se lăţesc doar când dorm, c-altceva nu explică de ce „teritoriul” lor e cu totul altă chestie decât spaţiul de dormit. Şi anume, e zona de vânătoare, văzută, ca-n sălbăticie, drept spaţiu vital.
De obicei, câinii au o haită, mai mică sau mai mare. Un câine ştie că noaptea circulaţia oamenilor e redusă şi gândeşte că persoana care trece nu are ce căuta acolo.
Aha. Deci de obicei au o haită.
Da’ dacă iau de bună prima frază (aia la care urmam a reveni), cum că onor câinii n-au raţiune, cum se face, oare, că „un câine ştie”? (nu ziceţi că din instinct, că vă faceţi de râs).
Nu mai întreb cum de acelaşi câine care n-are raţiune gândeşte. Asta ştiu cum se face - gândeşte, temporar sau permanent, în locul autorului articolului ăstuia.
Instinctul lui de pază se activează şi începe un lătrat ameninţător, preluat şi de restul haitei care “îşi activează” şi ei, automat, acest instinct de apărare. A nu se confunda instinctul de apărare cu cel de ATAC”, spune Z, dresor.
Sigur, câinii au, toţi, prompter. Cu litere de neon. Scrie ATAC pe el, cum scrie TAXI pe, ei bine, taxi.
Cum te aperi?
“Din punctul meu de vedere, există multe metode. O voi spune totuşi pe cea mai eficientă, dar adresată mai mult bărbaţilor sau celor care au puţină stăpânire de sine şi nu se sperie.
Ah, misogin mic & nătărău, cu ifose de super-erou.
Poţi să ai răbdare şi să le arăţi că nu prezinţi un pericol [...] .
În power-point e bine? Sau e musai pe youtube?
Inversează rolurile.
Aha. Aşa, psihodramatic. Câinele o fi, însă, antrenat şi dispus pentru asta?
Stai ferm în faţa lor, arată-ţi colţii, copiază-le practic comportamentul.
O să-mi fie ceva mai greu să flutur din coadă... dar pot să latru!!!
Haide, bre...
Poate unii văd ceva amuzant în asta, dar când eşti în junglă, faci ce fac animalele.
Em... să fie ăsta baiul? Anume, că, ghinion, dar nu suntem în junglă? Şi că n-ar trebui să credem că suntem.... ?
Amuzant????
Dacă poţi să îi loveşti, fă-o la nivelul capului, a cefei. Nu da cu piciorul în coaste sau în bot”, explică Z.
Vai de mine, dar ce-or să zică iubitorii de animale? Cum adică să pocnesc adorabilul patruped?
Ce dacă era şi el puţin nervos? Emoţionat cu dinţii rânjiţi?
Dar ceilalţi câini, prietenii lui, ce vor zice? Că, nu de alta, nu posed paişpe picioare, cu care să-i pot pocni simultan.
În plus, dresorul X vine şi el cu câteva sfaturi foarte utile: Nu te uita în ochii lor! Nu te uita în ochii unui câine. Evită să faci asta cu un câine paşnic.
Are, pe lângă prompter, şi tricou pe care scrie că-i paşnic, nu?
Când suntem atacaţi, e bine să strigăm pe un ton autoritar MARŞ! – acest cuvânt este folosit cel mai des de oameni în încercarea de a îndepărta un câine, iar maidanezul ştie că trebuie să se îndepărteze când aude acest cuvânt.
Deeesiiiiguuur.
Ca şi când pretinsa înţelegere a comezii egal, instant, ducerea ei la îndeplinire.
Alioooo, nenea dresorul, ăştia nu-s elevii tăi! Vor să te mănânce, nu să te asculte! Nu crapă de dorinţa de a-ţi face mătăluţă pe plac! Crapă, eventual, de foame!
- Este bine sa avem la noi cu care sa incercam sa tinem cainele la distanata (umbrela,baston) si nu pentru a lovi (lovindu-l, il putem provoca si mai tare)
Aha. Nicio contradicţie cu nenea dresorul Z., care zicea să pocnim câinele-n cap, cu piciorul. Neah.
- Foarte buna pentru a speria câinii este o pungă!!! Agitandu-o in fata cainelui acesta face un zgomot ce poate speria animalul, făcându-l sa fuga.Pfffai de mine, şi eu, care credeam că, la vederea pungii, o să moară. De râs.
