Primul cutremur împreună

În stare de trezie, adică.
Da’ ce făceam noi treji la ora aia?
Pâine prăjită, desigur.

Eu operam la butoanele aragazului în timp ce Muţunau şmanglea „pe furiş” din feliile de mozzarella presupus acompaniatoare de tartină.

Se aude oarece hârâit. Asta, retrospectiv vorbind, că, pe loc, l-am ignorat. Pe strada noastră trec multe camioane care zgâlţâie tot din casă mai ceva decât 6.1 ăsta sau cât o fi avut el.
După care zgâlţâiala continuă ceva mai mult decât în caz de camion şi-ncep să fluture straniu uşile dulapurilor din bucătărie...

- Muţunau, e cutremur!
Musiu, prins în flagrant delict de deşte-n mozzarella, se-ncruntă. La gândul c-a fost prins, nu de altceva.
- Zburdă de-acolo, îi fac eu semn să iasă, în timp ce-nchid aragazul.

'Mnealui se-ncruntă din nou. De-acu’ dădea să grebleze următoarea felie de mozzarella, că, dacă tot ai fost deconspirat....
- Copchile, vino-ncoace. În caz de cutremur e bine să te adăposteşti lângă un obiect mai mare, stabil, de pe care, de preferinţă, să nu-ţi cadă nimic în cap.
- Deci nu dulapu’ ăsta, zice Muţunau (cu gura plină, desigur)

După ce-am aşteptat să văd dacă mai apare vreo replică imediată, ne-am întors, evident, la mâncat.
- Uite, zice Muţunau, nici măcar tubul ăla de vitamina C n-a căzut!
(e-adevărat, la noi n-a căzut nimic)

După care, evident, ne-am culcat.

Na, mai învaţă copilul despre tacticile de apărare civilă.

Cu Muţunau la nuntă

Pe Muţunau nu-l pui la ţol festiv (de altfel, nu deţine nici pantofi, doar cizme, ghete, sandale, Crocs & labe de scafandru).
El merge la nuntă în pantaloni scurţi.
Dacă şi-ar putea lua şi jambiere de fotbalist (şi eventual şi minge) ar fi beton.

Ajungem la biserică, pentru cununia religioasă.

- De ce au ăia din desene baloane-n cap?
Încerc să nu izbucnesc în cunoscutul hohot de râs sonor, în timp ce-i aduc aminte că alea-s aureolele sfinţilor, nu baloane de astronaut.

Mă uit spre intrare şi văz că intră o copiluţă pe role... în biserică... ţinută de braţ de o femeie, posibil mumă-sa (povestea are darul să mă uimească suficient cât să nu mă mai hlizesc).
Apoi, după ea, apare un cuplu în pantaloni scurţi, mulaţi (el) şi evazaţi (ea). Tricoul lui şi bluza ei cu bretele erau aşişderea de mulate. Oamenii îşi fac cucernic cruce şi-şi cumpără lumânări.
Urmează fătuca dotată cuviincios cu batic, dar nu şi cu partea de jos a fustei (aia dintre fund şi genunchi) şi două cetăţence mai în vârstă care se pupă şi se îmbrăţişează entuziast, că nu se mai văzuseră demult.

Acu'... pe mine nu mă dă cucernicia afară din casă. Da' observarea instantanee a contrastelor / contradicţiilor, da.


Înainte să mă întreb serios dacă nu-s la camera ascunsă, mă trezesc trasă de mânecă de cetăţeanul care ştie una şi "bună":

- Mami! Ăştia au wi-fi?
- Da. Da' nu de care crezi tu.... 

Întru nemurirea ursului de pluş

Cică iei un urs de pluş (pe care, ce oroare, eşti oricum pe punctul de a-l arunca), îl pufăi cu oarece vopsea, îl lipeşti binişor, prin presare, de una bucată coală hârtie de culoare închisă (eventual cu tot cu urechi)

(sursa foto)

şi ai... o poză!


(am oarece blasfemii pe limbă, mă abţin. cu greu)

Revenind la urs, nu e clar dacă mai scoţi vopseaua...  (cum ziceam, se presupune că nu mai contează)

Cum a eşuat "adopţia" motanului

 
- Bunica a zis  că mi-l dă mie pe M.!

M. este Motanul. Zis şi Meotanul, zis şi în multe alte feliuri (are o listă nesfârşită de porecle).
Adică acest magnific exponat:

- Da? Bine, zic, deşi-mi vine cam greu să cred că s-ar despărţi Bunică-sa de companionul felin.
- Da! mă asigură, băţos, Muţunau.

