Acu’ un pic de vreme, subsemnata s-a cărat într-o delegaţie-ntr-un oraş mare
şi frumos de pe plaiurile mioritice, şi am tras nu la vreun hotel obişnuit
(economie! facem economie la prăvălie!) ci pe canapeaua din sufragerie a unor
prieteni locali... că, practic, fără hotel, aveam mai mari şanse să ne vedem
fără restricţii legate de ore de deplasare... )
Deşi varză de oboseală (toţi), am stat la taclale pân’ la ore absurde, în
dulce zgomot de hotă, că amândoi prietenii mei fumau (şi eu pe lângă ei, gratis, la mâna a
doua...) da’ niciunul din noi nu voia să stea în frig.
Estimp, Muţunaul rămăsese acasă, şi cei doi copii ai fumătorilor se duseseră
la culcare - cam după a şaptişpea rundă de urlete, alergături, jalbe-n proţap şi
cafteli.
Părinţii s-au ocupat deci de halbe-n proţap, vin, oarece protoistorie şi,
când să se-ncingă dezacordul mai puternic cu privire la influenţa vechilor greci
asupra întregului mapamond (dat fiind că ei au inventat democraţia! eh, aiurea. chiar crezi ca are cineva democraţie? e oligocraţie!),
vine soluţia salvatoare: să facem puţină matematică!
(Ora de graţie: 2am. Cantităţi de alcool îngurgitate: cam pe la o ladă de
bere şi 1 sticlă de vin. plus 2 litri de apă, că eu ţin să mă şi hidratez,
da? Ca număr estimat de pachetele de ţigări golite, rămăsără de vreo două
Transformers. Filme, nu doar maşinării).
Context (pe scurt): Copchilul numărul 1 al familiei cu pricina e în clasa a
4a. Cum, în oraşu’ respectiv psihoza academică e-n floare, dacă vrea să intre la
un liceu bun (din clasa a 5a, nu dintr-a 9a, da?), trebuie să dea concurs.
... în februarie.
... din toată materia de clasa a 4a.
... şi puţin din supracopertă.
În traducere: oarece Neanderthal cu pretenţii de ’telectual a emis că,
matale, elev de-a 4a,
... dacă dai aşaaa, un concurs
... prin februarie
... şi premiul e o bursă la liceu
... adică ţi se asigură un loc la liceul cu pricina, chit că nu eşti din zona
arondată...
... e bineeeee!
Evident, lucrurile s-au generalizat (alţi tăntălăi cu cataloage subsuoară au
preluat exemplul) şi agravat (dificultatea a crescut exponenţial).
Aceste concursuri nu sunt ilegale - pentru că nu încalcă expres nicio lege.
Doar bunul simţ. Cu legea fac graţios slalom...
Sunt „doar” tâmpite. A, şi sadice, că la unele licee dai în aceeaşi zi examen
de 4 ore din 2 sau 3 materii. La 10 sau 11 ani.
(Aş vrea să-i văd şi pe profi dând examen. Hai, tot de 4 ore, nu de 8, cum ar
fi fost adecvat, proporţional vorbind. Aşa, într-o combinată de contratimp şi
nivel universitar de dificultate. PhD sau post-doc, daca s-ar putea, ca să vă
săturaţi odată.)
Desigur, subiectele nu sunt nicicând publice (nici imediat nici mult după
concurs).
(Deci, iuhuuuu, tre’ să faci pregătire cu cine trebuieeee!!!
Cine trebuie o să-ţi spună că eşti praf sau tâmpit pentru că nu ţii
minte explicaţiile date grăbit acu’ 3 săptămâni, peste o masă cu alţi 10 copii,
pentru care nooormal că n-a verificat cât ai înţeles, că doar are pretenţii de
la tine, da?)
N-am întrebat care e regimul contestaţiilor, dar presupun că e la fel de
kafkian.
Deeeci...
...ca să dai în februarie examen din materia de clasa a 4a, adică în mijlocul
anului de clasa a 4a... ce faci?
Logic, faci materia de-a 4 încă din clasa a 3a...
Nu glumesc. Aş vrea eu.
Aştept cu interes momentul în care, imediat ce ţi-a ieşit pozitiv testul de
sarcină, primeşti şi teme de casă din matematici superioare, fractali şi, pentru relaxare, din geometrie-n spaţiu.
Ei bine, trei adulţi (cam alcoolizaţi) n-au reuşit să rezolve, în 45 de
minute, unul din exerciţiile de pregătire. Acest unul făcea parte
dintr-un set de 12 (sau 15? pe-acolo).
Durata impusă de rezolvare pentru tot setul?
45 minute.
... care exerciţiu, am oubliat a zice, era cu şiruri...
... în clasa a 4a!
- Gogule, zic, poate-nvaţă ăştia vreo metodă nouă şi savantă
de-a rezolva această mirifică problemă!
- Nu!
- Ai cotrobăit tu în manual?
- Da!
- L-ai întrebat pe prof?
- Nu. Ce să-l întreb?
- Cum se rezolvă măgăria, că tu eşti tâmpit şi nu ştii.
- Pfff...
- Ce, vrei să zici că ştii?
-...
- No, dacă tot te duci, află şi care-i rezolvarea elegantă a teoremei lui Fermat...
- Hă?
- Aia scurtă, de manşetă, că pe aia lung-a apucat s-o scrie unul acu’ nu mai
ştiu câţi ani.
Părinţi tâmpiţi, ce mai. Nişte necalificaţi.
Pe scurt, progres, progres, da’ ho.
Nu ho-ho-ho Merry Christmas, ho, adică stop.
- Aş putea să-l transfer sau să fac vreo şmecherie, dar ce mesaj îi
transmit copilului?
- Auzi, da’ voi sunteţi conştienţi că toată treaba asta cu concursu’
vieţii e un abuz?
- ...
- Şi ce putem să facem?
- Să nu colaboraţi la el?
- Păi tu ce-ai face?
- Transfer, că mă consider în legitimă apărare în faţa unei asemenea
tâmpenii.
- Păi şi mesajul?
- Că nu tre’ să fie corect cu orice preţ? Că nu trebuie să accepte să fie
abuzat? Nici măcar aşa, academic, suav de-a-m-pleasna? Că nu colaborezi cu un
sistem de pe urma căruia ai de suferit?
- Şi pe urmă?
Ambii mei prieteni au la activ oarece episoade proprii de tip Ioana D’Arc de
pe urma cărora, ei bine, s-au fript. Acum nu vor să-şi expună copiii la asta. Nu
pot să zic că nu le înţeleg punctul de vedere... după cum nu pot să zic nici că
l-aş adopta.
Concluzia?
Pe la 3.30 am cedat nervos. Şi somnoros. Şi-am plecat toţi la culcare cu
problema nerezolvată.
Cu dilema, la fel.
A doua zi, sâmbătă, de la 9, copilul în chestiune avea pregătire. La
matematică.
(la română avea duminică. acolo nu primea decât teme din cele date adulţilor
la cursurile de scriere creativă. simpluuu!)
***
Sâmbătă la prânz, înainte să plec spre Bucureşti, ne-am reunit pentru trei
plăcinte şi două fursecuri.
Copilul, fresh, cu matematică proaspăt băgată în cap (a ţinut el o conferinţă
despre prietenii lui 11...care, nu, nu sunt multiplii lui 11... ci
numerele pentru care suma cifrelor e 11), se uita lung la noi.
Noi, destul de serios avariaţi, cu nasurile-n farfurii şi limonăzi şi
intens sensibili la lumină şi zgomote, eram vag zombiloi.
- Auzi... peste nişte ani, fiu-tău o să spună: ce părinţi plicticoşi
aveam...
- Să ştii că da!
- „Nooo, te-nşeli. Nu eram plicticoşi. Doar mahmuri”
vineri, 28 noiembrie 2014
miercuri, 26 noiembrie 2014
Muţunyde şi Muţunekyll
Luni dimineaţa în drum spre şcoală:
- În seara asta te culci mai devreme, ca să fii odihnit.
- Păi şi nu mă joc pe tabletă?
- Azi nu, miercuri. Azi, cum ziceam, te odihneşti.
Luni seara, acasă, răgete apoteotice, lăcrimi de crocodil pe obraji, depresie generalizată:
- Uhuhuuunnndeeee e tabletaaaa? Dee ceee nu pot să mă joc şi eu cu tabletaaaaaaa!!! Nu mai fac nimic din ce vrei tuhuunhuuhuuuuu!
