Muţunau, acest ateu corporatist

La şcoală:
- Stai să-ţi spun ceva amuzant! zice asistenta, când mă duc să-mi ieu odorul.
Pe scurt, reiese că a ajuns cumva să discute cu Muţunau despre Dumnezeu.
- Nu există, zice sec şi categoric împricinatul.
- Da’ de unde ştii? Că, uite, eu m-am rugat la El, şi mi-a îndeplinit dorinţa!
- Nu există, continuă negativistul. Eu am fost cu avionul, m-am uitat printre nori după Dumnezeu şi nu l-am văzut!

Logic, cum ar veni. De ce e Muţunau atât de raţionalist, e clar. De unde vine ateismul, nu. Rămâne de investigat.
E foarte posibil ca sursa să fie ridicolul dulceag al reprezentărilor divine: barbă albă, sus în nori, responsabil cu îndeplinitul de dorinţe fierbinţi, la cereri intense.

Bine că nu ţi-a zis copilul ceva de Duhul-din-Lampă...


La sală:
- Uraaaaa, am ajuns mai repede, am timp să mă joc!
Ies să dau 540 de telefoane.
La întoarcerea-n sală, mă intersectez cu instructorul:
- Nu am început. A zis că încă nu e ora 6 şi că, până la 6, el nu face nicio încălzire, absolut nimic. Să vorbim după 6!

Istoria religiilor - varianta de-acasă, cu aromă de Wikipedia & Youtube

Descoperind că habar-n-aveam de nimic în materie de hinduism, m-am apucat, desigur, să mă informez. Într-o primă fază, via desene animate.  Pe care, oricum, Muţunau pare a le fi vizionat deja.

Şi, dacă tot am început, de ce să ne oprim la hinduism? (mai ales că, în ultima vreme, am nişte discuţii foaaaarte filosofice cu junele pe tema Islam versus stat islamic... de mă doare capul. cetăţeanul aude chestii, fie de la ştiri, fie de pe la colegi, şi trage varii concluzii. bine măcar că le aduce şi-n atenţia urechilor mele... )

Booon... da’ aşa, pentru început, care se presupune că-s religiile lumii?

Alea actuale, să zicem, că dacă e s-o luăm istoric, virând prin Walhalla şi Olimp, nu’ş când mai terminăm.

Notă: toate aceste menţiuni sunt discutate cu Muţunau, de unde şi exprimarea adecvată auditorului, nu neapărat amplorii subiectului.





'Poi avem aşa (pornind de la numărul actual estimat de credincioşi, nu de la istorie, localizare geografică ori alte criterii de clasificare):

Religiile mari.
- Creştinism: se presupune că aproximativ o treime din populaţia globului aderă la unul din cultele creştine. (cu alte cuvinte, aproape trei sferturi din populaţia planetei posedă cu totul alte apăsări...)
Cultele fiind, aşa, ca nişte ramuri care s-au despărţit, la un moment dat, din motive geografice sau de dogmă, din „trunchiul” iniţial. Creştinismul e religie monoteistă (există un singur „zeu”, deşi mai vorbim şi de sfinţi şi îngeri) şi este clasificată ca religie avraamică (dar despre asta vorbim când ajungem la perspectiva istorică - adică atunci când o să vorbim despre apariţia, în timp şi pe hartă, a religiilor). Credincioşii se numesc creştini. Cartea după care se ghidează creştinii este Biblia.

- Islamul, sau religia islamică, numită demult şi mahomedanism, la care aderă cam o cincime din populaţia planetei. Şi aici există mai multe „ramuri”. Cele mai mari sunt cea sunnită (Sunni) şi cea şiită (Shi’a) dar nu sunt singurele. Islamul e tot religie monoteistă, tot avraamică (ceea ce nu face decât să-i crească lui Muţunau, la prima vedere, confuzia cu privire la diferenţele dintre aceste două religii, că, uite, pân’ aici par să cam semene...). În Islam se vorbeşte despre profetul Mahomed (după numele căruia se adaugă mereu o expresie de respect, cel mai des se spune „pacea fie cu el”), despre îngeri, şi despre alţi profeţi. Credincioşii se numesc musulmani şi cartea se numeşte Coran. Nu, nu e totuna cu statul islamic, chiar deloc.

