luni, 2 iunie 2014

În care Mamiţuni dă ochii cu subiectul „religie în şcoală” şi subiectul cu pricina dă şi el ochii cu Mamiţuni

Poi da, dat fiind că Muţunaul, din toamnă, devine şcoler.
(nu, nu ştiu când au trecut anii. dar de trecut e clar c-au trecut)
Aşadar, există şi acest subiect pe agenda şedinţei (preventive) cu părinţii.


Ce-mi aud urechile:

- de la unul dintre părinţi, despre copii „dar ar fi bine să-i înveţe şi pe ei cineva despre bine şi rău, despre valorile morale”
Da’ nu tu, mama/ tatăl lui/lor, ferească Sfântu’. Tu ai altă treabă, vii obosit(ă) de la muncă, înjurând.

- de la şcoală, prezentând posibilul conţinut al orelor: „suntem obligaţi să urmărim programa
(ei, ce să vezi, SEO mai bun are Hotnews, nu ministerul).
Dar o să fie numai povestioare despre valorile universal umane, nu intrăm în marile întrebări despre viaţă şi moarte”.
A, deci tot n-am scăpat.

Îmi mai aud urechile şi referinţe bune despre persoana care ar urma să predea religie (important, de altfel. foarte important să te asiguri, pe cât posibil, că ai în clasă un adult echilibrat, nu un candidat cu discurs incomplet digerat, învolburat de focurile iadului)


Aşa... şi-acu’, stând strâmb ca să pot judeca drept, îmi vin în amintire următoarele contexte distincte:


O discuţie cu o tânără doamnă, de altă confesiune decât cea ortodoxă, care-şi susţinea, liniştit şi logic argumentat, interesul şi dreptul de-a nu pierde vremea nimănui cu religia în şcoală, dat fiind că ea (creştin practicant) îşi va înscrie copilul la şcoala de duminică, în parohia lor (alta decât a şcolii, c-aşa e-n tenis...) unde are legăturile esenţiale, şi comunitare, şi confesionale.

Nu am putut decât să-i admir raţionamentul. În definitiv, chiar şi-n sânul unei religii anume, îţi alegi îndrumătorul spiritual. De preferinţă, după criterii spirituale.



Amintirea felului în care, la 3 ani, spunea Muţunau Tatăl Nostru - „şi nu ne duce pe noi în ispită / şi nu ne izbăveşte de cel viclean
La grădiniţa unde mergea atunci (şi de unde l-am retras după ce dăduse cu mecla de ciment, de la vreun metru jumate, şi nu mă sunase nimeni să mă anunţe, pentru ştiau ei că sunt ocupată, dar îi administraseră Arnica, să stau fără grijă!) nu primeau niciun fel de gustare / masă dacă nu spuneau rugăciunea mai înainte.

La 2 şi 3 ani (la toate grupele, de altfel. la fel de lipsit de sens).
Fără ştirea (nu zic acordul, fără informarea) părinţilor.
Fără ca ei (prea mici) să poată comenta. Cu restricţionări şi lacrimi dacă se-ntindeau spre mâncare înainte de bolboroseala (pentru ei) lipsită de sens.
Totul, desigur, c-aşa trebuie, să spui rugăciunea.

Fără pic de iubire pentru copii.

Şi, după cum se vede, fără prea mare vreun zdram de preocupare pentru rezultatul concret.


Amintirea, mai recentă, a preţiozităţii şi vehemenţei cu care, întors cu cheia de doamna doctor, a venit Muţunau să declare că toată lumea trebuie să facă baie în fiecare zi, la temperatura de 37 de grade!

Drăguţule, am zis, printre lacrimi de râs, cu baia în fiecare zi n-am nimic, dar tu nu faci baie la 37 de grade, tu vrei apa ceva mai rece...

Două sesiuni de opoziţie şi urlete de tip „e prea fierbiiiiinte!!!!” mai târziu (păi... uite-te la termometru... arată 37....) şi sloganul, invalidat de realitatea proprie, a dispărut. Ca şi doamna doctor şi remarcile ei de lemn, de altfel.



Două replici (vechi) ale unui călugăr bătrân şi şugubăţ, pe care l-am cunoscut în vreme ce zidea o sobă (pentru că, în pofida, sau, dimpotrivă, în sprijinul reputaţiei sale de călugăr cu har, se ocupa şi de munca propriu-zisă - ceea ce-l ţinea-n priză, şi fizic, şi spiritual).