Marţi dimineaţa, în drum spre şcoală :
- Auzi, în legătură cu crizoaiele tale de ieri... Ţii minte că ieri, cam tot pe aici, am vorbit despre cum te culci tu mai devreme, şi nu te joci pe tabletă?
- Da.
- Păi şi seara, când am ajuns acasă.... care a fost treaba cu circul ăla?
- Seara uitasem.
- În seara asta te culci mai devreme, ca să fii odihnit.
- Păi şi nu mă joc pe tabletă?
- Azi nu, miercuri. Azi, cum ziceam, te odihneşti.
Luni seara, acasă, răgete apoteotice, lăcrimi de crocodil pe obraji, depresie generalizată:
- Uhuhuuunnndeeee e tabletaaaa? Dee ceee nu pot să mă joc şi eu cu tabletaaaaaaa!!! Nu mai fac nimic din ce vrei tuhuunhuuhuuuuu!
Marţi dimineaţa, în drum spre şcoală :
- Auzi, în legătură cu crizoaiele tale de ieri... Ţii minte că ieri, cam tot pe aici, am vorbit despre cum te culci tu mai devreme, şi nu te joci pe tabletă?
- Da.
- Păi şi seara, când am ajuns acasă.... care a fost treaba cu circul ăla?
- Seara uitasem.
duminică, 23 noiembrie 2014
Varii cioace muţunautice
La votare, în turul 2, nemaifiind distras de niciun observator independent
care să dorească să stea de vorbă cu el, Muţunau trage conştiincios perdeaua
după Mamiţuni-cea-vitezoman-grăbită.
Întru discreţie şi secretul adevărat al votării, păi nu aşa ai zis, că de-aia sunt perdele, să nu vadă nimeni ce votezi tu?
***
Muţunau, obişnuit, de ceva vreme, cu portocalele tăiate pe lat, pentru suc, procedează la fel şi pentru cele pe care, de fapt, intenţionează să le mănânce. Prin scurmare.
Baby-sitterul neintervenţionist (dar protestataro-pârâcios) se plânge:
- Vaai de mine, să vezi cum le-a tăiat, de-a latul, şi apoi s-a apucat de scobit în ele, degeaba i-am spus că nu aşa...
(în general, lui Muţunau degeaba îi spui că nu aşa, câtă vreme nici nu stopezi ferm comportamentele, nici nu-i serveşti comportamentul pe care i-l ceri / modelul după care să acţioneze; singura consecinţă va fi o clară durere la başcheţi...)
Împricinatul intervine:
- Nu doar le-am scobit, le-am şi lins!
Hohot intens de râs mamiţunesc.
Muţunau se indignează:
- Serios! Le-am lins!
***
- Îmi cumperi Lego? Te rooog....!!!
Muţunau are deja două găleţi de Lego (cea de-a treia este strict de uz mamiţunic şi nimeni nu are permisiunea de a se apropia de ea...), şi un număr greu de reconstituit de maşinuţe şi nave spaţiale Lego.
Greu de reconstituit pentru că, post montări şi demontări succesive, au sfârşit prin a fi depozitate claie peste grămadă, la un loc cu toate celelalte piesuţe. Acu’ mai descurcă-le dacă mai poţi.
Discuţia se poartă în Afi unde, mai nou, există un magazin Lego.
(Notă despre Afi: marile capete luminate de-acolo au scurtat, cu nesimţire, timpul de staţionare gratuită, sâmbăta şi duminica, de la 3 ore la 2 ore. Presupun ca demersul ţinteşte, de fapt, spre parcare cu plată pentru orice durată de staţionare... Ei, las’ că-mi scurtez şi eu cumpărăturile la toate magazinele găzduite de voi, în acest caz. Pentru că, surpriză, pot. Mai ales de când aţi lăsat Starbucks-ul să plece.)
În drum spre Lego (de unde, cu toate promoţiile, de 20% şi nu numai, n-am cumpărat nimic), Muţunau evaluează tematicile ştiute şi mai adaugă una:
- Deci, ne uităm la Lego StarWars... poate şi la Chima... şi la secţia de poliţie...
După o scurtă pauză...
- Bine că nu şi la secţia de votare! Să fie un omuleţ Lego Ponta şi un omuleţ Lego Iohannis!
Bine că nu ştii nimic de Dragnea şi Hrebe, că deja începea să semene a Game of Thrones...
***
Dimineaţa devreme, zi de şcoală.
O scurtă privire spre Muţunaul adormit buştean indică lăsarea lui acasă.
Măsură inspirată, de altfel, de vreme ce musiu urma să se trezească abia la 12.30.
- Aşa, şi după ce v-aţi trezit? Sunt curioasă cu ce v-aţi mai ocupat, cu Lego?
- A, nu. S-a apucat să citească Odiseea!
Ne lipseau nişte cărţi din colecţia scoasă de Adevărul, dar aspectul a fost remediat după oarece vizite la libraria mică-mică de lângă Cărtureşti, la Patria... (cum stai cu faţa la Cărtureşti, ai Patria în dreapta, iar librariuţa asta în stânga, în colţ)
Deci, recapitulăm (că poate nu s-a auzit clar şi pe ultimul rând): Muţunau este copilul care, scutit de şcoală, stă acas’ şi citeşte Odiseea.
(asta, desigur, pen’ că tableta era suspendată (temporar confiscată, adică), alfel ar fi citit, desigur, Angry Birds.. )
Prin urmare, la o vizită ulterioară la oarece supermarket, nu m-a mai mirat teribil de mult următorul dialog:
- Uite o ridiche muşcată!
- Hă?
- O ridiche muşcată!
- Unde? A, nu e muşcată, e tăiată!
Muţunau ignoră replica, din motive de (auto)contemplare a zicerii proaspăt emise:
- O Euridice muşcată!
După care a luat-o razna, pretinzând că Euridice fusese muşcată de Polifem (alt personaj captivant...), dar aici am oprit brain-storming-ul, că eram prea ocupată să râd de prima replică.
Întru discreţie şi secretul adevărat al votării, păi nu aşa ai zis, că de-aia sunt perdele, să nu vadă nimeni ce votezi tu?
***
Muţunau, obişnuit, de ceva vreme, cu portocalele tăiate pe lat, pentru suc, procedează la fel şi pentru cele pe care, de fapt, intenţionează să le mănânce. Prin scurmare.
Baby-sitterul neintervenţionist (dar protestataro-pârâcios) se plânge:
- Vaai de mine, să vezi cum le-a tăiat, de-a latul, şi apoi s-a apucat de scobit în ele, degeaba i-am spus că nu aşa...
(în general, lui Muţunau degeaba îi spui că nu aşa, câtă vreme nici nu stopezi ferm comportamentele, nici nu-i serveşti comportamentul pe care i-l ceri / modelul după care să acţioneze; singura consecinţă va fi o clară durere la başcheţi...)
Împricinatul intervine:
- Nu doar le-am scobit, le-am şi lins!
Hohot intens de râs mamiţunesc.
Muţunau se indignează:
- Serios! Le-am lins!
***
- Îmi cumperi Lego? Te rooog....!!!
Muţunau are deja două găleţi de Lego (cea de-a treia este strict de uz mamiţunic şi nimeni nu are permisiunea de a se apropia de ea...), şi un număr greu de reconstituit de maşinuţe şi nave spaţiale Lego.
Greu de reconstituit pentru că, post montări şi demontări succesive, au sfârşit prin a fi depozitate claie peste grămadă, la un loc cu toate celelalte piesuţe. Acu’ mai descurcă-le dacă mai poţi.
Discuţia se poartă în Afi unde, mai nou, există un magazin Lego.
(Notă despre Afi: marile capete luminate de-acolo au scurtat, cu nesimţire, timpul de staţionare gratuită, sâmbăta şi duminica, de la 3 ore la 2 ore. Presupun ca demersul ţinteşte, de fapt, spre parcare cu plată pentru orice durată de staţionare... Ei, las’ că-mi scurtez şi eu cumpărăturile la toate magazinele găzduite de voi, în acest caz. Pentru că, surpriză, pot. Mai ales de când aţi lăsat Starbucks-ul să plece.)
În drum spre Lego (de unde, cu toate promoţiile, de 20% şi nu numai, n-am cumpărat nimic), Muţunau evaluează tematicile ştiute şi mai adaugă una:
- Deci, ne uităm la Lego StarWars... poate şi la Chima... şi la secţia de poliţie...
După o scurtă pauză...
- Bine că nu şi la secţia de votare! Să fie un omuleţ Lego Ponta şi un omuleţ Lego Iohannis!
Bine că nu ştii nimic de Dragnea şi Hrebe, că deja începea să semene a Game of Thrones...
***
Dimineaţa devreme, zi de şcoală.
O scurtă privire spre Muţunaul adormit buştean indică lăsarea lui acasă.
Măsură inspirată, de altfel, de vreme ce musiu urma să se trezească abia la 12.30.
- Aşa, şi după ce v-aţi trezit? Sunt curioasă cu ce v-aţi mai ocupat, cu Lego?
- A, nu. S-a apucat să citească Odiseea!
Ne lipseau nişte cărţi din colecţia scoasă de Adevărul, dar aspectul a fost remediat după oarece vizite la libraria mică-mică de lângă Cărtureşti, la Patria... (cum stai cu faţa la Cărtureşti, ai Patria în dreapta, iar librariuţa asta în stânga, în colţ)
Deci, recapitulăm (că poate nu s-a auzit clar şi pe ultimul rând): Muţunau este copilul care, scutit de şcoală, stă acas’ şi citeşte Odiseea.
(asta, desigur, pen’ că tableta era suspendată (temporar confiscată, adică), alfel ar fi citit, desigur, Angry Birds.. )
Prin urmare, la o vizită ulterioară la oarece supermarket, nu m-a mai mirat teribil de mult următorul dialog:
- Uite o ridiche muşcată!
- Hă?
- O ridiche muşcată!
- Unde? A, nu e muşcată, e tăiată!
Muţunau ignoră replica, din motive de (auto)contemplare a zicerii proaspăt emise:
- O Euridice muşcată!
După care a luat-o razna, pretinzând că Euridice fusese muşcată de Polifem (alt personaj captivant...), dar aici am oprit brain-storming-ul, că eram prea ocupată să râd de prima replică.
marți, 18 noiembrie 2014
Ce fel de babă aş vrea să fiu
Una bine dispusă. Au naturel, nu din motive de mici izbânzi meschine la coadă la piaţă / supermarket / butelii.
Una sănătoasă, de preferinţă, neîncărcată de metri cubi de analize şi radiografii şi nici de tone de văitaturi care de care mai intense.
(Evident, asta presupune un stil de viaţă sănătos încă de pe acum, cu cât mai puţine excese de tip nesomn, cofeină, mâncat aiurea, nefăcut sport, şamd)
Una încă independentă financiar.
(Ceea ce presupune să mă apuc să pun deoparte de pe acum şi, în egală măsură, să mă asigur că pot produce bani, mulţi-puţini, câţi or fi, şi după vârsta legală de pensionare, şi că-mi pot controla rezonabil cheltuielile. Nu, n-am iluzii în materie de pensie de stat.... şi nici în materie de pensie privată...)
Una capabilă să-şi poarte de grijă. Detest ideea de împovărare la fel de mult ca şi pe cea de dependenţă.
(Am deja traume pe teme de degradare fizică. Am trăit asta în calitate de „aparţinător”. E nimicitor.)
Una care să-şi accepte cu graţie vârsta.
(În privinţa asta n-am prea mari îndoieli. Nici prea mari iluzii - mi-e clar ca subiectul va deveni din ce în ce mai dificil...)
Una destul de bine inserată în social. Via mai multe grupuri, de preferinţă.
(Ca să nu fie cazul să-l sec la cap pe Muţunau, doar pentru că eu n-am altă treabă, cu texte de tipul „dar povesteşte-mi şi mie ce mai faci tu...”, respectiv cu povestiri interminabile despre cum era să strănut eu, dar, până la urmă, n-am reuşit)
Una pe care să vrei s-o vizitezi de drag, nu din obligaţie, sau pentru că de Crăciun şi de Paşte oricine stă la casa lui (a se citi merge la casa unde locuiesc părinţii...)
Una cu o viaţă proprie. Interesantă şi captivantă, pe cât posibil.
Una cam aşa, poate:
(chit că momentan nu intenţionez să m-apuc de fumat. nici măcar trabuc)
luni, 17 noiembrie 2014
Zoon politikon se răzgândeşte. Din nou
(o să sune cam a „după război, mulţi viteji s-arată", da’ asta e, mai devreme
n-am apucat să consemnez, ca să conserv cronologia zicerii.. )
După oarece vacanţă, pescuiesc copilul spre-ntoarcere acasă, ocazie cu care aflu că, de unde era mare susţinător Iohannis, după una din dezbateri (a doua, poate...?) Muţunau a declarat că nu-i mai place „neamţul”.
Bunica de Muţunau susţine că musiu ar fi spus chiar că îl preferă pe Ponta - dar cum ea e votant michimausic, tratez citatele cu gramu’ de sare indicat...
Acu’, din istorii recente, ştiu că Muţunau posedă un instinct ieşit din comun în anumite privinţe.
N-a fost, ce-i drept, capabil să-mi indice numerele de la 6 din 49, ca să nu mai fie nevoie să mă duc la muncă şi să pot sta toată ziulica pe blog (sau poate n-a vrut...?), dar, de fiecare dată când era de intuit sau de prezis ceva (cu care el personal n-avea nicio treabă), precizările pe care le făcea erau suspect de pertinente. Nu-l poftea nimeni la dat declaraţii, se trezea ’mnealui vorbind.
E drept, merită zis, precizările pe care le făcea erau pe marginea unor chestiuni de ordin artistic (interpretări de piese de teatru) şi logistic (la supermarket nu mai sunt banane, ajungem la ora X la destinaţia Y).
Vom fi având paranormal strateg senior la domiciliu, cine ştie...
Aşa încât m-am cam îngrijorat la gândul că Muţunau l-ar fi descalificat pe Iohannis... (deşi poate dorea să-i sancţioneze doar prestaţia cu pricina...)
Îngrijorată cum mă găseam, azi de dimineaţă, când eram cea mai chiaună de nesomn, şi cea mai nelămurită cu privire la cum apucăm să facem tot ce stabilisem (patinaj, livrat şi preluat bagaje, votat, văzut 2 filme la Kinodiseea, consiliat omuleţ plecător la Paris), Muţunau vine lângă mine, mă bate părinteşte pe umăr şi-mi zice, de parcă tocmai ar fi obţinut dovada incontestabilă:
- Iohannis va fi preşedinte!
Aştept până mâine dimineaţă (sau seara...) să-i confirm.
PS (luni seara). Am rezolvat enigma, ambuscând matinal-întrebătoriu Muţunaul (în lift)
- Auzi, da’ când ai zis tu că va fi Iohannis preşedinte... de unde ţi-a venit ideea?
- De la scoruri.
- Hă?
- De la voturi.
- Dar nu se terminase încă votarea!
- Dar mi-a spus bunica despre Iohannis că avea scoruri mai mari în sondaje!
Na, deci nu vom câştiga la loto. Nu fără sondaje, cel puţin...
După oarece vacanţă, pescuiesc copilul spre-ntoarcere acasă, ocazie cu care aflu că, de unde era mare susţinător Iohannis, după una din dezbateri (a doua, poate...?) Muţunau a declarat că nu-i mai place „neamţul”.
Bunica de Muţunau susţine că musiu ar fi spus chiar că îl preferă pe Ponta - dar cum ea e votant michimausic, tratez citatele cu gramu’ de sare indicat...
Acu’, din istorii recente, ştiu că Muţunau posedă un instinct ieşit din comun în anumite privinţe.
N-a fost, ce-i drept, capabil să-mi indice numerele de la 6 din 49, ca să nu mai fie nevoie să mă duc la muncă şi să pot sta toată ziulica pe blog (sau poate n-a vrut...?), dar, de fiecare dată când era de intuit sau de prezis ceva (cu care el personal n-avea nicio treabă), precizările pe care le făcea erau suspect de pertinente. Nu-l poftea nimeni la dat declaraţii, se trezea ’mnealui vorbind.
E drept, merită zis, precizările pe care le făcea erau pe marginea unor chestiuni de ordin artistic (interpretări de piese de teatru) şi logistic (la supermarket nu mai sunt banane, ajungem la ora X la destinaţia Y).
Vom fi având paranormal strateg senior la domiciliu, cine ştie...
Aşa încât m-am cam îngrijorat la gândul că Muţunau l-ar fi descalificat pe Iohannis... (deşi poate dorea să-i sancţioneze doar prestaţia cu pricina...)
Îngrijorată cum mă găseam, azi de dimineaţă, când eram cea mai chiaună de nesomn, şi cea mai nelămurită cu privire la cum apucăm să facem tot ce stabilisem (patinaj, livrat şi preluat bagaje, votat, văzut 2 filme la Kinodiseea, consiliat omuleţ plecător la Paris), Muţunau vine lângă mine, mă bate părinteşte pe umăr şi-mi zice, de parcă tocmai ar fi obţinut dovada incontestabilă:
- Iohannis va fi preşedinte!
Aştept până mâine dimineaţă (sau seara...) să-i confirm.
PS (luni seara). Am rezolvat enigma, ambuscând matinal-întrebătoriu Muţunaul (în lift)
- Auzi, da’ când ai zis tu că va fi Iohannis preşedinte... de unde ţi-a venit ideea?
- De la scoruri.
- Hă?
- De la voturi.
- Dar nu se terminase încă votarea!
- Dar mi-a spus bunica despre Iohannis că avea scoruri mai mari în sondaje!
Na, deci nu vom câştiga la loto. Nu fără sondaje, cel puţin...
marți, 11 noiembrie 2014
Călătorie-n ’89. Pe viu
Du-te-n balcon. Sau, dacă ai aşa ceva, într-o cameră neîncălzită. Ia-ţi un pulover pe
tine. Sau o geacă, la o adică, dar una mai veche, clasică, fără puf de pinguin
şi alte minuni de păstrat bine căldura. Alea nu s-au inventat încă pentru
comerţul socialist.
Când dai să întri înapoi în casă, auzi un scârţâiţ şi constaţi că, brusc, în loc de uşa de termopan ai o janghină scorojită, inegal uscată, care nu mai intră bine-n toc.
Te uiţi, uimit(ă), pe geam. Stai, că nu mai ai nici geam la balcon... Multe dintre balcoane nu-s închise, pentru că nu e voie. Şi, chiar dacă ar fi voie, nu prea e cu ce... Într-o vreme puteai face rost de geamuri de la ITC, luau ăia de pe autobuze, da’ cică nu mai merge...
Pe stradă e întuneric beznă - dacă nu pui la socoteală micile luminiţe de la geamuri. Care-s prea mici pentru a fi becuri - poate-s lumânărele? Sau nişte beculeţe mai mici?
Intri în cameră, unde e foarte frig, şi dai să aprinzi lumina. Nu se-ntâmplă nimic. Mai încerci odată, şi-înc-odata, în timp ce, într-o panică din ce în ce mai mare, constaţi, dat fiind că ochii ţi s-au obişnuit cu întunericul, că-n cameră lucrurile-s aranjate altfel, că nu pari să mai ai plasma, şi nici alte chestii. Devine clar că nu, nu e lumină.
E pauza de câteva ore de peste zi, când alimentarea cu curent electric e tăiată, că face ţara economii, ca să ne plătim datoria externă şi să fim independenţi. Noi ne iubim patria şi vrem să fim independenţi, chit că nu e prea clar de cine. Poate de ticăloşii ăia de capitalişti care se destrăbălează cu Coca Cola (nici aia nu e prea clar ce e, dar nu pare de bine), aleargă de zor în cursa înarmărilor (nişte tâmpiţi care nu vor pace în lume) şi-şi asupresc cetăţenii.
Ah, ai putea să aprinzi şi tu beculeţul legat de o şipcă, ăla conectat la bateria de maşină şutită, pardon, împrumutată de vecinul Vasilică de la uzină. Cu ocazia asta poate-şi face şi copilul temele. O să scrie mai greu şi mai urât cu mănuşi, da’ asta e, bine că le are, şi-n definitiv şi-n clasă tot aşa e, cu haina pe ei stau toţi. Mai puţin directorul, da’ ăla e gras şi nu simte frigul.
Uite-te la tine. Porţi nişte şosete cârpite a şaptea oară şi ştii, dintr-o dată, că nu mai ai aţă de papiotă în culoarea lor - deci vei avea de făcut o alegere neplăcută la următoarea ocazie de cârpire.
Te ia groaza şi alergi spre bucătărie. Ce-o să se întâmple cu mâncarea, dacă nu e curent?
Deschizi repede uşa, sperând că, poate, brusc, dinăuntru va izbucni lumina şi te vei putea trezi din coşmarul ăsta...
Miroase a plastic vechi şi a nefolosit. În lumina palidă venită de-afară, de pe cer, tot vezi ceva. Cu excepţia unei oale cu nişte mâncare pe fund, frigiderul e gol.
Îţi iei cheile şi fugi afară.
Pe scări, că liftul nu merge, ţinându-te de balustradă şi apoi de perete, după ce te-ai rănit în balustrada ruptă.
Jos e întuneric. Nu e niciun felinar aprins, strada e goală şi-n parcare sunt două Dacii 1310 şi-un Aro. E frig. Strângi haina pe tine şi fugi spre Mega Image.
Doar că Mega Image nu există. La parterul acela de bloc, în loc e un magazin cu vitrine decolorate şi scorojite, pe care scrie Alimentara. Nu e nimeni înăuntru, e-ntuneric, dar tot se vede că-n vitrina aia veche a lor nu e nimic. Undeva, pe o pancartă, scrie „Nici o masă fără peşte oceanic!”
Pe jos, prin magazin, trece tacticos un şobolan.
Poate-au strâns... poate de-aia au strâns.. Mâncarea, adică. Din cauza şobolanului.
Îţi aduci aminte că mâine trebuie să te scoli devreme, ca să iei lapte. De două zile încoace n-ai prins, că au adus mai puţin şi, deşi erai cam la mijlocul cozii, n-a mai ajuns şi la tine. Şi mai înainte nu te treziseşi destul de devreme, că au început ăia să se adune la coadă de la 4.00, în loc de 4.30....
Poate-l vezi iar pe profesorul Vlad. Ăla e nebun, citeşte cărţi cât stă la coadă, şi-naintează aşa, citind... Şi pare mereu vesel. O fi de la cărţile alea, o fi ceva amuzant în ele, că altfel ... de unde?
Da’ tre’ să pui sacoşa la rând şi la carne. N-a mai venit carne de 3 săptămâni, da’ dacă vine azi? Măcar gheare de pui, să aibă şi zeama aia ceva gust...
Încep să-ţi vină gânduri absurde. Cum să te trezeşti la 4.00 sau mai devreme pentru o sticlă de lapte? Şi de ce ştii că, dacă e coada mare, fix atâta se dă, una de om?
Cum adică supă de gheare?
Ceva nu e-n regulă. Hai să suni şi tu pe cineva, să povesteşti cuiva, mai ştii, poate afli ce s-a-ntâmplat...
Cauţi telefonul în buzunar. Nimic. Mai cauţi odată. Tot nimic.
Nu, nu ai telefoane mobile. Nu s-au inventat încă şi, chiar de s-ar fi inventat, probabil n-ar fi fost permise - sau nu pentru oricine.
Te-ntorci, cu capul în jos, spre casă. Ai mileuri croşetate pe masă, linoleum pe jos. Domneşte o linişte acră în jur.
Eşti în 1989, spre iarnă, şi, în afară de furie, nu prea ai de niciunele.
Când dai să întri înapoi în casă, auzi un scârţâiţ şi constaţi că, brusc, în loc de uşa de termopan ai o janghină scorojită, inegal uscată, care nu mai intră bine-n toc.
Te uiţi, uimit(ă), pe geam. Stai, că nu mai ai nici geam la balcon... Multe dintre balcoane nu-s închise, pentru că nu e voie. Şi, chiar dacă ar fi voie, nu prea e cu ce... Într-o vreme puteai face rost de geamuri de la ITC, luau ăia de pe autobuze, da’ cică nu mai merge...
Pe stradă e întuneric beznă - dacă nu pui la socoteală micile luminiţe de la geamuri. Care-s prea mici pentru a fi becuri - poate-s lumânărele? Sau nişte beculeţe mai mici?