– Ca scut putem folosi şi o gecă sau un obiect pe care îl avem la noi. Bubuitura produsă de o brichetă spartă de pământ îndepărtează, de obicei, câinii.
Bre, voi v-auziţi? Aveţi minim 5 fracturi groase de logică numai în astea două fraze.
Ce îi face pe maidanezi agresivi [...]
Omu’, ei sunt agresivi. E natura lor. Nu sunt domestici.
Nu se mediatizează numărul de oameni care-au reuşit să evite atacurile, că nu-şi bate nimeni capul să-l raporteze, c-abia atunci ar fi clar cam cât de amplă şi de scăpată de sub control e, de fapt, problema...
Acum, textul nefericit la o parte:
Măi, autori de materie primă pentru luări în balon,
Lăsaţi-vă de scris. Cel puţin în forma asta. Spuneţi, pe scurt, că voi iubiţi câinii, că pretindeţi că vă pricepeţi la ei, şi gata. Nu faceţi niciun serviciu nimănui scriind un text extrem de prost construit, fără altă idee centrală decât insinuarea că rezolvaţi criza maidanezilor cu falsa propunere c-aţi putea învăţa pe cineva cum să se apere de haitele de câini.
Staţi şi voi de vorbă cu câţiva oameni care se tem organic de câini, cu câţiva care au fost, eventual, muşcaţi, ajutaţi-i, pro bono, să se recupereze din şoc, mergeţi, de câteva ori, prin oarece locuri infestate cu maidanezi, suferiţi direct un atac, două, trăiţi să spuneţi povestea şi pe-urmă mai vorbim.
Nu există „pe mine nu mă muşcă”.
Nu cu un oraş-în-oraş, zeci de mii de câini în preajmă.
Există doar „pe mine nu m-au muşcat încă”.
Câinii de pe stradă sunt animale sălbăticite, ori sălbatice de-a binelea. Nu domestice!
Faptul că nu-îi rod instant jugulara câte unui pretins inimos (care îi hrăneşte cu aerul că devine instant filantrop intergalactic şi se-aureşte pe la colţuri, dar n-ar strânge vreodată mizeria de după ei) nu înseamnă că nu-s sălbatici. Poate pur şi simplu nu-l atacă pe-ăla pentru că nu le place mirosul potenţialei prăzi.
Comportamentul aşa-zic prietenos (cu oamenii „buni”, care „iubesc sincer animalele”) e pur şi simplu adaptarea la cerinţele aparent necesare pentru primirea altor porţii de papa gratis. Pavlov inversat.
Câinii de pe stradă merg în haite. Nu-s Eminescu, solitar pedalând pe sub tei, cu gândul la varii Veronici şi luceferi.
Şi, când atacă, tot în haită vor ataca. Din ambuscadele canine reuşite pur şi simplu nu scapi. Vei fi copleşit.
Nu sunt aşa de multe atacuri cu final tragic pentru că nu întotdeauna îi ajută terenul, dar....
Câinii de pe stradă nu-s Pufi, câinele tău de-acasă. Dacă erau, nu erau pe stradă, erau la tine-acasă şi n-am fi vorbit de ei. Nu sunt mai deloc sănătoşi în viaţa lor scurtă şi chinuită. Nici fizic, nici în alt fel. Turbarea şi variile parazitoze cronicizate nu prea te-ajută să fii normal la cap - să apreciezi corect intenţiile celor din preajmă, să nu confuzi haina verde de ieri a unuia care te-a pocnit cu haina verde de azi a unuia care trece pe-aici pentru prima dată, etc.
Dacă tu crezi că-s Pufi, ia-i acasă. La tine. Nu pe scara ta, acas'.
Iubitorul de animale nu e cel care le hrăneşte şi mai zbiară ipocrit de dragul sufleţelelor lor, pe te miri unde.
Nu în oraş. Nu e ca şi cum ai fi pădurar şi-ai pune pe ici-colo, iarna, când e prea frig, fân pentru căprioare, punct.
Iubitorul de animale e cel care le are în grijă şi strânge după ele, din casă şi de afară. Zi de zi.
Restul e gargară ieftină şi penibilă.
miercuri, 4 septembrie 2013
Îmi pare rău
Te desparţi dimineaţa de copil şi fugi spre maşină / alt mijloc de deplasare,
să mergi la muncă.
