Alte ziceri muţunautice

Marele Chef Muţunau îşi comandă cina:
- Salată de vinete ... cu brânză de capră... cu castraveţi muraţi!

În curând, castraveţii muraţi vor fi un ingredient de bază şi pentru pâinea cu unt şi dulceaţă.
(brânza de capră deja e!)

***

Marele Meteorolog Muţunau îşi examinează, intransigent, şoferul - care şofer e, evident, pe cale să pice cu zgomot acest examen ştiinţific (fapt care-l va determina să nu mai incerce niciodată să-şi dea doctoratul):
- Deci acum e frig pentru că a venit o masă de aer rece... Dar mesele de aer rece de unde vin?
(şi dă-i, şi luptă, şi explică-i că mesele sunt alea la care stai, ori cele pe care le mănânci, iar masele sunt alea cu/pentru referinţă cantitativă... )

***

Discuţii despre colegii de grădi:
- X stă în Dragabiru!

***

Mari aventuri imaginare:
- Kairu! Loveşte fulgerul maletic!

***

Sătul de invitaţiile benevol obligatorii la lectură (eu citesc capitolul, dar el citeşte titlul):
- Nu mai vreau să citesc, e pliptisitor!

***

Sub profunde influenţe mitologice (dat fiind că mi s-au legat de mână, în Real, alte cărţi scoase la mezat de (acum defuncta?) editură Adevărul,

Muţunau cântă de zor prin casă:
Tezeu şi Ariadna
Tezeu şi Ariadna
Ura, drăguţa mea,
Tezeu şi Ariadna!

***

Cireaşa de pe tort: trecem, într-o zi ceţoasă, pe lângă construcţia cu iz religios din curtea Căşii Poporului. Mă pocneşte dorul de explicaţii şi-i declar Muţunaului cum că hardughia e plănuită a deveni o chestie numită Catedrala Mântuirii Neamului.

Muţunau, cu urechile acoperite de căciulă, vag neatent şi potenţial surdulică de la noul val de răceală, vrea să reţină corect numele operei:

- Catedrala Bântuirii Neamului?

***

Post scriptum:
În cadrul unei tentative de lămurire pe nu’ş ce situaţie concretă, care tentativă s-a dus repede în dezbateri pe teme de percepţii şi credinţe diferite:
- Eu cred că s-a-ntâmplat X (zic eu)
- Eu mă cred pe mine!


La vreme de nu’ş ce serbare, scot de la naftalină o bluză cu nimic altceva spectaculoasă decât via aparentă noutate şi mă echipez pretins festiv. Marele Critic de Modă Muţunau se exprimă:
- Pfffaaa, este super-bleah!

Să-l ajutăm pe Moş Crăciun! Unde? În pod!

Teatrul din podu’ meu este exact ce îi indică şi numele - un teatru într-un pod. Al unei case.

Susnumita casă se află în Pantelimon (oraşul Pantelimon) şi în ea locuiesc Cătălina Hetel (psihoterapeut), Voicu Hetel (actor la Teatrul Ion Creanga şi realizator de ateliere şi alte evenimente pentru copii) şi cei doi copii ai lor...
A, şi câinele Daisy!

În pod se’ntâmplă, aşadar, tot felul de minuni - din care acum vom aduce vorba despre una singură, un atelier (în 2 părţi) pentru copii între 3 şi 7 ani!
(dacă aveţi un copil de vârsta atelierului şi un altul mai mic, veniţi cu amândoi!)

Sâmbătă, 14 decembrie, şi duminică, 20 decembrie, de la orele 10.00, sunteţi invitaţi să-l ajutaţi pe Moş Crăciun (care e destuuul de ocupat în perioada asta) să pregătească brăduţi, globuri, felicitări, cutii de cadouri, şi ce vă mai trece prin cap, preţ de câte o oră.

Detalii suplimentare şi înscrieri (care sunt nu doar utile, pentru că-n pod nu-ncap mai mult de 10 perechi copil-părinte, ci şi obligatorii!) la catalinahetel@yahoo.com (0766.423.297).

De ajuns se ajunge aşa:



Vizualizare hartă mărită

Ieşiţi din Bucureşti spre Pantelimon şi urmaţi, preţ de cam 1000 metri, indicatoarele spre Ferma Animalelor, după cum urmează:

- după ce aţi trecut peste lac, faceţi prima stânga, apoi urcaţi, pe strada Tudor Vladimirescu, preţ de cam 100-150 de metri, până la un (soi de...) semn giratoriu;

- la semnul giratoriu alegeţi a doua la dreapta, anume strada Sfântu Gheorghe (atenţie, prima la dreapta, strada Mioriţa, e foarte uşor de pierdut din vedere), urmând semnul către Ferma Animalelor

- mergeţi drept muuuult şi bine (aşa va părea, la dus, cui nu ştie deja drumul! în realitate sunt cam 500m) până ce treceţi de Mega Image (aflat pe stânga şoferilor, mai precis între strada Orhideei şi strada Magnoliei) - moment în care încetiniţi...