Intri în cameră, unde e foarte frig, şi dai să aprinzi lumina. Nu se-ntâmplă nimic. Mai încerci odată, şi-înc-odata, în timp ce, într-o panică din ce în ce mai mare, constaţi, dat fiind că ochii ţi s-au obişnuit cu întunericul, că-n cameră lucrurile-s aranjate altfel, că nu pari să mai ai plasma, şi nici alte chestii. Devine clar că nu, nu e lumină.
E pauza de câteva ore de peste zi, când alimentarea cu curent electric e tăiată, că face ţara economii, ca să ne plătim datoria externă şi să fim independenţi. Noi ne iubim patria şi vrem să fim independenţi, chit că nu e prea clar de cine. Poate de ticăloşii ăia de capitalişti care se destrăbălează cu Coca Cola (nici aia nu e prea clar ce e, dar nu pare de bine), aleargă de zor în cursa înarmărilor (nişte tâmpiţi care nu vor pace în lume) şi-şi asupresc cetăţenii.
Ah, ai putea să aprinzi şi tu beculeţul legat de o şipcă, ăla conectat la bateria de maşină şutită, pardon, împrumutată de vecinul Vasilică de la uzină. Cu ocazia asta poate-şi face şi copilul temele. O să scrie mai greu şi mai urât cu mănuşi, da’ asta e, bine că le are, şi-n definitiv şi-n clasă tot aşa e, cu haina pe ei stau toţi. Mai puţin directorul, da’ ăla e gras şi nu simte frigul.
Uite-te la tine. Porţi nişte şosete cârpite a şaptea oară şi ştii, dintr-o dată, că nu mai ai aţă de papiotă în culoarea lor - deci vei avea de făcut o alegere neplăcută la următoarea ocazie de cârpire.
Te ia groaza şi alergi spre bucătărie. Ce-o să se întâmple cu mâncarea, dacă nu e curent?
Deschizi repede uşa, sperând că, poate, brusc, dinăuntru va izbucni lumina şi te vei putea trezi din coşmarul ăsta...
Miroase a plastic vechi şi a nefolosit. În lumina palidă venită de-afară, de pe cer, tot vezi ceva. Cu excepţia unei oale cu nişte mâncare pe fund, frigiderul e gol.
Îţi iei cheile şi fugi afară.
Pe scări, că liftul nu merge, ţinându-te de balustradă şi apoi de perete, după ce te-ai rănit în balustrada ruptă.
Jos e întuneric. Nu e niciun felinar aprins, strada e goală şi-n parcare sunt două Dacii 1310 şi-un Aro. E frig. Strângi haina pe tine şi fugi spre Mega Image.
Doar că Mega Image nu există. La parterul acela de bloc, în loc e un magazin cu vitrine decolorate şi scorojite, pe care scrie Alimentara. Nu e nimeni înăuntru, e-ntuneric, dar tot se vede că-n vitrina aia veche a lor nu e nimic. Undeva, pe o pancartă, scrie „Nici o masă fără peşte oceanic!”
Pe jos, prin magazin, trece tacticos un şobolan.
Poate-au strâns... poate de-aia au strâns.. Mâncarea, adică. Din cauza şobolanului.
Îţi aduci aminte că mâine trebuie să te scoli devreme, ca să iei lapte. De două zile încoace n-ai prins, că au adus mai puţin şi, deşi erai cam la mijlocul cozii, n-a mai ajuns şi la tine. Şi mai înainte nu te treziseşi destul de devreme, că au început ăia să se adune la coadă de la 4.00, în loc de 4.30....
Poate-l vezi iar pe profesorul Vlad. Ăla e nebun, citeşte cărţi cât stă la coadă, şi-naintează aşa, citind... Şi pare mereu vesel. O fi de la cărţile alea, o fi ceva amuzant în ele, că altfel ... de unde?
Da’ tre’ să pui sacoşa la rând şi la carne. N-a mai venit carne de 3 săptămâni, da’ dacă vine azi? Măcar gheare de pui, să aibă şi zeama aia ceva gust...
Încep să-ţi vină gânduri absurde. Cum să te trezeşti la 4.00 sau mai devreme pentru o sticlă de lapte? Şi de ce ştii că, dacă e coada mare, fix atâta se dă, una de om?
Cum adică supă de gheare?
Ceva nu e-n regulă. Hai să suni şi tu pe cineva, să povesteşti cuiva, mai ştii, poate afli ce s-a-ntâmplat...
Cauţi telefonul în buzunar. Nimic. Mai cauţi odată. Tot nimic.
Nu, nu ai telefoane mobile. Nu s-au inventat încă şi, chiar de s-ar fi inventat, probabil n-ar fi fost permise - sau nu pentru oricine.
Te-ntorci, cu capul în jos, spre casă. Ai mileuri croşetate pe masă, linoleum pe jos. Domneşte o linişte acră în jur.
Eşti în 1989, spre iarnă, şi, în afară de furie, nu prea ai de niciunele.
sâmbătă, 8 noiembrie 2014
Victimizare, colectivism, traumă şi (ne)sănătate mintală
Există (de multă vreme...) câteva teme pe care le găsesc relevante şi pe
marginea cărora tind să reacţionez intens.
Una e victimizarea, alta e colectivismul. Alta e trauma (individuală şi socială). Cea mai importantă, însă, şi cel mai des ascunsă vederii, e felul în care ne creştem copiii. Primele două teme iniţial menţionate au îngrozitor de multă legătură cu cea de-a patra.
Şi cu a treia, din păcate.
Victimizarea
Vaii, nu se poate. Dar ce să-i faci... Aşa e viaţa. Doar nu vrei să te pui rău cu ea/el/ei. Oricum nu contează. N-o s-o scoatem la capăt. M-am blocat. Ce era să fac, spuneţi şi voi. Degeaba.
Inadmisibil! Numai la noi se poate întâmpla! Ah, dac-aş fi eu mare şi tare...
Ia uite şi la ăla, nebunul, cum a ieşit el în faţă să protesteze! Ca şi cum asta ar schimba ceva!
Ne-a strivit istoria. Marea conspiraţie. Ce poate să facă o singură picătură din ocean?
Noi suntem leagănul lumii, dar, dacă nu recunoaşte nimeni... (sigur, dacă recunoştea toată lumea, fie ni se iertau subit toate păcatele, trecute, prezente şi, mai ales, viitoare, fie îi copleşea iremediabil vinovăţia pe toţi ceilalţi (care ceilalţi, e, desigur, convenabil nespecificat), fie primeam, fiecare, câte un căţeluş. Vai, Doamne, şi cât îmi doream un căţeluş!)
Vaaai, dac-am avea X... / dacă ar veni să ne salveze Y...
(Era un banc, cu doi cetăţeni, soţ şi soţie, care, ajunşi seara acasă după câte-o zi obositoare de muncă, se-ntind în pat, unul lângă altul, şi tac, până când soţul spune „şi-acu’, bine-ar fi să vină să ne ... şi pe noi cineva.
Dincolo de poantă, mie, una, în ultima vreme, perspectiva descrisă nu-mi mai pare deloc amuzantă, dimpotrivă.)
Victimizarea e în fiecare nu zic nimic. În fiecare nu mă afirm - de cele mai multe ori, pentru că nu ştiu să disting între a mă afirma, a mă indigna (care tot de victimizare ţine...), şi a mă opune.
În recursul instant la forţă brută (violenţă verbală de orice fel), pentru că, de-atâta capul plecat sabia nu-l taie, la un moment dat, răbufneşti. De cele mai multe ori, incontrolabil, inadecvat şi ineficient.
În neintervenţie. În a nu te opri să-ntrebi. În a nu reitera cereri importante. În a ceda. În a nu face nimic - nimic în direcţia relevantă. (că vii şi protestezi acasă, te umpli de spume în online sau îţi baţi hamsterul şi peştele de acvariu, nu, nu se pune)
Victimizarea e o violenţă în sine. O auto-violenţă, pentru că-ţi taie vocea. Cu propria ta mână.
Când te vede victimizându-te, ce învaţă copilul tău?
Da, am crescut stând la cozi (sunt destul de hoaşcă pentru asta) şi nimănui nu-i trecea prin cap să protesteze. Păi, ce s-ar fi schimbat? O încurcai mai rău.
Răspunsul corect este că, neîncercând, nu avem de unde şti ce s-ar fi putut întâmpla. Rămâne ipotetic. Ştii să faci distincţia dintre real şi imaginar? Dacă da, opreşte-te din a le mai amesteca.
