Sfânta Weekend

Sau poate Sfântul Weekend?

Nooo. De vreme ce aveam Sfânta Vineri şi Sfânta Duminică (despre Sfânta Sâmbătă nu-mi amintesc momentan nimic), cu siguranţă că şi sfârşitul de săptămână poate fi sanctificat la feminin.


Aşadar: dragă Sfântă Weekend, regatul dumitale temporal s-ar putea numi, în ce mă priveşte, şi Ţara Minunilor. Mai precis, Ţara Minunilor Incomplet Produse. (asta, pentru că deseori n-apucă nici a debuta).

Căci finalul de săptămână este intervalul acela magic-mântuitoriu în care eu îndes (din timp şi deseori cu picioarele, ca atunci când te chinui să-nchizi o valiză obeză) promisiunile disperate ale realizării tuturor chestiilor (de mult) rămase neterminate.

Sau, cum ziceam, neîncepute - spre a nu folosi detestabilul termen de amânate.


Pe scurt, totul îşi găseşte, ipotetic vorbind, rezolvarea în weekend. De la hainele de spălat pân’ la varii opere masterchef-ice la a căror simplă vedere (sau, hai, şi mirosire) va leşina admirativ juma’ de galaxie. (despre făcut curat în casă nici nu mai vorbesc).


Weekendul imaginar (ăla creat în gând încă de dinainte de weekendul trecut- ce să mai, dintotdeauna) devine, astfel, atot-încăpătoriu, atot-rezolvitoriu, plai de linişte, pace şi rezolvări mirifice, multivers infinit în care încap toate cele, deodată.

Ăla real e cu treziri dureroase, alergături spre te miri unde, ambivalenţe la tot pasul (mi-e drag să fac X, să mă întâlnesc cu Y ori să merg la Z, doar că, în tot acest timp, îmi cam muşc mâinile la gândul că tonele de lucruri plasate-n capul Sfântei Weekend se transformă, deja, în zgârie nori...) şi final tragic - că, de vreo lună, nopţile de duminică spre luni sunt dedicate redactării de varii protocoale şi rapoarte, ceea ce nu ajută deloc în materie de start bun al săptămânii următoare...


Aşa încăt:

Dragă vacanţă de iarnă,
ai idee cu ce ochişori holbat-lăcrimoşi, mustind de speranţă, mă uit eu lung la tine?
Te rog să te pregăteşti măcar cu 2 zile a câte 240 de ore. Aşa, pentru început...