sâmbătă, 1 noiembrie 2014

Câteva privinţe-n care n-o să-mi mint copilul


Există câteva privinţe-n care n-o să-mi mint copilul (şi altele, destule, cum ar fi c-am uitat unde-am pus tableta, în care voi persevera îndârjit în stilul smuls Münchausen).


Dar n-o să-i spun că-şi poate realiza toate visele. Şi nici c-ar trebui s-o facă.

Nici că nu trebuie decât să-şi dorească intens, cu adevărat. (măsurabil la intensometru, eventual)

Nici că dacă vrea, poate. Ăsta e slogan de başcheţi, cu toate calităţile aferente...

Nici că eu voi fi întotdeauna „acolo” pentru el. (pe-asta n-o zic mai degrabă din pricina exprimării mai mult decât imprecise - unde, acolo? şi, chiar aşa, mereu? inclusiv post-mortem?)


N-o să susţin nimic din toate astea. Pentru că nu doar că nu cred în textele anterior menţionate, da’ m-am şi putut convinge de malignitatea lor. (nu, nu e mult spus. e puţin spus!)

Ca să crezi că-ţi poţi realiza toate visele, ar trebui să ai extrem de puţine - dublate de al dracului de multe resurse, şi de timp la discreţie. Nu-mi pare că trăim în universul în care ăsta să fie cazul.

Ca o comparaţie, e cam ca şi când ai crede că-ţi poţi cumpăra tot ce vrei (neluând în calcul nici că unele obiecte intens dorite la impuls nu-ţi trebe, şi că, de la un moment dat încolo, poate-oi vrea să mai ai, totuşi, loc în casă...)

E imbecil, ilogic, fals. Sursă insidioasă de adânci nemulţumiri viitoare, nu încurajare momentană.


Şi, dintr-un motiv foarte concret, e şi (în esenţă) letal.

N-am nimic cu dorinţa nimănui de a încuraja o altă fiinţă umană (care, la o adică, să fie chiar copchilul din dotare).

Dar omul are şi nevoia de a visa - pe care goana după realizare o omoară, în timp ce te şi scindează „un pic” (că, de, contemplare şi acţiune, deodată, nu se poate).

Încurajarea se poate realiza pur şi simplu ascultând: ce-ar vrea să facă, şi ce-şi imaginează că s-ar întâmpla, dar după aceea, şi de ce consideră că ar avea nevoie, şi cum ar face...

Nu-mi pare indicat să pierd contactul cu realitatea pentru că-s profund ancorată-n viitorul luminos, caracterizat de curgeri de lapte şi miere, post-realizarea viselor mele măreţe.

Şi nici să mă-nfiletez mental în dorinţe faraonice a căror realizare nu stă-n puterea mea.


Mă concentrez mai degrabă să-mi ajut copilul să înveţe a face distincţia-ntre realitate (prezentă, concretă, palpabilă, dovedibilă) şi imaginar, respectiv trecut.

Dorinţele-s ţesute din stofa imaginarului - oricând de prezent zici c-ai fi în, ei bine, prezent, când te-apuci să le emiţi.

Planul pe care te apuci să-l faci pentru a-ţi transforma visele în realitate (na, că are şi româna expresia, deci e mai uşor de făcut distincţia...) e ca un fel de hartă brodată pe aceeaşi stofă.

Când te şi apuci să faci lucruri în sprijinul realizării acelui plan (de preferinţă altele decât să freci la cap altă persoană să-ţi facă şi să-ţi dea, ori, vade retro, satana, să te-apuci să te lamentezi de tot ce nu e bine pe lume, căci, iată, nu-ţi pică nimic din cer - cel mult ploaie - şi nici posmagii nu-s destul de muieţi...), abia atunci mai trec în plan real unele lucruri.


Şi mai e ceva: dorinţele sunt volatile. Şi efemere. Dacă le scrii, una câte una, pe hârtie, şi le pui la sertar (ca pe literatura de rezistenţă, cum ar veni...) peste oarece vreme, e foarte posibil să constaţi că multe nu rezistă la recitit. Ori ai uitat de ele, ori au venit altele noi, ori s-a schimbat conjunctura şi marile deziruri şi-au pierdut complet şi-actualitatea, şi aparenta urgenţă...

(dorinţele puternice şi importante, între noi fie vorba, nu prea ajung la hârtie, dat fiind că, de cele mai multe ori, scriitorul e-n curs de a le realiza... sau măcar s-a apucat!)


Deci... nu. Nu pornim de la ideea c-o să-ţi poţi realiza toate visele. Pornim de la alte concepte - un plan şi un sertar. Şi ne uităm la câte o dorinţă odată (ultima dată când am verificat, nu păream duhu’ din lampă!)

La muncă, aşadar.
Că eu, una, de victimuţe văităcioase m-am săturat.

Niciun comentariu: