duminică, 28 septembrie 2014

Cum ne revenim din abrutizare? (II, tot despre şcoli şi alţi demoni)

Altă mamă, altă ligă (de data asta, copilul e şcolar în ciclul primar) cam aceeaşi istorie - despre instituţionalizarea abuzului. Şi-a răzgâierilor profesorale, de data asta.

Ce face doamna învăţătoare?
- Cine e mama lui A.?
- Eu, se ridică împricinata.
- Ahaaaa. Să ştiţi că A. se fâţâie în bancă.
- Aşa, şi?
(Împricinata e de-a mea. Dacă te mâncă-n fund să intri-n discuţie, apoi stai în discuţie, unde-o tuleşti aşa?)

- Se fâţâie!
- Aţi mai spus. Şi....?
- Păi, se indignează madam că nu i s-au ghicit gândurile, de-ran-jea-ză o-ra!
- În ce fel?
Ajung să facă toţi ceilalţi valuri, ca pe stadion? Stau cu picioarele pe bănci şi fumează trabuc? Citesc ziarul? Fac sudoku-n grup?

- Păi se fâţâie!
- Concret, în ce fel spuneţi că deranjează ora?
În afară de faptul evident că la vedere fâţâielilor, piticii tăi se revoltă? Şi tu n-ai minimul de echilibru interior cât să ţi-i potoleşti?

- Nu se poate discuta cu dumneavoastră!
Dacă n-ai logică şi argumente, de regulă îţi va fi cam greu să discuţi cu oricine.
Dar ce comod e să dai vina pe interlocutor... şi pe nu se poate...



Capitolul următor: ce doreşte doamna învăţătoare cadou de 1 Martie?

- Bre, voi sunteţi şi masochişti, zic eu.
- Nuuuu, că asta era după prima rundă de negocieri, când am zis că nu-i luam Boeing 737, ci un cadou simbolic...
- Cam cât de simbolic, aşa?
- Păi să tot fi dat 10 lei fiecare părinte. Pornisem de la 200 de căciulă... e un progres!

Bineee... o fi...
Aşadar, care e dorinţa?
(dacă oamenii tot insistă ca ei-s duhu’ din lampă)
- Aş vrea un ceas... dă din gene mimoza.

Părinţii, îmboldiţi de o mamă-zmeu care stătea de strajă strămoşească datoriei de a lua cadou (aici e cu totul o altă discuţie... despre cum eşti tu o mamă bună-bună-bună (şi iei periodic premiul pe scara de bloc pentru asta) netezind, cu glaspapier, cu ce-o mai fi, asperităţile, reale sau imaginate, din calea viitorului luminos al odraslei...) fac şaişpe mii de flicflacuri şi douăşpe salturi în echer şi, mai prin cunoştinţe, mai cu discount, mai la promoţie, fac rost de un ceas care, în mod normal, ar fi costat de două ori şi jumătate mai mult.
Nu chiar un Patek Philippe, desigur, dar nici de-ăla de plastic, cu Spiderman (de care i-aş fi luat eu. cu proiector!)


Ce zice recipienta cadoului?
- Dar nu-mi place... Aş fi vrut un Tissot, din acela, mic, drăguţ, argintiu...

Muma lui A., când aude, se duce-ntins la şcoală, să capseze instant nesimţirea.
- Bună ziua. Am auzit că nu vă place ceasul.
- Nu prea, bate din nou din gene duamna, convinsă că această impardonabilă eroare se va repara instant şi că, în sfârşit, se va instaura armonia-n lume şi pacea pe Pământ.
- Bine, zice muma, daţi-l încoace.

Duamna se prinde că e ceva în neregulă.
- Mi-l înlocuiţi?
- Nu. Vi-l iau de tot. Pentru acest ceas, care e un ceas foarte scump, s-au făcut extrem de multe eforturi. Nu vreţi să ştiţi câte, doar pentru a vă mulţumi pe dvs.. Cum n-am reuşit, e corect să-l luăm înapoi. Îl vindem şi ne recuperăm banii.
- A, nu, îşi acoperă învăţătoarea ceasul cu mâna, de frică să nu i-l smulgă cumva muma, clar, nebună de legat, nu, nu, poate nu e cazul...

