Poi da, dat fiind că Muţunaul, din toamnă, devine şcoler.
(nu, nu ştiu când au trecut anii. dar de trecut e clar c-au trecut)
Aşadar, există şi acest subiect pe agenda şedinţei (preventive) cu părinţii.
Ce-mi aud urechile:
- de la unul dintre părinţi, despre copii „
dar ar fi bine să-i înveţe şi
pe ei cineva despre bine şi rău, despre valorile morale”
Da’ nu tu, mama/ tatăl lui/lor, ferească Sfântu’. Tu ai altă treabă, vii
obosit(ă) de la muncă, înjurând.
- de la şcoală, prezentând posibilul conţinut al orelor: „
suntem obligaţi
să urmărim programa”
(ei, ce să vezi, SEO mai bun are Hotnews, nu ministerul).
„
Dar o să fie numai povestioare despre valorile universal umane, nu
intrăm în marile întrebări despre viaţă şi moarte”.
A, deci tot n-am scăpat.
Îmi mai aud urechile şi referinţe bune despre persoana care ar urma să predea
religie (important, de altfel. foarte important să te asiguri, pe cât posibil,
că ai în clasă un adult echilibrat, nu un candidat cu discurs incomplet digerat, învolburat de
focurile iadului)
Aşa... şi-acu’, stând strâmb ca să pot judeca drept, îmi vin în amintire
următoarele contexte distincte:
O discuţie cu o tânără doamnă, de altă confesiune decât cea ortodoxă,
care-şi susţinea, liniştit şi logic argumentat, interesul şi dreptul de-a nu
pierde vremea nimănui cu religia în şcoală, dat fiind că ea (creştin practicant) îşi va
înscrie copilul la şcoala de duminică, în parohia lor (alta decât a şcolii,
c-aşa e-n tenis...) unde are legăturile esenţiale, şi comunitare, şi
confesionale.
Nu am putut decât să-i admir raţionamentul. În definitiv, chiar şi-n sânul
unei religii anume, îţi alegi îndrumătorul spiritual. De preferinţă, după
criterii spirituale.
Amintirea felului în care, la 3 ani, spunea Muţunau Tatăl Nostru - „
şi
nu ne duce pe noi în ispită / şi nu ne izbăveşte de cel viclean”
La grădiniţa unde mergea atunci (şi de unde l-am retras după ce dăduse cu mecla de ciment, de la vreun metru jumate, şi nu mă sunase
nimeni să mă anunţe, pentru ştiau ei că sunt ocupată, dar îi administraseră
Arnica, să stau fără grijă!) nu primeau niciun
fel de gustare / masă dacă nu spuneau rugăciunea mai înainte.
La 2 şi 3 ani
(la toate grupele, de altfel. la fel de lipsit de sens).
Fără ştirea (nu zic acordul, fără informarea) părinţilor.
Fără ca ei (prea mici) să poată
comenta. Cu restricţionări şi lacrimi dacă se-ntindeau spre mâncare înainte
de bolboroseala (pentru ei) lipsită de sens.
Totul, desigur, c-aşa trebuie, să spui rugăciunea.
Fără pic de iubire pentru copii.
Şi, după cum se vede, fără
prea mare vreun zdram de preocupare pentru rezultatul concret.
Amintirea, mai recentă, a preţiozităţii şi vehemenţei cu care, întors cu
cheia de
doamna doctor, a venit Muţunau să declare că
toată lumea
trebuie să facă baie în fiecare zi, la temperatura de 37 de grade!
Drăguţule, am zis, printre lacrimi de râs,
cu baia în fiecare zi
n-am nimic, dar tu nu faci baie la 37 de grade, tu vrei apa ceva mai rece...
Două sesiuni de opoziţie şi urlete de tip „
e prea
fierbiiiiinte!!!!” mai târziu (
păi... uite-te la termometru...
arată 37....) şi sloganul, invalidat de realitatea proprie, a dispărut. Ca şi doamna doctor şi remarcile ei de lemn, de altfel.
Două replici (vechi) ale unui călugăr bătrân şi şugubăţ, pe care l-am
cunoscut în vreme ce zidea o sobă (pentru că, în pofida, sau, dimpotrivă, în
sprijinul reputaţiei sale de
călugăr cu har, se ocupa şi de munca
propriu-zisă - ceea ce-l ţinea-n priză, şi fizic, şi spiritual).
Prima se referea la o personalitate publică, un poet cu profil ortodox puternic
asumat (nu, nu Puric, pe-atunci Puric încă nu explodase pe subiect). Cam
prea puternic asumat, mă gândisem eu, privind faţa chinuită a poetului cu pricina. Omul suferea (cam
prea) intens că nu mai ştiu ce nu
era bine pe lume. (sau suferea el oricum, şi asta era supapa...)
Nu mai ştiu ce-ul fiind, desigur, o poveste strict principială, fără vreo
reflectare concretă directă. Şi, evident, fără vreo legătură cu el - alta decât
sesizarea din oficiu.
-
Mmm, a zis călugărul, căruia trebuie să-i fi fost destul de clar
ce-mi trecea mie prin minte,
se străduieşte.
-
Hă? (da, dintotdeauna am sclipit de inteligenţă)
- Iubirea-i mână pe cei legaţi de rai, teama, pe cei legaţi de iad. N-are iubire, are numai teama. Dar măcar se străduieşte. E muncă grea să te-ntorci din drum.
De dragul lui (al poetului), c-a murit între timp, sper c-a reuşit.
A doua replică venise (pentru mine) oarecum din senin, pentru că nu prinsesem
toată discuţia.
-
Vezi asta? arătase bătrânul călugăr către o bancă pe care, cu ajutorul cuiva mai tânăr, tocmai o
terminase de
’tomnit (întocmit) pentru cineva din satul vecin.
Face cât toate metaniile tale. O faptă bună
trage la cântar cât o mie de rugăciuni.
I se adresa ajutorului, un frate de vreo 20 de ani.
Nu ştiu dacă-l citise pe Ibsen. Nu e complet exclus. La fel de bine, poate nici nu era nevoie.
***
Nu am încredere în demersurile ipocrite.
Şi n-am niciun motiv concret să conchid că participarea în masă la orele de religie e altceva decât un demers formal, prea puţin util, ghidat mai degrabă de
în masă decât de orice altceva.
Şi, pe deasupra, încărcat (conform brandului...) cu insinuări pe teme de păcat şi vinovăţie.
M-aş alătura cu drag demersurilor
cu sens. Faptelor concrete - de la plantat
copaci până la îngrijit voluntar căţei din adăpost. (nota bene, nu de pe stradă.
rămân la ideea că nu hrăneşti decât animalele după care strângi tot tu).
Faptelor de pe urma cărora un copil, în timp, când va avea oricum, deja,
exerciţiul lor, să-şi poată trage singur concluzia cu privire la
valorile care ghidează.
Dar predicilor sterile şi chestiunilor ipotetic-speculative, nu.
Aşadar, recapitulând: statul m-ar pune să dau copilul la religie, ca să parcurgă, într-o oră pe
săptămână, din povestioare sau din manuale cu iad şi draci, ceva ce, de fapt, ar
trebui
să trăiască, din şi prin faptele părinţilor, zilnic.
Nu, n-am s-o fac.
PS. Preventiv, pentru predicatorii amatori online: la carte zice să-ţi iubeşti
aproapele. Abia când aţi terminat cu ai voştri are sens să reveniţi şi pe la restul.
Postări