Şi anecdota fundamentală, pentru mine, în ceea ce priveşte statul la coadă, este următoarea (pe care e posibil s-o mai fi spus): vine (acum vreo 30 de ani...) un camion cu marfă pentru „Chimicale” (sau cum s-o fi chemat). Aduce detergent lichid pentru covoare. Vânzarea se face direct din camion, că nu era chip altfel. După oarece ezitări, o zbughesc de la joacă, mă duc sus, să cer bani, mă aşez la coadă. După 1200 de ani, ajung la rând, cumpăr două stecloanţe (că atât era permis).
După care mă întorc, iau coada de la capăt şi mai cumpăr, eroic, încă două sticle.
Le-am descoperit, pe toate patru, puse frumos în cămară, după vreo 15 ani. E drept, una fusese începută.
Stătusem apoteotic la coadă, tehnic vorbind, degeaba.
Victimizarea epuizează. Victimizarea distrage de la lucrurile cu adevărat importante.
Cum o opreşti?
Afirmându-te. Şi învăţându-ţi copilul să se afirme - nu doar permiţându-i.
O opreşti când creezi un cadru (adecvat de larg) pentru copil, pe care i-l comunici, şi în interiorul căruia copilul e liber să acţioneze şi să-şi tragă propriile concluzii.
O opreşti când te educi pe tine să gândeşti în termeni de o scoatem la capăt şi de iată cum o scoatem la capăt. Şi de putem să facem asta. (când aveai planificată o ieşire la iarbă verde şi brusc aflai c-o să plouă, ce făceai, intrai în depresie? dacă da, pot recomanda un terapeut bun)
Nu, nu înseamnă că brusc permiţi orice - dar înseamnă, neapărat, că asculţi. Că observi. Că-ţi laşi (şi îi laşi) destulă distanţă obiectivă. Cât să poţi vorbi cuiva despre copilul tău ca despre o altă persoană - nu ca despre o prelungire a ta, corect sau nemulţumitor crescută.
(că tot veni vorba, despre tine, ca persoană, poţi vorbi obiectiv? că, dacă nu, poate n-ar strica să-ţi creezi şi ţie un cadru mai larg...)
Da, asta înseamnă că-ntr-o zi va mânca mai puţin. Că nu va face tot ce vrei tu. Că nu va reacţiona brusc, ca la apăsarea pe buton. Că nu va reacţiona deloc. Că va avea parte de propriile belele - pentru care, eh, supriză, s-ar putea să şi aibă o idee de rezolvare.
Când începi? Cu ascultatul, din prima.
Cu observarea preferinţelor şi a dificultăţilor, la fel.
Cu crearea cadrului, pe măsură ce copilul face achiziţii motrice şi câştigă în autonomie.
(de fapt, cu crearea cadrului nu e o problemă - instictiv sau educat, majoritatea părinţilor crează un cadru de siguranţă / protecţie pentru bebeluşi - ci cu transformarea, adaptarea şi menţinerea lui)
Cu comunicarea cadrului, pe tot parcursul.
Beneficiul suplimentar e că s-ar putea ca toate aceste demersuri să te scoată şi pe tine din falsul confort oferit de victimizare.
(Efectul secundar e că s-ar putea să ajungi să schimbi cel puţin priviri lungi cu o serie de membri ai anturajului...)
Booon. Colectivismul.
În unire e puterea!
Da, de pildă în savană, zebrele se adună în grup compact şi, uneori, reuşesc să-şi deruteze adversarul. (de cele mai multe ori, însă, doar limitează numărul animalelor care ajung sub ghearele leilor)
Întrebarea e, mai suntem în savană? (mie, nu ştiu de ce, nu mi se prea pare că da...)
Pe scurt, colectivismul e util şi are sens strict în faţa unei ameninţări reale, imediate. Pentru care poate avea chiar sens să exersezi.
Dar nu e un scop. E un mijloc. Nu e un principiu de la care să nu te abaţi, e o unealtă. E de uz cimcumstanţial, nu general.
Nu e imperativul absolult al respectării regulii X, pentru că o avem (nimeni nu mai ştie de ce) din moşi strămoşi. Şi nu impune pedepsirea nimănui pentru simpla încălcare a ieşirii din rând - mai ales atunci când nu există, de fapt, niciun fel de consecinţe.
Da, vine de mânuţă cu victimizarea, de sub tăvălugul istoriei. Şi cu lipsa de imaginaţie, şi cu pasivitatea, şi cu teroarea, şi cu nepăsarea aparent absolvitoare.
Îi mai putem spune şi turmă. Şi presiunea anturajului. Şi cum om mai vrea. Asta nu schimba faptul că nu are valoare absolută - ci doar de tactică potenţial utilă ici şi colo.
De ce nu-i bun aşa, toată ziua, bună ziua?
Pentru că e energivor. Trăitul cu pistolul (real sau imaginar) la tâmplă tinde să fie epuizant (ca sa nu zic malign).
Pentru că e fals şi-mpinge la abuz.
Pentru că omoară individualitatea şi susţine iluzia că nu poţi fi fericit decât prin intermediul / cu asistenţa celorlalţi. Că (iu-hu, victimizare!) comportamentul neconform al lui X trebuie să-ţi strice ziua, dacă eşti un bun cetăţean (căci, dacă n-ai exerciţiul afirmării şi al intervenţiei calme şi adecvate, ce alt recurs îţi mai rămâne?).
Pentru că, atâta vreme cât nu eşti vreun asistat, şi îţi câştigi singur existenţa (evident, într-un cadru social acceptat), e lipsit de sens. De substanţă. E o iluzie moştenită la rang de psihoză colectivă.
Cum ieşi din el?
Urmându-ţi propriile alegeri. Cu raportare la criteriile proprii. Nu la ce-o să zică vecinul Gică. Aia îl priveşte strict pe el.
Educându-ţi copilul / copiii să se ghideze după propriile alegeri, nu după
presiunea grupului şi nici după teama de-a fi devalorizat / exclus. Vorbindu-le
despre nevoia de apartenenţă, cu accent pe apartenenţă la ce?
Ilustrându-le (prin exemplu propriu şi nu numai) cum decurg comportamentele din
valori.
Da, asta înseamnă să nu mai baţi hamsterul şi peştele de acvariu când te-ai enervat, dacă printre valorile predicate se numără non-violenţa.
De ce toată această expunere?
Pentru că trauma se lasă moştenire. Şi copiii, din iubire pentru părinţi, şi din lipsă de alt model, o preiau.
Un banc potenţial ilustrativ pe subiect e divorţul dintre Ion şi Maria. Ion vrea să divorţeze pentru că, deşi e mulţumit de viaţa pe care o duce alături de Maria, are să-i facă acesteia un reproş grav: nu îşi dă silinţa. Mai exact? Nu găteşte bine. Şi mai exact, ce anume nu găteşte bine? Nu face laptele ca mama lui Ion.
Într-o zi, Maria, plânsă toată, uită laptele pus la fiert şi ajunge să-l afume. Cum nu mai are altul, Ion ajunge să-l bea pe cel afumat. „Fir-ar, Marie, acu’, când ţi-am zis că te lăs, ştii să faci laptele ca mama!”
(Da, nici ăsta nu mă prea amuză, din mai multe motive...)
Când oamenii nu au cuvinte ca să-şi descrie experienţele, sau au crescut învăţaţi că vocile lor nu sunt importante, sau n-au deprins niciodată modele de auto-liniştire, repertoriul lor de resurse pentru a face faţă situaţiilor şi pentru a se vindeca e foarte limitat.
De-aici până la nesănătate mintală nu e cale prea lungă.
Şi-acu’, profitând că e campanie electorală (prilej de mare stres şi isterizare pentru partide - nu-nţeleg de ce şi pentru populaţie, care, teoretic, şi-ar petrece vremea asta analizând raţional propunerile candidaţilor, nu răbufnind violent-saturnalic), uitaţi-vă-n jur şi trageţi concluzia cam câte dovezi de sănătate mintală vedeţi în jur.
Răspundeţi la-ntrebarea „cum vreau să-mi cresc copilul / copiii”.
Dacă răspunsul are iz de neputinţă, sau de violenţă, reluaţi lectura articolului.
Una e victimizarea, alta e colectivismul. Alta e trauma (individuală şi socială). Cea mai importantă, însă, şi cel mai des ascunsă vederii, e felul în care ne creştem copiii. Primele două teme iniţial menţionate au îngrozitor de multă legătură cu cea de-a patra.
Şi cu a treia, din păcate.
Victimizarea
Vaii, nu se poate. Dar ce să-i faci... Aşa e viaţa. Doar nu vrei să te pui rău cu ea/el/ei. Oricum nu contează. N-o s-o scoatem la capăt. M-am blocat. Ce era să fac, spuneţi şi voi. Degeaba.
Inadmisibil! Numai la noi se poate întâmpla! Ah, dac-aş fi eu mare şi tare...
Ia uite şi la ăla, nebunul, cum a ieşit el în faţă să protesteze! Ca şi cum asta ar schimba ceva!
Ne-a strivit istoria. Marea conspiraţie. Ce poate să facă o singură picătură din ocean?
Noi suntem leagănul lumii, dar, dacă nu recunoaşte nimeni... (sigur, dacă recunoştea toată lumea, fie ni se iertau subit toate păcatele, trecute, prezente şi, mai ales, viitoare, fie îi copleşea iremediabil vinovăţia pe toţi ceilalţi (care ceilalţi, e, desigur, convenabil nespecificat), fie primeam, fiecare, câte un căţeluş. Vai, Doamne, şi cât îmi doream un căţeluş!)
Vaaai, dac-am avea X... / dacă ar veni să ne salveze Y...
(Era un banc, cu doi cetăţeni, soţ şi soţie, care, ajunşi seara acasă după câte-o zi obositoare de muncă, se-ntind în pat, unul lângă altul, şi tac, până când soţul spune „şi-acu’, bine-ar fi să vină să ne ... şi pe noi cineva.
Dincolo de poantă, mie, una, în ultima vreme, perspectiva descrisă nu-mi mai pare deloc amuzantă, dimpotrivă.)
Victimizarea e în fiecare nu zic nimic. În fiecare nu mă afirm - de cele mai multe ori, pentru că nu ştiu să disting între a mă afirma, a mă indigna (care tot de victimizare ţine...), şi a mă opune.
În recursul instant la forţă brută (violenţă verbală de orice fel), pentru că, de-atâta capul plecat sabia nu-l taie, la un moment dat, răbufneşti. De cele mai multe ori, incontrolabil, inadecvat şi ineficient.
În neintervenţie. În a nu te opri să-ntrebi. În a nu reitera cereri importante. În a ceda. În a nu face nimic - nimic în direcţia relevantă. (că vii şi protestezi acasă, te umpli de spume în online sau îţi baţi hamsterul şi peştele de acvariu, nu, nu se pune)
Victimizarea e o violenţă în sine. O auto-violenţă, pentru că-ţi taie vocea. Cu propria ta mână.
Când te vede victimizându-te, ce învaţă copilul tău?
Da, am crescut stând la cozi (sunt destul de hoaşcă pentru asta) şi nimănui nu-i trecea prin cap să protesteze. Păi, ce s-ar fi schimbat? O încurcai mai rău.
Răspunsul corect este că, neîncercând, nu avem de unde şti ce s-ar fi putut întâmpla. Rămâne ipotetic. Ştii să faci distincţia dintre real şi imaginar? Dacă da, opreşte-te din a le mai amesteca.
Şi anecdota fundamentală, pentru mine, în ceea ce priveşte statul la coadă, este următoarea (pe care e posibil s-o mai fi spus): vine (acum vreo 30 de ani...) un camion cu marfă pentru „Chimicale” (sau cum s-o fi chemat). Aduce detergent lichid pentru covoare. Vânzarea se face direct din camion, că nu era chip altfel. După oarece ezitări, o zbughesc de la joacă, mă duc sus, să cer bani, mă aşez la coadă. După 1200 de ani, ajung la rând, cumpăr două stecloanţe (că atât era permis).
După care mă întorc, iau coada de la capăt şi mai cumpăr, eroic, încă două sticle.
Le-am descoperit, pe toate patru, puse frumos în cămară, după vreo 15 ani. E drept, una fusese începută.
Stătusem apoteotic la coadă, tehnic vorbind, degeaba.
Victimizarea epuizează. Victimizarea distrage de la lucrurile cu adevărat importante.
Cum o opreşti?
Afirmându-te. Şi învăţându-ţi copilul să se afirme - nu doar permiţându-i.
O opreşti când creezi un cadru (adecvat de larg) pentru copil, pe care i-l comunici, şi în interiorul căruia copilul e liber să acţioneze şi să-şi tragă propriile concluzii.
O opreşti când te educi pe tine să gândeşti în termeni de o scoatem la capăt şi de iată cum o scoatem la capăt. Şi de putem să facem asta. (când aveai planificată o ieşire la iarbă verde şi brusc aflai c-o să plouă, ce făceai, intrai în depresie? dacă da, pot recomanda un terapeut bun)
Nu, nu înseamnă că brusc permiţi orice - dar înseamnă, neapărat, că asculţi. Că observi. Că-ţi laşi (şi îi laşi) destulă distanţă obiectivă. Cât să poţi vorbi cuiva despre copilul tău ca despre o altă persoană - nu ca despre o prelungire a ta, corect sau nemulţumitor crescută.
(că tot veni vorba, despre tine, ca persoană, poţi vorbi obiectiv? că, dacă nu, poate n-ar strica să-ţi creezi şi ţie un cadru mai larg...)
Da, asta înseamnă că-ntr-o zi va mânca mai puţin. Că nu va face tot ce vrei tu. Că nu va reacţiona brusc, ca la apăsarea pe buton. Că nu va reacţiona deloc. Că va avea parte de propriile belele - pentru care, eh, supriză, s-ar putea să şi aibă o idee de rezolvare.
Când începi? Cu ascultatul, din prima.
Cu observarea preferinţelor şi a dificultăţilor, la fel.
Cu crearea cadrului, pe măsură ce copilul face achiziţii motrice şi câştigă în autonomie.
(de fapt, cu crearea cadrului nu e o problemă - instictiv sau educat, majoritatea părinţilor crează un cadru de siguranţă / protecţie pentru bebeluşi - ci cu transformarea, adaptarea şi menţinerea lui)
Cu comunicarea cadrului, pe tot parcursul.
Beneficiul suplimentar e că s-ar putea ca toate aceste demersuri să te scoată şi pe tine din falsul confort oferit de victimizare.
(Efectul secundar e că s-ar putea să ajungi să schimbi cel puţin priviri lungi cu o serie de membri ai anturajului...)
Booon. Colectivismul.
În unire e puterea!
Da, de pildă în savană, zebrele se adună în grup compact şi, uneori, reuşesc să-şi deruteze adversarul. (de cele mai multe ori, însă, doar limitează numărul animalelor care ajung sub ghearele leilor)
Întrebarea e, mai suntem în savană? (mie, nu ştiu de ce, nu mi se prea pare că da...)
Pe scurt, colectivismul e util şi are sens strict în faţa unei ameninţări reale, imediate. Pentru care poate avea chiar sens să exersezi.
Dar nu e un scop. E un mijloc. Nu e un principiu de la care să nu te abaţi, e o unealtă. E de uz cimcumstanţial, nu general.
Nu e imperativul absolult al respectării regulii X, pentru că o avem (nimeni nu mai ştie de ce) din moşi strămoşi. Şi nu impune pedepsirea nimănui pentru simpla încălcare a ieşirii din rând - mai ales atunci când nu există, de fapt, niciun fel de consecinţe.
Da, vine de mânuţă cu victimizarea, de sub tăvălugul istoriei. Şi cu lipsa de imaginaţie, şi cu pasivitatea, şi cu teroarea, şi cu nepăsarea aparent absolvitoare.
Îi mai putem spune şi turmă. Şi presiunea anturajului. Şi cum om mai vrea. Asta nu schimba faptul că nu are valoare absolută - ci doar de tactică potenţial utilă ici şi colo.
De ce nu-i bun aşa, toată ziua, bună ziua?
Pentru că e energivor. Trăitul cu pistolul (real sau imaginar) la tâmplă tinde să fie epuizant (ca sa nu zic malign).
Pentru că e fals şi-mpinge la abuz.
Pentru că omoară individualitatea şi susţine iluzia că nu poţi fi fericit decât prin intermediul / cu asistenţa celorlalţi. Că (iu-hu, victimizare!) comportamentul neconform al lui X trebuie să-ţi strice ziua, dacă eşti un bun cetăţean (căci, dacă n-ai exerciţiul afirmării şi al intervenţiei calme şi adecvate, ce alt recurs îţi mai rămâne?).