Muma, mirosind oarece sânge, rânjeşte în sinea ei şi continuă.
- Nu aşa se face când primeşti un cadou. Nu te plângi de el. Nu vă place, ni-l daţi înapoi.

Mai urmează câteva minute de hârâială, la finalul cărora duamna, de-acum terorizată de-a binelea, scapă cu tot cu ceas, de care, apoi, nu mai zice nici pâs.



Acu’... zău aşa... chiar ne-om bate, filosofic, în teoria cadourilor şi-a contribuţiilor parentale suplimentare?

Pentru asta sunt şedinţele cu părinţii? Ca să contempli suportiv visele neîmplinite ale cadrului didactic?
Ca să miauni prelung pe umerii părinţilor că ei nu ştiu ce greu e la clasă?
(da’ dacă unii ştiu chiar cum e? hm... riscant... că dacă, eventual, ştiu mai bine?)
Ca să asculţi lamentările cuiva care are, în mod cert, deficienţe de comportament?

Sau ca să discuţi despre lucrurile pe care le putem face, separat sau împreună, în beneficiul copiiilor, nu al cadrului didactic ori al pereţilor şcolii?

De ce trebuie să pretind eu c-aş fi ministrul învăţământului, sau inspectoratul, sau directorul şcolii, şi să fac eu ce era treaba ălora să facă?

De ce-ar trebui să extind către o instituţie atenţia pe care o acord copilului meu?

N-am nimic împotrivă să contribui cu materiale didactice (pe care, eu, una, prefer să le împrumut, şi apoi să le recuperez - evident, când nu-s consumabile. atunci le vreau înapoi ca să le reciclez!)

Dar nu cu mobilă, parchet şi perdele, că e ridicol. Alea sunt pe inventar, să le plătească şi să le scoată la iveală cine le gestiona. Nu, nu-mi pasă c-a fugit Vasile cu ele.
Altfel, se cam cheamă că devin, de facto, acţionar al şcolii... (caz în care o să mă port ca atare, cu toată puterea de decizie aferentă,  şi-mi voi putea lăsa imaginaţia să zburde, veselă, eternelă şi dementă. Atunci să te ţii...)

Dacă ar ploua-n clasă, aş veni să ajut - muncind direct sau căutând pe cineva s-o facă (de preferinţă pe altcineva decât pe cumătrul directoarei....).
Dar nu-ţi sponsorizez acoperişul, că vrei tu marca X, din ăla nou, din reclamă.

Adică, nu vreţi să fie bine? Ţţţ!!!

Nu, nu vreau să fie bine. Vreau să-ţi faci treaba.
Îţi cer, cât se poate de clar & amp;ferm, să-ţi faci treaba, să le ceri, la rândul tău, colegilor tăi de sistem să-şi facă treaba, şi să vă adresaţi către mine cu rezultatele procesului de învăţământ, nu cu probleme, perdele şi scuze.
Eu nu lucrez la şcoala ta. Eu lucrez în altă parte - ştii, la nişte fraieri care-şi plătesc taxele, ca să ai tu de unde-ţi lua salariul ăla care nu-ţi convine. (dacă tot nu-ţi convine, eu zic să nu-l mai iei)


Nu fac treaba învăţătorului / profesorului. Nu-mi prostesc copilul să stea cuminte pentru cineva incompetent în a relaţiona cu el. (Gestionarea evenimentelor din clasă e în sarcina cui stă la clasă, nu a mea, care-s la muncă, cum ziceam, nu tot acolo.)

Mai degrabă îl antrenez sistematic pe copil în a se strădui să-nţeleagă, întrebând acolo unde nu pricepe (ştiu, vade retro, Satana! ce faci, vrei să-ntrerupi mecanismul? te-apuci să pui la îndoială acest minunat sistem? ptiu! aduceţi rapid agheasma!)


Nu fac şapte tone de teme acasă ca să compensez idioţenia programei, care îndeasă şi îndeasă, manelist, fără număr, concept după concept, fără timp de repetiţie şi fixare, într-o ipocrită goană nebună spre „marea performanţă academică”.
Că, nu de alta, dar progresul, ştiţi...

Mult înseamnă doar mult. Nu înseamnă bun!

Dacă am eu pitici pe creier, îmi pun copilul să cânte suplimentar la mandolină - dar asta vine de la  mine.

Ştiu ce vorbesc, am avut parte şi de materii cu teme taj-mahalice pe a doua zi, şi de profesori inteligenţi, care stimulau dezbaterile şi înţelegerea, mai presus decât numărul de metri cubi de teme.
Ghici care-au obţinut rezultate mai bune... şi, ce să vezi, şi mult mai durabile!

Sunt gata ca, în loc de asta, să scriu tone de scrisori Ministerului, Inspectoratului, cui s-o mai nimeri, până albesc ăia de cât trebuie să-mi răspundă despre iubita lor programă. (am, pân' la urmă, oarece exerciţiu la scris... şi, bu-hu-huuuu, s-au inventat şi expedierile programate de mailuri... pam-pam!)


Nu fac şapte tone de teme acasă nici ca să cânt în struna profului doritor de lauri olimpici, care nu se uită decât la super-vârfuri.
(zic că era cam demultişor cazul să ne oprim din a delira înspre înaltele culmi...)

Ceea ce, între noi fie vorba, dacă chiar te interesează subiectul, e oricum absolut inutil, pentru că, din experienţă, în liceu super-vârfurile sunt deja mult peste profesori. Uneori şi din gimnaziu...
Pasionaţii învaţă pe cont propriu mult mai mult şi mai intens decât le poate servi programa. Când îi serveşte şi talentul, sunt de neoprit.
Profesorii cu bun simţ recunosc asta.
Profesorii fără bun simţ îngroaşă obrazul până trece de dimensiunea zidurilor Băncii Naţionale şi-şi asumă, divin, tot, căci, nu-i aşa, îl ştii pe X? eu l-am făcut om.
(sigur, copilul ăla fusese, înainte, vreun exemplar de Neanderthal rătăcit prin cartier...ţopăind din tei în tei!)



Aşadar: ia hai să ne revenim şi să nu mai amestecăm rolurile.

Ia hai să vedem ce putem construi împreună, de-adevăratelea, nu pe sistemul tu dă-mi, că eu şi aşa am fost bolnav când eram mic şi nici acum nu mă simt prea bine.

Ia hai să vă vedeţi de treabă şi să începeţi cu ce-aţi realizat şi cu ce plănuiţi să faceţi, nu cu câtă jale e-n podele.

Ia chemaţi-mă să vă felicit pentru ingeniozitate şi succese, nu pentru că mă credeţi Fort Knox.

Ia hai să vedem, puteţi?

7 comentarii:

Anonim spunea...

Fiţe de metropolă :) Eu primeam cu bucurie lemne, brânză şi curcani dar si pentru florile de plastic ziceam mulţumesc că-i plăceau bunică-mii. Am fost o dată a patra învăţătoare a unei clase şi de două ori am fost a treia. "Om" nu mi-am propus să fac pe nimeni dar când mi-am văzut două copile pe centură m-am gândit ca măcar banii ştiu să şi-i numere. Şi că orientarea profesională nu e în programa de clasa a patra deşi aproape că este în cea de grădinilă. Apoi am emigrat naibii şi eu că se apropia grădinilă de fiu-meu. Bafta vouă!

Mamiţuni spunea...

Anonim,
Stiu si povesti rurale (de data asta nu cu profesori) in care onor seful pusese sa i se incarce in masina purcelul subalternului... care, dupa ce s-a opus, desigur ca n-a mai facut mult purici in ilustra institutie).

Mi s-a facut un gol in stomac citind despre copilele de pe centura...