Câteva zile mai târziu, vine erata:
- Auzi, tu i-ai zis că-i dai motanul?
- Da.
- Şi chiar i-l dai?
Nu c-aş avea ceva împotrivă, deşi M. lasă (inclusiv când e tuns) 5 metri cubi de blană pe secundă. Dar de când am constatat că el e mare şef numai la el acasă, iar în deplasare joacă după regulile locului, am concluzionat că am putea convieţui...

- Păi, de fapt, n-o să-l ia, că i-am zis că eu i-l dau, însă cine ia motanul trebuie să aibă grijă de el, să-i dea de mâncare şi să-i cureţe tăviţa de nisip... Evident, Muţunau şi-a reconsiderat cererea.

Şi mai târziu, de data asta cu Muţunau:
- Deci, aveţi X bagaje plus motanul?
- Nu, M. nu mai vine.
- Nu ţi-l dă Bunică-ta?
- Ba da... dar eu cred că i-ar fi mai bine cu ea. Deci nu-l mai luăm... 

 Iată, zic, cum fugi elegant de responsabilitate.

... şcoală...

- Ai luat flori pentru şcoală?
- Nu.
Deşi mă gândesc serios să iau un ghiveci cu roşii de la Tria's. Ardeii iuţi (tot la ghiveci) erau prima alegere, experimentală, aşa... da-i una cam riscantă: parcă nu-i cazul să vedem toţi copiii cu ochii umflaţi zdravăn încă din prima zi... 


Da, ştiu, sunt o nasoală. De fapt, mai dau dovadă de urme de PTSD. 
Am rămas cu traume de acum vreo 4 ani, când, pe seară, după prima zi de şcoală, am văzut două duamne profesoare care mergeau şi ele spre casă, ducându-şi florile în sacoşă...
Nu într-una de-asta:

(sursa foto)

(asta ar fi fost chiar frumos)


Într-o sacoşă obişnuită, de piaţă.

Contrastul dintre, pe de o parte, alergătura, timpul, banii daţi şi emoţia copilului la înmânarea florilor şi, pe de alta, sacoşa aia ("ia să le pun eu aici") a stat, alături de alte câteva considerente, la baza neînrolării lui Muţunau la şcoala de stat.
Cum nu-s foarte dotată pentru suportat ipocrizia, abordările de tipul "mă supăr dacă nu primesc flori, da' de fapt nu-mi pasă de ele" sunt chestii de care-mi doresc să mă distanţez maxim. 
Când pot, chiar o fac.



- Da' acu' ce faci?
- Caut cutia cu papucei, pentru I. Vreau să văd ce mai avem potrivit pentru băieţelul lui.
 
Papuceii sunt încălţările rămase mici lui Muţunau. Unele uşor purtate, altele mai deloc - deci încă dăruibile.
(Mătuşa-cu-acte-în-regulă, nu te ambala, avem destule. Zici că Muţunau mic n-ar fi fost biped, ci miriapod). 

I. este instructorul de escaladă, care are un băieţel. Sunt perfect incapabilă să ţin minte ce vârstă are - undeva în jur de doi ani (oricum, mărimea tălpoanţelor importă.... şi despre aia o să întrebăm).
(sunt la fel de perfect de incapabilă să-mi amintesc dacă nu cumva are şi al doilea copil... o să-l trimit pe Muţunau să ancheteze subiectul). 

- Auzi, da' asta nu tot o "atenţie" e? Ca florile pentru şcoală?
- Nu. Papuceii îi dau pentru că-mi place I. 

Avem o relaţie cât se poate de corectă şi amicală cu I. Cum nu-l trimit pe Muţunau la concursuri, nu se pune problema că un mic cadou i-ar stimula instructorul să se comporte altfel cu copilul; nici c-am avea vreunul de câştigat vreo ceva de pe urma celuilalt. 


Dar întrebarea nu rămâne fără ecou.

Pen' că mă pocneşte (jap-jap) revelaţia supremă cu privire la cauza greţurilor care mă-ncearcă de fiecare dată când am de dat flori "la ordin":
(Îmi plac florile. Îmi place să dau flori. Da' numai cui vreau eu... şi în niciun caz "autorităţii")

Când îţi dau flori "c-aşa trebe" mă forţez, practic, să pretind că te plac.
Iar schimbul subteran e unul cât se poate de parşiv: în schimbul unei pretinse dovezi de afecţiune, îţi vei  suspenda exprimarea impulsurilor negative* la adresa copilului....
(asta dacă eu chiar cred c-o să ţii minte cine ce flori ţi-a dat, şi că n-ai în cap figuri suplimentare de genul "da' eu voiam orhidee....")