Faci asta în fiecare zi lucrătoare.
Alergi cu fratele tău prin parc, pe lângă un gard despre care ştii - sau nu ştii - că nu e întreg. Are jos o porţiune de plasă ruptă.
E ce-ai făcut de zile bune încoace.
Mergi cu nepoţii în parc şi, de la un moment dat, nu te mai poţi ţine după ei. Aleargă în cercuri din ce în ce mai mari, sau drept, în linie, dar repede, repede, repede.
Nu te mai poţi ţine de ei.
Nimic neobişnuit. Nimic deosebit. Viaţa, ca de obicei.
Şi totul se schimbă, ireversibil, îngrozitor, în câteva momente.
Te desparţi dimineaţa de copil şi fugi spre maşină / alt mijloc de deplasare, să mergi la muncă.
Faci asta în fiecare zi lucrătoare.
Doar că azi a fost ultima zi în care ai lăsat acasă doi copii. De mâine laşi doar unul.
Alergi cu fratele tău prin parc, pe lângă un gard despre care ştii - sau nu ştii - că nu e întreg. Are jos o porţiune de plasă ruptă.
E ce-ai făcut de zile bune încoace.
De azi, însă, viaţa ta nu va mai fi niciodată la fel. Vei fi cel care a supravieţuit - binecuvântare şi vină, împreună. Cel maaare. Cel care ar fi putut avea mai multă grijă.
Cel muşcat, care a supravieţuit.
Mergi cu nepoţii în parc şi, de la un moment dat, nu te mai poţi ţine după ei. Aleargă în cercuri din ce în ce mai mari, sau drept, în linie, dar repede, repede, repede.
Nu te mai poţi ţine de ei.
În câteva ore s-ar putea să-ţi doreşti să fi fost tu cea muşcată până la desangvinizare.
Şi vei fi - dar simbolic.
Muşcată de oameni, până la moarte.
Îmi pare rău pentru durerea fiecăruia dintre voi. Îmi pare rău pentru sentimentele de vinovăţie,
tipice supravieţuitorului, despre care îmi imaginez că vă dau târcoale - de ce eu? de ce am supravieţuit? de ce n-am avut grijă de el? de ce am mers în parc? de ce ţipasem la el ieri?
De ce, de ce, de ce...?
Ce-ar fi fost dacă...?
Eu nu cred că atunci când pierzi un copil îţi mai revii vreodată.
nu cred că depăşeşti vreodată momentul.
poate nu mori, nu în sens biologic. poate găseşti, din indiferent ce motiv, resurse să-ţi continui un soi de existenţă, mai mult sau mai puţin precară.
dar nu cred că-ţi revii. nu cu adevărat. nu pe de-a-ntregul.
Moartea unui copil e-o sfârtecare a ţesăturii vieţii - prea absurdă ca s-o poţi cuprinde şi depăşi.
Motiv pentru care cred că e nevoie de compasiune.
Nu de inventat vinovaţi sau de pretinse reparaţii vindicative.
De compasiune.
Îmi pare rău pentru durerea fiecăruia dintre voi.
Nu-mi pot imagina prin ce treceţi.
Nu am cuvinte de consolare. Cred că e absolut îngrozitor ce vi s-a-ntamplat şi vi se întâmplă şi-mi pare rău pentru chinul prin care treceţi.
Îmi pare rău
Faci asta în fiecare zi lucrătoare.
Alergi cu fratele tău prin parc, pe lângă un gard despre care ştii - sau nu ştii - că nu e întreg. Are jos o porţiune de plasă ruptă.
E ce-ai făcut de zile bune încoace.
Mergi cu nepoţii în parc şi, de la un moment dat, nu te mai poţi ţine după ei. Aleargă în cercuri din ce în ce mai mari, sau drept, în linie, dar repede, repede, repede.
Nu te mai poţi ţine de ei.
Nimic neobişnuit. Nimic deosebit. Viaţa, ca de obicei.
Şi totul se schimbă, ireversibil, îngrozitor, în câteva momente.
Te desparţi dimineaţa de copil şi fugi spre maşină / alt mijloc de deplasare, să mergi la muncă.
Faci asta în fiecare zi lucrătoare.
Doar că azi a fost ultima zi în care ai lăsat acasă doi copii. De mâine laşi doar unul.