Anonim spunea...

daca prietena ta ar fi primit un raspuns de genul "fatzaitul lui distrage atentia celorlalti, care in loc sa fie atenti la ce ma stradui eu sa le predau, sunt atenti la el si se intreaba de ce se fatzaie; nu e usor sa capteti si sa pastrezi atenti unor copii mici si a-i face orice sa impiedici distragere atentiei lor" ar fi avut o parere mai buna despre invatatoare.
presupun ca daca as fi predat vreodata, chiar si unor adulti, as fi putut oferi niste motive mai zdravene, dar asta mi-a venit in cap.
ca adult care a participat la cursuri am constatat ca fatzaiala cuiva in sala poate distrage atentia chiar si a unui adult. dar in vreme ce un adult se poate controla pe sine suficient incat sa-si focusese din noi atentia asupra celor predate/celui care preda, in cazul copiilor mecanistele de autocontrol nu stiu daca-s chiar asa bine reglate.
nu ca i-as lua apararea invatatoarei, dar eram curioasa daca un astfel de raspuns ar parea pertinent. (mie da)
ady

Anonim spunea...

cred ca am mancat un ? si am inventat o cratima, dar in momentul asta nu mai sunt sigura de nimic. (si un "noi" in loc de "nou" :) )
tot ady.

Mamiţuni spunea...

Ady,
eu n-am vazut, inca, studiosi(de orice varste) care sa se mai poata fatai cand erau captivati de subiectul discutat / prezentat.
Ori fi si Napoleoni de-astia, care asculta, vorbesc, scriu si canta la pian cu picioarele in acelasi timp, nu zic nu. Da' cred ca-s mai rari.

Baiul, de fapt, ar putea fi in lipsa de captivare a interesului - cand tovar'sa-nvatatoare are de cantat o poveste care pana si pe ea o lasa rece... ma-ndoiesc ca elevii o vor urmari complet hipnotizati de admiratie.
Ori, captivarea interesului e in fisa ei de post. Nu intorc copilul cu cheia dimineata (nici seara) ca sa-l trimit la scoala gata setos de orice prostii i se toarna. Atentia, vrei nu vrei, se castiga, nu vine integral si neconditionat de la elev.

Fataiala in banca poate fi un semn de disconfort al copilul - fizic (il strange vreo haina) sau intelectual (crapa de plictiseala)

Reactia corecta e sa-ti pese de copil, nu sa faci morala comunitarista ca ii deranjeaza si pe ceilalti (care, de cele mai multe ori, sunt prinsi cu ale lor si nici nu observa).

Cand insa ai de jucat cum canta programa (care nu prevede sa-ti pese de copil) desigur ca vei protesta la sedinta cu parintii... cum ca de unde lipsa de conformitate cu "standardele"...

Anonim spunea...

problema e ca un copil mai mic (clasa 0, 1, 2 cel putin)oboseste mai repede (si deci atentia pica franta oricat de captivant s-ar stradui invatatoarea sa prezinte subiectul) decat zice onor ministerul invatamantului ca trebuie sa dureze o ora de curs.
cel putin asa zice maica-mea, educatoare de mai mult de 35 de ani. "orele de curs" la ceea ce se numea grupa pregatitoare (actuala clasa 0) cica dureaza 30-35 de minute. si saltul de la 30-35 minute la 45-50 cat e o ora la scoala mi se pare cam mult avand in vedere ca intre ele e doar o vara.
pana si tata, prof de gimnaziu (deci copii mai mari) mai baga o gluma, mai face un banc, creaza un moment de ralaxare mai pe la mijlocul orei.
si amandoi stiu cum sa capteze zeci de atentii si cum sa le mentina si nu s-au plafonat in ciuda multilor ani "la catedra". (ca in prag de vacante sunt storsi ca lamaile si nu mai stiu cum ii cheama e alta discutie).
discutia poate fi luuunga si complicata. :) dar da, reactia corecta a unui profesor e sa-ti pese de copil.
ady

Mamiţuni spunea...

Ady,
Corect! Durata orelor e si ea (desi n-ar trebui) "marime universala".
Sa iubim, deci, sistemul-storcator! Profesorul iese stors, elevul, de cele mai multe ori, expert in a mima ca e prezent. Iupiii!