Hiene

O vreme, cea mai citită postare de pe acest blog era cea referitoare la formalităţile în caz de deces.

Trist. Simpla constatare a „clasamentului” m-a trimis, proustian, înapoi spre violenţa provocată de pierdere, venită la pachet cu Hiroshima suplimentară a demersurilor legate de înmormântare.

Tatăl meu a murit subit, cu o zi înainte de-a ajunge să petrecem câteva zile împreună. Nu locuia în Bucureşti. Noi, da.

Şocul morţii lui (mare) a fost nimic pe lângă şocurile suplimentare, multe şi succesive, legate de pregătirea înmormântării. Am dat, în zilele acelea, peste (prea) multe hiene bipede (şi peste conştiinţa nepregătirii supreme în faţa evenimentelor de cea mai mare importanţă din viaţă, dar asta e altă poveste).

Zilele trecute am dat peste un comentariu nou plasat la postarea respectivă. Nu, nu de condoleanţe, de păreri de rău pentru pierderea suferită. Nimic de genul direct uman.

Comentariul cu pricina era unul lăsat de oarece reprezentant de firmă de pompe funebre, pe care atâta l-a dus capul, să scrie despre prăvălia lui.

Era, pentru că l-am expediat în spam.

Nu, nu veţi face bani forţându-vă reclama peste povestea uneia din durerile mele.