- Hinduismul, despre care se spune că este cea mai veche religie a lumii (cea mai veche dintre cele care se practică şi azi, că, altfel, or mai fi existat şi altele...) are şi el mai multe ramuri, care se numesc tradiţii. Religia este una indiană (nu mai e avraamică), şi e una politeistă, dat fiind că are mai mulţi zei şi zeiţe. Credincioşii se numesc hinduşi, şi aici nu există o singură carte (scriptură) de referinţă, sunt mai multe: Vedele, Upanişadele, Bhagavad Gita, Puranele, Sutrele, Ramayana, Mahabharata, şi altele.

- Budismul, care este o religie indiană, non-teistă (nu are un zeu, Buddha este, mai curând, un îndrumător), care are, de asemenea, mai multe ramuri şi la care aderă cam jumătate de miliard de oameni.

Religiile medii cuprind Shintoismul (practicat în Japonia), religia Sikh (practicată în India), Iudaismul (în Israel, şi nu numai), Jainismul (practicat în India), Confucianismul şi Taoismul (practicate în China), credinţa Baha’i (ceva mai nouă, e tot religie avraamică), şi altele cu care nu o să ne batem acum capul.

Lista aşa-numitelor religii mici e lungă - de exemplu până acum am acoperit, geografic, ţări din Europa, Orientul Mijlociu şi Asia, dar n-am vorbit deloc de Africa şi nici de America de Sud (unde sunt şi mulţi creştini, dar şi alte religii).


Acu’, hai să-nţelegem câte ceva în plus despre fiecare din ele.
Nu, nu ştiu ce mâncau ăia din StarWars. Bună întrebare, fără prea mare legătură cu religia, dacă nu-i pui la socoteală pe cei câţiva cetăţeni din Regatul Unit care s-au declarat, la recensământ, de religie Cavaleri Jedi.


Hinduism (că asta pare a atrage cel mai mare interes muţunautic).
Inutil de spus că e la curent cu toate filmuleţele posibile. Nu ştiu când a apucat să le vadă.

Creaţia:


Istoria Indiei hinduse (dovada iconografică supremă privind originile Photoshop, dacă mă-ntrebaţi pe mine...) :



Unul din filmele (lungi) despre Khrisna:



Din filmele mai scurte, naşterea lui Krishna:



... personaj extreeeeeem de cuminte, de altfel....


Despre Shiva
Partea I (cu iz de manga, tehnic vorbind):


Partea a IIa




Budism
(evident că ştie şi filmul ăsta - sau cel puţin aşa pretinde...):



Islam:



Creştinism:




(multe dintre filmuleţele pentru copii despre creştinism sunt excesiv de romanţate...)


Cu toate cele de mai sus, nu are niciun rost să mă amăgesc: judecând după aspectul esenţial, şi anume gradul de veneraţie, la noi acasă religia predominantă rămâne tot Angry Birds!

Povestiri despre ora de istorie a religiilor (postare în direct)

- Mama!
- Da.
- Ştii care era sfânta treime hindusă?
- Nu.
(pe bune că nu ştiam că te poţi referi la o sfântă treime hindusă)
- Shiva... Vishnu ... şi... stai c-am uitat... Brahma!
- Aha!

- ... şi ei au creat lumea... Vishnu, care e protectorul, a luat o ...

(pauză de gândire. o fi luat vreuna, de fapt, şi Vishnu... )

- Nu, nu nu. Brahma a luat o floare de lotus... ba nu, a crescut într-o floare de lotus care a ieşit din buricul lui Vishnu ... şi apoi a desfăcut petalele... şi a făcut lumea şi chestii...

Leşinată de râs, mă apuc de imortalizat furibund momentul...între timp, Muţunau începe să citească, de pe ecran, ce scriu, şi intervine, (uşor prematur):

- N-a luat o floare de lotus, mă! A luat o petală dintr-o floare de lotus!