Alergi cu fratele tău prin parc, pe lângă un gard despre care ştii - sau nu ştii - că nu e întreg. Are jos o porţiune de plasă ruptă.
E ce-ai făcut de zile bune încoace.
De azi, însă, viaţa ta nu va mai fi niciodată la fel. Vei fi cel care a supravieţuit - binecuvântare şi vină, împreună. Cel maaare. Cel care ar fi putut avea mai multă grijă.
Cel muşcat, care a supravieţuit.
Mergi cu nepoţii în parc şi, de la un moment dat, nu te mai poţi ţine după ei. Aleargă în cercuri din ce în ce mai mari, sau drept, în linie, dar repede, repede, repede.
Nu te mai poţi ţine de ei.
În câteva ore s-ar putea să-ţi doreşti să fi fost tu cea muşcată până la desangvinizare.
Şi vei fi - dar simbolic.
Muşcată de oameni, până la moarte.
Îmi pare rău pentru durerea fiecăruia dintre voi. Îmi pare rău pentru sentimentele de vinovăţie,
tipice supravieţuitorului, despre care îmi imaginez că vă dau târcoale - de ce eu? de ce am supravieţuit? de ce n-am avut grijă de el? de ce am mers în parc? de ce ţipasem la el ieri?
De ce, de ce, de ce...?
Ce-ar fi fost dacă...?
Eu nu cred că atunci când pierzi un copil îţi mai revii vreodată.
nu cred că depăşeşti vreodată momentul.
poate nu mori, nu în sens biologic. poate găseşti, din indiferent ce motiv, resurse să-ţi continui un soi de existenţă, mai mult sau mai puţin precară.
dar nu cred că-ţi revii. nu cu adevărat. nu pe de-a-ntregul.
Moartea unui copil e-o sfârtecare a ţesăturii vieţii - prea absurdă ca s-o poţi cuprinde şi depăşi.
Motiv pentru care cred că e nevoie de compasiune.
Nu de inventat vinovaţi sau de pretinse reparaţii vindicative.
De compasiune.
Îmi pare rău pentru durerea fiecăruia dintre voi.
Nu-mi pot imagina prin ce treceţi.
Nu am cuvinte de consolare. Cred că e absolut îngrozitor ce vi s-a-ntamplat şi vi se întâmplă şi-mi pare rău pentru chinul prin care treceţi.
Îmi pare rău
duminică, 1 septembrie 2013
Ce să se facă Muţunau când va fi mare?
Pen’ că mi-s:
a) o coţohârlă şi jumătate, matracucă dictatoare care le ştie iea pe toate
b) una bucată mamă care se gândeşte la viitorul copilului ei (şi se prinde, fie şi via proprii memorii, că habar n-are de subiect, poate şi pen’ că nu se numeşte Asimov)
c) toate cele de mai sus (şi încă vreo câteva)
i-am hotărât deja viitoarea profesie/ meserie lui Muţunau.
(Lucru care, declarat, mi-a adus oprobiul public al unei doamne scârbite de idee (şi, mai mult ca sigur, şi de oarece reverberări proprii la auzul expunerii..), care m-a înştiinţat pe loc, spontan-reactiv-principial, că n-ar vrea să fie copilul meu. Păi... nu eşti, şi cum azi nu fac oferte de adopţie, pot relata mai departe.)
No. Deci. Spre ce îndrepţi copilul?
Nu-l îndrepţi, că se îndreaptă el personal.
Desigur, nou-născut, bebeluş, ante-preşcolar & preşcolar fiind, da. Doar că, hm, oarece îndreptări succesive tot există. Vrei, nu vrei, când ti-i uita în urmă, nişte urme tot se văd. Mai drepte sau mai şerpuite, mai bătătorite sau mai alergate, dar sunt.
Aşadar (clasica întrebare, aş zice...): ce să fie Muţunau ca să fiu eu sigură că totu-i bine / se va descurca în viaţă / va ajunge unde vrea el / şamd?
El însuşi.
Fireşte, cu asta începem (şi am intens senzaţia c-aici progresele nu-s nici acum mici...) doar că nu ştim în ce măsură asta-i va aduce şi bani, deeeeeci...
... care e / ar putea fi / va fi meseria potrivită?
Nu ştim. Că, nu de alta, pe vremea mea, maică, nici cu gândul nu gândeai la tilifoane mobile, dar’mite la de-astea, diştepte.