Prima se referea la o personalitate publică, un poet cu profil ortodox puternic asumat (nu, nu Puric, pe-atunci Puric încă nu explodase pe subiect). Cam prea puternic asumat, mă gândisem eu, privind faţa chinuită a poetului cu pricina. Omul suferea (cam prea) intens că nu mai ştiu ce nu era bine pe lume. (sau suferea el oricum, şi asta era supapa...)
Nu mai ştiu ce-ul fiind, desigur, o poveste strict principială, fără vreo reflectare concretă directă. Şi, evident, fără vreo legătură cu el - alta decât sesizarea din oficiu. 

- Mmm, a zis călugărul, căruia trebuie să-i fi fost destul de clar ce-mi trecea mie prin minte, se străduieşte.
- Hă? (da, dintotdeauna am sclipit de inteligenţă)
- Iubirea-i mână pe cei legaţi de rai, teama, pe cei legaţi de iad. N-are iubire, are numai teama. Dar măcar se străduieşte. E muncă grea să te-ntorci din drum.
De dragul lui (al poetului), c-a murit între timp, sper c-a reuşit.

A doua replică venise (pentru mine) oarecum din senin, pentru că nu prinsesem toată discuţia.
- Vezi asta? arătase bătrânul călugăr către o bancă pe care, cu ajutorul cuiva mai tânăr, tocmai o terminase de ’tomnit (întocmit) pentru cineva din satul vecin. Face cât toate metaniile tale. O faptă bună trage la cântar cât o mie de rugăciuni.
I se adresa ajutorului, un frate de vreo 20 de ani.

Nu ştiu dacă-l citise pe Ibsen. Nu e complet exclus. La fel de bine, poate nici nu era nevoie.


***

Nu am încredere în demersurile ipocrite.
Şi n-am niciun motiv concret să conchid că participarea în masă la orele de religie e altceva decât un demers formal, prea puţin util, ghidat mai degrabă de în masă decât de orice altceva.

Şi, pe deasupra, încărcat (conform brandului...) cu insinuări pe teme de păcat şi vinovăţie.

M-aş alătura cu drag demersurilor cu sens. Faptelor concrete - de la plantat copaci până la îngrijit voluntar căţei din adăpost. (nota bene, nu de pe stradă. rămân la ideea că nu hrăneşti decât animalele după care strângi tot tu).
Faptelor de pe urma cărora un copil, în timp, când va avea oricum, deja, exerciţiul lor, să-şi poată trage singur concluzia cu privire la valorile care ghidează.

Dar predicilor sterile şi chestiunilor ipotetic-speculative, nu. 

Aşadar, recapitulând: statul m-ar pune să dau copilul la religie, ca să parcurgă, într-o oră pe săptămână, din povestioare sau din manuale cu iad şi draci, ceva ce, de fapt, ar trebui să trăiască, din şi prin faptele părinţilor, zilnic.

Nu, n-am s-o fac.


PS. Preventiv, pentru predicatorii amatori online: la carte zice să-ţi iubeşti aproapele. Abia când aţi terminat cu ai voştri are sens să reveniţi şi pe la restul.

4 comentarii:

Hornoiu Cristina spunea...

Din fericire exista non-sensul romanesc sa faci cerere sa nu participe la un curs facultativ. Cel putin scapa de stresul ca ii pune cineva nota. Iar daca asista sau nu la ora, va fi decizia lui.
Oficial ai mei sunt retrasi amandoi, uneori au stat, de cele mai multe ori mi-au spus ca e pierdere de vreme...
Daca ai indoieli, citeste manualul. La finalul primei lecturi am semnat instant cererea.

Mamiţuni spunea...

Cristina,
se putea si mai Kafka e atat, cred...
Am aruncat o privire prin manual... e gresit din atatea puncte de vedere incat am obosit sa le numar.
Evident, vom recurge la mareata cerere de neparticipare.

Desi, asa cum imi sugera cineva (offline) daca as vrea sa contribui la normalizarea invatamantului romanesc, n-ar trebui decat sa-l las pe Mutunau sa participe, precizandu-i ca pentru ora respectiva nu insist sa se aplice regulile de buna purtare.
De restul s-ar ocupa, cu succes, el si colegii lui.

Unknown spunea...

Buna Mamituni, bine te-am regasit!Imi era dor de blogul tau si postarile tale care imi merg la suflet.
Dupa, cred, 3 ani de viata corporatista dupa ce m-am intors din concediul de crestere copil, acum am cateva luni de respiro in care mai citesc si ceea ce imi face placere.
Cu drag, Sofia

Mamiţuni spunea...

Buna, Sofia,

Uraaaa pentru lunile de respiro :)
(sper ca e de bine, dupa cum sper sa mai pot si eu reveni la scris).

:)