- Auzi, da’ de zeiţe aţi vorbit ceva?
- Nu.

Sexist, hinduismul ăsta.

- Cine e zeiţa distrugerii?
- Nu ştiu.
- De Kali ai auzit?
- Nu.
- Uite-o.
(de fapt, nu mă prea mir că nu le-a fost prezentată, nu e fix cea mai paşnică şi delicată apariţie...)


***

- Mama!
- Da.
- Vezi că pentru ora viitoare de religie ne trebuie statuia budismului, să mi-o dai s-o duc la şcoală!
- Hă? (cu tăvăleli pe jos de râs, pe fundal).
- A zis că-ţi dă mail, să dai statuia.

În care Mamiţuni dă ochii cu subiectul „religie în şcoală” şi subiectul cu pricina dă şi el ochii cu Mamiţuni

Poi da, dat fiind că Muţunaul, din toamnă, devine şcoler.
(nu, nu ştiu când au trecut anii. dar de trecut e clar c-au trecut)
Aşadar, există şi acest subiect pe agenda şedinţei (preventive) cu părinţii.


Ce-mi aud urechile:

- de la unul dintre părinţi, despre copii „dar ar fi bine să-i înveţe şi pe ei cineva despre bine şi rău, despre valorile morale”
Da’ nu tu, mama/ tatăl lui/lor, ferească Sfântu’. Tu ai altă treabă, vii obosit(ă) de la muncă, înjurând.

- de la şcoală, prezentând posibilul conţinut al orelor: „suntem obligaţi să urmărim programa”
(ei, ce să vezi, SEO mai bun are Hotnews, nu ministerul).
„Dar o să fie numai povestioare despre valorile universal umane, nu intrăm în marile întrebări despre viaţă şi moarte”.
A, deci tot n-am scăpat.

Îmi mai aud urechile şi referinţe bune despre persoana care ar urma să predea religie (important, de altfel. foarte important să te asiguri, pe cât posibil, că ai în clasă un adult echilibrat, nu un candidat cu discurs incomplet digerat, învolburat de focurile iadului)


Aşa... şi-acu’, stând strâmb ca să pot judeca drept, îmi vin în amintire următoarele contexte distincte:


O discuţie cu o tânără doamnă, de altă confesiune decât cea ortodoxă, care-şi susţinea, liniştit şi logic argumentat, interesul şi dreptul de-a nu pierde vremea nimănui cu religia în şcoală, dat fiind că ea (creştin practicant) îşi va înscrie copilul la şcoala de duminică, în parohia lor (alta decât a şcolii, c-aşa e-n tenis...) unde are legăturile esenţiale, şi comunitare, şi confesionale.

Nu am putut decât să-i admir raţionamentul. În definitiv, chiar şi-n sânul unei religii anume, îţi alegi îndrumătorul spiritual. De preferinţă, după criterii spirituale.



Amintirea felului în care, la 3 ani, spunea Muţunau Tatăl Nostru - „şi nu ne duce pe noi în ispită / şi nu ne izbăveşte de cel viclean”
La grădiniţa unde mergea atunci (şi de unde l-am retras după ce dăduse cu mecla de ciment, de la vreun metru jumate, şi nu mă sunase nimeni să mă anunţe, pentru ştiau ei că sunt ocupată, dar îi administraseră Arnica, să stau fără grijă!) nu primeau niciun fel de gustare / masă dacă nu spuneau rugăciunea mai înainte.

La 2 şi 3 ani (la toate grupele, de altfel. la fel de lipsit de sens).
Fără ştirea (nu zic acordul, fără informarea) părinţilor.
Fără ca ei (prea mici) să poată comenta. Cu restricţionări şi lacrimi dacă se-ntindeau spre mâncare înainte de bolboroseala (pentru ei) lipsită de sens.
Totul, desigur, c-aşa trebuie, să spui rugăciunea.

Fără pic de iubire pentru copii.

Şi, după cum se vede, fără prea mare vreun zdram de preocupare pentru rezultatul concret.