Pentru că, atâta vreme cât nu eşti vreun asistat, şi îţi câştigi singur existenţa (evident, într-un cadru social acceptat), e lipsit de sens. De substanţă. E o iluzie moştenită la rang de psihoză colectivă.
Cum ieşi din el?
Urmându-ţi propriile alegeri. Cu raportare la criteriile proprii. Nu la ce-o să zică vecinul Gică. Aia îl priveşte strict pe el.
Da, asta înseamnă să nu mai baţi hamsterul şi peştele de acvariu când te-ai enervat, dacă printre valorile predicate se numără non-violenţa.
De ce toată această expunere?
Pentru că trauma se lasă moştenire. Şi copiii, din iubire pentru părinţi, şi din lipsă de alt model, o preiau.
Un banc potenţial ilustrativ pe subiect e divorţul dintre Ion şi Maria. Ion vrea să divorţeze pentru că, deşi e mulţumit de viaţa pe care o duce alături de Maria, are să-i facă acesteia un reproş grav: nu îşi dă silinţa. Mai exact? Nu găteşte bine. Şi mai exact, ce anume nu găteşte bine? Nu face laptele ca mama lui Ion.
Într-o zi, Maria, plânsă toată, uită laptele pus la fiert şi ajunge să-l afume. Cum nu mai are altul, Ion ajunge să-l bea pe cel afumat. „Fir-ar, Marie, acu’, când ţi-am zis că te lăs, ştii să faci laptele ca mama!”
(Da, nici ăsta nu mă prea amuză, din mai multe motive...)
Când oamenii nu au cuvinte ca să-şi descrie experienţele, sau au crescut învăţaţi că vocile lor nu sunt importante, sau n-au deprins niciodată modele de auto-liniştire, repertoriul lor de resurse pentru a face faţă situaţiilor şi pentru a se vindeca e foarte limitat.
De-aici până la nesănătate mintală nu e cale prea lungă.
Şi-acu’, profitând că e campanie electorală (prilej de mare stres şi isterizare pentru partide - nu-nţeleg de ce şi pentru populaţie, care, teoretic, şi-ar petrece vremea asta analizând raţional propunerile candidaţilor, nu răbufnind violent-saturnalic), uitaţi-vă-n jur şi trageţi concluzia cam câte dovezi de sănătate mintală vedeţi în jur.
Răspundeţi la-ntrebarea „cum vreau să-mi cresc copilul / copiii”.
Dacă răspunsul are iz de neputinţă, sau de violenţă, reluaţi lectura articolului.
marți, 4 noiembrie 2014
Zoon politikon se întoarce
(vedem dacă se şi răzbună...)
- Să nu cumva să votezi cu Monicuţa aia Macovei, zice Muţunau, în drum spre secţia de votare.
Notez, în gând, remarca referitoare la magnificul „îndemn” de debut (mai precis, la presupusa lui sursă...), alături de o oareşcare imprecaţie aferentă.
S-a prins că nu votez nici cetăţenii vag urecheaţi despre care, pe baza imaginii electorale, nu ştii sigur dacă mai sunt vii, nici reclamele la zacuscă, nici pe alea la Dedeman. Mai mulţi nu prea mai ştie.
- Da’ tu cu cine ai vota?
- Cu Iohannis!
- Aha. De ce?
- Seamănă cu unchiul M.!
(unchiul M. este considerat, desigur, admirabil de foaaaarte simpatic).
Şi-acu’, şăd eu, ca baba pe şanţ, întrebându-mă dacă nu cumva ăsta e standardul naţional de decizie din spatele votului: reperul de tip clasa I....
sâmbătă, 1 noiembrie 2014
Câteva privinţe-n care n-o să-mi mint copilul
Există câteva privinţe-n care n-o să-mi mint copilul (şi altele, destule, cum ar fi c-am uitat unde-am pus tableta, în care voi persevera îndârjit în stilul
Dar n-o să-i spun că-şi poate realiza toate visele. Şi nici c-ar trebui s-o facă.
Nici că nu trebuie decât să-şi dorească intens, cu adevărat. (măsurabil la intensometru, eventual)
Nici că dacă vrea, poate. Ăsta e slogan de başcheţi, cu toate calităţile aferente...
Nici că eu voi fi întotdeauna „acolo” pentru el. (pe-asta n-o zic mai degrabă din pricina exprimării mai mult decât imprecise - unde, acolo? şi, chiar aşa, mereu? inclusiv post-mortem?)
N-o să susţin nimic din toate astea. Pentru că nu doar că nu cred în textele anterior menţionate, da’ m-am şi putut convinge de malignitatea lor. (nu, nu e mult spus. e puţin spus!)
Ca să crezi că-ţi poţi realiza toate visele, ar trebui să ai extrem de puţine - dublate de al dracului de multe resurse, şi de timp la discreţie. Nu-mi pare că trăim în universul în care ăsta să fie cazul.
Ca o comparaţie, e cam ca şi când ai crede că-ţi poţi cumpăra tot ce vrei (neluând în calcul nici că unele obiecte intens dorite la impuls nu-ţi trebe, şi că, de la un moment dat încolo, poate-oi vrea să mai ai, totuşi, loc în casă...)
E imbecil, ilogic, fals. Sursă insidioasă de adânci nemulţumiri viitoare, nu încurajare momentană.
Şi, dintr-un motiv foarte concret, e şi (în esenţă) letal.
N-am nimic cu dorinţa nimănui de a încuraja o altă fiinţă umană (care, la o adică, să fie chiar copchilul din dotare).
Dar omul are şi nevoia de a visa - pe care goana după realizare o omoară, în timp ce te şi scindează „un pic” (că, de, contemplare şi acţiune, deodată, nu se poate).
Încurajarea se poate realiza pur şi simplu ascultând: ce-ar vrea să facă, şi ce-şi imaginează că s-ar întâmpla, dar după aceea, şi de ce consideră că ar avea nevoie, şi cum ar face...
Nu-mi pare indicat să pierd contactul cu realitatea pentru că-s profund ancorată-n viitorul luminos, caracterizat de curgeri de lapte şi miere, post-realizarea viselor mele măreţe.
Şi nici să mă-nfiletez mental în dorinţe faraonice a căror realizare nu stă-n puterea mea.
Mă concentrez mai degrabă să-mi ajut copilul să înveţe a face distincţia-ntre realitate (prezentă, concretă, palpabilă, dovedibilă) şi imaginar, respectiv trecut.
Dorinţele-s ţesute din stofa imaginarului - oricând de prezent zici c-ai fi în, ei bine, prezent, când te-apuci să le emiţi.
Planul pe care te apuci să-l faci pentru a-ţi transforma visele în realitate (na, că are şi româna expresia, deci e mai uşor de făcut distincţia...) e ca un fel de hartă brodată pe aceeaşi stofă.
Când te şi apuci să faci lucruri în sprijinul realizării acelui plan (de preferinţă altele decât să freci la cap altă persoană să-ţi facă şi să-ţi dea, ori, vade retro, satana, să te-apuci să te lamentezi de tot ce nu e bine pe lume, căci, iată, nu-ţi pică nimic din cer - cel mult ploaie - şi nici posmagii nu-s destul de muieţi...), abia atunci mai trec în plan real unele lucruri.
Şi mai e ceva: dorinţele sunt volatile. Şi efemere. Dacă le scrii, una câte una, pe hârtie, şi le pui la sertar (ca pe literatura de rezistenţă, cum ar veni...) peste oarece vreme, e foarte posibil să constaţi că multe nu rezistă la recitit. Ori ai uitat de ele, ori au venit altele noi, ori s-a schimbat conjunctura şi marile deziruri şi-au pierdut complet şi-actualitatea, şi aparenta urgenţă...
(dorinţele puternice şi importante, între noi fie vorba, nu prea ajung la hârtie, dat fiind că, de cele mai multe ori, scriitorul e-n curs de a le realiza... sau măcar s-a apucat!)
Deci... nu. Nu pornim de la ideea c-o să-ţi poţi realiza toate visele. Pornim de la alte concepte - un plan şi un sertar. Şi ne uităm la câte o dorinţă odată (ultima dată când am verificat, nu păream duhu’ din lampă!)
La muncă, aşadar.
Că eu, una, de victimuţe văităcioase m-am săturat.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