*Impulsuri pe care eşti liber(ă) să le ai, ca noi toţi de altfel, dar cărora nu eşti deloc liber(ă) să le dai curs. 
Cine nu face diferenţa asta poate n-ar trebui să stea la catedră; sunt câteva ringuri de box prin oraş unde impulsurile brute ar putea fi mult mai eficient valorificate...

Teoria vacanţelor

Din varii motive, n-am mai reuşit să-mi iau o vacanţă mai lungă de două săptămâni cam de-acum 9-10 ani... (pe undeva, am şi sentimentul că dacă mă deconectez atât de mult de "standard" risc să mă mai prea întorc şi să mă lansez în căutarea iluzoriilor posibilităţi de vacanţă eternă - dar despre asta într-un episod viitor, mai îndepărtat el aşa... )

Aşadar, cea mai bună altă opţiune la orizont sunt călătoriile ad-hoc, peste weekend, "ajutate" eventual de oarece sărbători legale şi, n-ar strica, de nişte promoţii la biletele de avion....

Şi uite aşa vom încerca să ne lansăm în episoade de vacanţe low-cost, cu bagaj minim. 10kg ar trebui să fie totuşi suficient pentru 4-5 zile...
(modelul trei-chiloţi-şi-o-poşetă)

În România e mai simplu: ţup, în maşină, dacă e bine, stăm, dacă nu, căutăm altceva, dacă nu găsim, ne întoarcem.

În afară e ceva mai complicat. Cu Muţunau în formaţie nu m-aş hazarda să merg decât într-o ţară a cărei limbă o bârâi fie şi aproximativ, şi, de preferinţă, în locuri în care am mai fost (şi-n care presupun că m-aş descurca rapid). În plus, durata vacanţei impune o călătorie urbană, iar destinaţia ar trebui să fie dotată cu multe şi interesante atracţii pentru copii.

Parisul îndeplineşte aceste criterii (nu pentru Disneyland, în sine).

 (sursa foto)

La fel şi Barcelona.

(sursa foto)

Viena nu-mi pare un oraş pentru turism cu copii - deşi o călătorie cu maşina prin Austria, fie în munţi, fie prin preajma lacurilor, fie la schi, sună cu totul altfel.
Poate greşesc, că n-am apucat să caut mai mult...

 (sursa foto)

Londra pare o destinaţie potrivită pentru copii mai mari, eventual vorbitori de engleză. Muzeele sunt minunate, dar, dacă nu pricepi pe cont propriu mai nimic din ce e în jur, nu ştiu cât are să-ţi placă.

  (sursa foto)

Atena, în afară de Acropole, n-ar fi prea atractivă pentru Muţunau.

  (sursa foto)

Lisabona e interesantă (castele, munte, estuar, litoral, Sintra).

 (sursa foto)

Mă mai gândesc la Berlin, Veneţia şi Amsterdam (ultimele pentru plimbările cu barca şi nu numai....).

(sursa foto) 

(sursa foto) 

 (sursa foto) 

Evident, mă gândesc la toate astea la spartul târgului, în extrasezon!

Lecturile lui Muţunau - Drăcuşorul cifrelor

(lecturile lui Muţunau, adică şi le citeşte el lui însuşi. Nu prea-ntreabă ce nu pricepe, nici nu caută-n dicţionar, da' mai lucrăm la detalii de-astea...)

Sunt ele mai multe, da' momentan avem o singură carte-n vizor.

Suficient de atractivă ca titlu cât să intereseze micul personaj zbanghiu, binişor echilibrată între text şi poze, cu poveste interesantă, cu matematică şi mai interesantă (de ce n-or preda-o cam la fel în manuale... nu poci pentru ca să ştiu), Drăcuşorul cifrelor e o lectură bună inclusiv pentru adulţi!
(da, şi pentru cei care detestau matematica)

Aştept cu interes volumul despre geometrie!

Cinefilo-bibliofilă: Coraline

Nu avem (deocamdată) cartea, am văzut însă filmul.
Uşor înspăimântător (mai ales genericul...) dar frumos - frumos cât să fie de văzut şi la 8 ani. Foarte captivant şi foarte ofertant în materie de discuţii ulterioare. 

Cartea (ediţii diferite):

Despre carte: 





Filmul:

Interviuri  cu Neil Gaiman: 

În lectura autorului:

Aspecte de la filmări: 

Oare strivesc oarecum corola de minuni a lumii când îi arăt copilului şi cum se filmează minunăţia? 

(musiu cam aşa a pretins, acum un an - doi, când ne uitam la un documentar despre magie)