Amintirea, mai recentă, a preţiozităţii şi vehemenţei cu care, întors cu cheia de doamna doctor, a venit Muţunau să declare că toată lumea trebuie să facă baie în fiecare zi, la temperatura de 37 de grade!

Drăguţule, am zis, printre lacrimi de râs, cu baia în fiecare zi n-am nimic, dar tu nu faci baie la 37 de grade, tu vrei apa ceva mai rece...

Două sesiuni de opoziţie şi urlete de tip „e prea fierbiiiiinte!!!!” mai târziu (păi... uite-te la termometru... arată 37....) şi sloganul, invalidat de realitatea proprie, a dispărut. Ca şi doamna doctor şi remarcile ei de lemn, de altfel.



Două replici (vechi) ale unui călugăr bătrân şi şugubăţ, pe care l-am cunoscut în vreme ce zidea o sobă (pentru că, în pofida, sau, dimpotrivă, în sprijinul reputaţiei sale de călugăr cu har, se ocupa şi de munca propriu-zisă - ceea ce-l ţinea-n priză, şi fizic, şi spiritual).

Prima se referea la o personalitate publică, un poet cu profil ortodox puternic asumat (nu, nu Puric, pe-atunci Puric încă nu explodase pe subiect). Cam prea puternic asumat, mă gândisem eu, privind faţa chinuită a poetului cu pricina. Omul suferea (cam prea) intens că nu mai ştiu ce nu era bine pe lume. (sau suferea el oricum, şi asta era supapa...)
Nu mai ştiu ce-ul fiind, desigur, o poveste strict principială, fără vreo reflectare concretă directă. Şi, evident, fără vreo legătură cu el - alta decât sesizarea din oficiu. 

- Mmm, a zis călugărul, căruia trebuie să-i fi fost destul de clar ce-mi trecea mie prin minte, se străduieşte.
- Hă? (da, dintotdeauna am sclipit de inteligenţă)
- Iubirea-i mână pe cei legaţi de rai, teama, pe cei legaţi de iad. N-are iubire, are numai teama. Dar măcar se străduieşte. E muncă grea să te-ntorci din drum.
De dragul lui (al poetului), c-a murit între timp, sper c-a reuşit.

A doua replică venise (pentru mine) oarecum din senin, pentru că nu prinsesem toată discuţia.
- Vezi asta? arătase bătrânul călugăr către o bancă pe care, cu ajutorul cuiva mai tânăr, tocmai o terminase de ’tomnit (întocmit) pentru cineva din satul vecin. Face cât toate metaniile tale. O faptă bună trage la cântar cât o mie de rugăciuni.
I se adresa ajutorului, un frate de vreo 20 de ani.

Nu ştiu dacă-l citise pe Ibsen. Nu e complet exclus. La fel de bine, poate nici nu era nevoie.


***

Nu am încredere în demersurile ipocrite.
Şi n-am niciun motiv concret să conchid că participarea în masă la orele de religie e altceva decât un demers formal, prea puţin util, ghidat mai degrabă de în masă decât de orice altceva.

Şi, pe deasupra, încărcat (conform brandului...) cu insinuări pe teme de păcat şi vinovăţie.

M-aş alătura cu drag demersurilor cu sens. Faptelor concrete - de la plantat copaci până la îngrijit voluntar căţei din adăpost. (nota bene, nu de pe stradă. rămân la ideea că nu hrăneşti decât animalele după care strângi tot tu).
Faptelor de pe urma cărora un copil, în timp, când va avea oricum, deja, exerciţiul lor, să-şi poată trage singur concluzia cu privire la valorile care ghidează.

Dar predicilor sterile şi chestiunilor ipotetic-speculative, nu. 

Aşadar, recapitulând: statul m-ar pune să dau copilul la religie, ca să parcurgă, într-o oră pe săptămână, din povestioare sau din manuale cu iad şi draci, ceva ce, de fapt, ar trebui să trăiască, din şi prin faptele părinţilor, zilnic.

Nu, n-am s-o fac.


PS. Preventiv, pentru predicatorii amatori online: la carte zice să-ţi iubeşti aproapele. Abia când aţi terminat cu ai voştri are sens să reveniţi şi pe la restul.