- pentru că următoarea stradă la stânga, după strada Magnoliei, este strada Avicola, ţinta & destinaţia periplului...

Onor strada Avicola nu este marcată prea precis (scrisul cu vopsea de pe un gard s-a şters cam de mult... ). Dacă aţi ajuns să vedeţi strada Sfânta Maria (următoarea, ceva mai bine marcată), e rost de-o stângă-mprejur (şi-apoi, de-o primă dreapta).

Încă vreo 80-100 metri şi pe partea dreaptă se vede o casă albă, masivă, semnificativ mai înaltă decât celelalte.

Gard în gard cu această casă albă se află una mai mică şi viu colorată - roz, galben şi portocaliu.
Pe poartă e un semn de câine rău.

Câinele rău este Daisy- metis de cocker, zgubilitică dar blândă, uşor de înnodat şi de deznodat după bunul plac al omului...

Familia Hetel pregăteşte şi oferă, în afară de atelierul de spiriduşereli, şi o minunată (pante)limonadă!

Spor la spiriduşat / spiriduşerit!

Sfânta Weekend

Sau poate Sfântul Weekend?

Nooo. De vreme ce aveam Sfânta Vineri şi Sfânta Duminică (despre Sfânta Sâmbătă nu-mi amintesc momentan nimic), cu siguranţă că şi sfârşitul de săptămână poate fi sanctificat la feminin.


Aşadar: dragă Sfântă Weekend, regatul dumitale temporal s-ar putea numi, în ce mă priveşte, şi Ţara Minunilor. Mai precis, Ţara Minunilor Incomplet Produse. (asta, pentru că deseori n-apucă nici a debuta).

Căci finalul de săptămână este intervalul acela magic-mântuitoriu în care eu îndes (din timp şi deseori cu picioarele, ca atunci când te chinui să-nchizi o valiză obeză) promisiunile disperate ale realizării tuturor chestiilor (de mult) rămase neterminate.

Sau, cum ziceam, neîncepute - spre a nu folosi detestabilul termen de amânate.


Pe scurt, totul îşi găseşte, ipotetic vorbind, rezolvarea în weekend. De la hainele de spălat pân’ la varii opere masterchef-ice la a căror simplă vedere (sau, hai, şi mirosire) va leşina admirativ juma’ de galaxie. (despre făcut curat în casă nici nu mai vorbesc).


Weekendul imaginar (ăla creat în gând încă de dinainte de weekendul trecut- ce să mai, dintotdeauna) devine, astfel, atot-încăpătoriu, atot-rezolvitoriu, plai de linişte, pace şi rezolvări mirifice, multivers infinit în care încap toate cele, deodată.

Ăla real e cu treziri dureroase, alergături spre te miri unde, ambivalenţe la tot pasul (mi-e drag să fac X, să mă întâlnesc cu Y ori să merg la Z, doar că, în tot acest timp, îmi cam muşc mâinile la gândul că tonele de lucruri plasate-n capul Sfântei Weekend se transformă, deja, în zgârie nori...) şi final tragic - că, de vreo lună, nopţile de duminică spre luni sunt dedicate redactării de varii protocoale şi rapoarte, ceea ce nu ajută deloc în materie de start bun al săptămânii următoare...


Aşa încăt:

Dragă vacanţă de iarnă,
ai idee cu ce ochişori holbat-lăcrimoşi, mustind de speranţă, mă uit eu lung la tine?
Te rog să te pregăteşti măcar cu 2 zile a câte 240 de ore. Aşa, pentru început...

Adevăratul Moş Nicolae

Crescută fiind pe vremea lui Moş Gerilă, la mine n-a venit Moş Nicolae. Prima dată am avut de căutat în cizme prin ’90 sau ’92, cred... când deja fiecare îndesa câte ceva în mergătorii fiecărui alt membru al familiei, prefăcându-se că-i primul şi singurul care face asta, şi distracţia supremă era să nu dăm cap în cap pe hol în timp ce...

Cred că Moş Nicolae de pe vremuri nici nu prea avea cum fi la timp dotat cu fructe şi nici cu ciocolată pe gustul destinatarilor (iar eu, una, făceam un bot de 4 metri şi strâmbam un nas de 3 dacă, Doamne-feri, ciucalata nu era din aia - care din aia, habar nu mai am. îmi amintesc clar doar că aprobam cu fermintate cărămiduţele de ciocolată chinezească, atât lingourile învelite-n foiţă aurie, cât şi pătrăţelele cu fotografii adorabil-minuscule, şi că detestam glucoza.).

Acu’, recuperatoro-judicativ, zic că şi două mere şi trei nuci (fie ele şi nepoleite) ar fi fost bune. Nu în sine, cât pentru gustul sărbătorii - pe care, oricât l-aş căuta, nu-l am. Nu de-adevăratelea.
A(vea)m vaga senzaţie că nici n-o să-mi mai crească.


Poate de-asta, poate pentru că Moş Crăciun ne va aduce o tabletuţă (mini... cu un firicel de memorie... WiFi... iar noi n-avem WiFi... deci o să ne uităm la ea ca mâţa-n calendar.... respectiv mâţa-n tabletă... dar cine să le mai numere!!!), poate pentru că Muţunau a bătut recordurile de încălcat reguli, pe toate fronturile (într-un profund sictir, nu aşa...), poate pentru că pe neaşteptate(?!?) nervul mamiţunesc a cedat de-a binelea, iaca ce dezbăteam ieri:

- Ţie Moş Nicolae o să-ţi aducă un băţ.
- Nuuu... o să-mi aducă fructe şi ciocolată.
- Băţ.
- .... Da’.... nu. N-o să-mi aducă băţ.
- Dacă ar vorbi cu mine şi m-ar întreba ce să-ţi aducă, eu aş spune că un băţ. Prea ţi-ai dat în petec în ultima vreme (urmează pomelnicul tuturor abaterilor, actelor de lezmajestate, etc)
- Dar promit să ascult!
- Iar?
şamd.


Azi:
- Da’ tu n-ai vorbit cu Moş Nicolae....
- O, ba da.
- Păi, cum...?
- Mamele au această putere, zic, cât de pompos, dogit şi răsunător pot.
- Dar eu aş fi vrut fructe...
- Putem merge împreună la magazin şi-ţi cumpăr câteva. Îmi arăţi tu ce vrei.
Evident, doresc să-i iau faţa Moşului şi să mă arăt mai simpatică.

Ajungem în Real, unde Muţunau alege banane, cădem de acord asupra unei bucăţi de somon (un fruct deosebit) şi asupra unor bomboane de pom.

Pe ultima sută de metri, junele se trezeşte că ar vrea Raffaello. Mă reped spre prima casă care are expusă o cutie. Rog o doamnă să se dea un pic la o parte. Doamna îmi zâmbeşte şi-mi face loc.

Cutia e, desigur, goală.

- Îmi pare rău, nu mai sunt, uite, scutur eu cutia spre Muţunau.
- Mniuăuău, onomatopeizează mormăit a regret susnumitul. Ou Kinder?

Mai dau la o parte alţi oameni, mai scutur o cutie. Nup.
- Mniuăuău...
- Muţunau, stai aici, proptesc ferm junele la bandă, cât mă duc eu să caut pe la alte case.

Evident, nix. Gol, gol, gol. Mniăuăuă... sau cum era?

Mă-ntorc la casă, să prelucrez Muţunaul prin aşchiere cu privire la cât de frumos o să fie alt’dată, când o să găsim noi bumboane, nu ca acum.

Răspuns corect: bot de 5 metri.

Boscorodesc aiurea încă vreo 10 secunde.

- Două sau unul? Îmi şopteşte conspirativ o voce.
- Hă? îmi exprim eu, prompt, inteligenţa nepereche.
- Ouă Kinder! susură doamna care, mai devreme, îmi făcuse graţios loc să plonjez inutil în cutiile de la casa vecină. L-am trimis pe soţul meu să caute, pentru Muţunau!


Hă? Ce? Cum?

Între timp, soţul-emisar îmi semnaliza, via degete proprii, să-i răspund dacă vreau un ou sau două, iar Muţunau, care deja recepţionase conspiraţia, aştepta cu respiraţia tăiată şi cu ochii mari cât farfuriuţele de cofetărie.

Unul! mă dezmeticesc eu, reconstituind că doamna m-a şi văzut ţopăind de colo colo după chestii, m-a şi auzit strigându-l pe nume pe Muţunau şi l-a şi văzut botos.

(nu ştiu de ce nu exploatez cumva, inclusiv financiar, halul de înduioşare-n care Muţunau, cu o simplă grimasă, poate aduce oamenii de toate naţiile. mai am un pic şi dovedesc ştiinţific că un poster cu el, bine pozat, ar putea aduce pacea-n Orientul Mijlociu)


Cam ăsta e, aş zice, spiritul de-a cărui lipsă mă mniuăuă-eam mai sus.


Micul imbold zâmbitor care te face să întreprinzi micul efort nesufocant care aduce atâta bucurie - să mergi să cauţi, câteva rafturi mai încolo, ca să aduci un ou Kinder unui copil necunoscut.



Mulţumesc, doamnă & domn Moş Nicolae!