Să reformulăm.
Care ar putea fi genul de pregătire / direcţionare / descoperire und stimulare de aptitudini care să mă ajute să nu mă răsucesc ulterior în mormânt (prea des)?
Phhha.
Găsit meseria.
1...
2....
3....
Magician! (ta-daaa....)
(cum, am mai scris despre asta? posibil, ideea e rumegată de ceva timp, iar eu mi-s declarat senilă. nu şi senină, din păcate... )
Mai în glumă, mai în serios, lăsând fasoanele şi pretenţiile de glanţ la o parte, antrenamentele pentru subiect nu-s nici uşoare, nici pe temen scurt, aşa că modelul de instrucţie nu e de lepădat din alte motive...
Pen’ că iată cum poate arăta:
Iegzistă şi varianta ... modernizată!
Doar că poate ajunge şi atât de complicat:
Deci mai cercetăm subiectul.
Nu de alta, dar nu doresc să vin acasă şi să găsesc vreun glob de sticlă plin cu apă, cu sau fără Oprah prin preajmă.
Între timp, Muţunau a pus gheara pe un pachet de cărţi de joc pe care-l tot aruncă de zor pe unde poate.
a) o coţohârlă şi jumătate, matracucă dictatoare care le ştie iea pe toate
b) una bucată mamă care se gândeşte la viitorul copilului ei (şi se prinde, fie şi via proprii memorii, că habar n-are de subiect, poate şi pen’ că nu se numeşte Asimov)
c) toate cele de mai sus (şi încă vreo câteva)
i-am hotărât deja viitoarea profesie/ meserie lui Muţunau.
(Lucru care, declarat, mi-a adus oprobiul public al unei doamne scârbite de idee (şi, mai mult ca sigur, şi de oarece reverberări proprii la auzul expunerii..), care m-a înştiinţat pe loc, spontan-reactiv-principial, că n-ar vrea să fie copilul meu. Păi... nu eşti, şi cum azi nu fac oferte de adopţie, pot relata mai departe.)
No. Deci. Spre ce îndrepţi copilul?
Nu-l îndrepţi, că se îndreaptă el personal.
Desigur, nou-născut, bebeluş, ante-preşcolar & preşcolar fiind, da. Doar că, hm, oarece îndreptări succesive tot există. Vrei, nu vrei, când ti-i uita în urmă, nişte urme tot se văd. Mai drepte sau mai şerpuite, mai bătătorite sau mai alergate, dar sunt.
Aşadar (clasica întrebare, aş zice...): ce să fie Muţunau ca să fiu eu sigură că totu-i bine / se va descurca în viaţă / va ajunge unde vrea el / şamd?
El însuşi.
Fireşte, cu asta începem (şi am intens senzaţia c-aici progresele nu-s nici acum mici...) doar că nu ştim în ce măsură asta-i va aduce şi bani, deeeeeci...
... care e / ar putea fi / va fi meseria potrivită?
Nu ştim. Că, nu de alta, pe vremea mea, maică, nici cu gândul nu gândeai la tilifoane mobile, dar’mite la de-astea, diştepte.
Să reformulăm.
Care ar putea fi genul de pregătire / direcţionare / descoperire und stimulare de aptitudini care să mă ajute să nu mă răsucesc ulterior în mormânt (prea des)?
Phhha.
Găsit meseria.
1...
2....
3....
Magician! (ta-daaa....)
(cum, am mai scris despre asta? posibil, ideea e rumegată de ceva timp, iar eu mi-s declarat senilă. nu şi senină, din păcate... )
Mai în glumă, mai în serios, lăsând fasoanele şi pretenţiile de glanţ la o parte, antrenamentele pentru subiect nu-s nici uşoare, nici pe temen scurt, aşa că modelul de instrucţie nu e de lepădat din alte motive...
Pen’ că iată cum poate arăta:
Iegzistă şi varianta ... modernizată!
Doar că poate ajunge şi atât de complicat:
Deci mai cercetăm subiectul.
Nu de alta, dar nu doresc să vin acasă şi să găsesc vreun glob de sticlă plin cu apă, cu sau fără Oprah prin preajmă.
Între timp, Muţunau a pus gheara pe un pachet de cărţi de joc pe care-l tot aruncă de zor pe unde poate.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
