Angajamentul angajamentului mamei lui

- Uite, i le-am confiscat azi, ţi le dau ţie, îmi întinde A., asistenta de după amiază, oarece discuri megaimagice de sezon.

***
Pe repede-napoi, spre dimineaţa aceleiaşi zile:
- Sper că nu e nevoie să te buzunăresc şi că nu ai discuri la tine. Ştii că regula e că le poţi lua doar vineri....
- Nu, n-am, minte senin pokeristul de pe bancheta din spate.

Mutra de poker era inutilă, dat fiind că eram captivată de traficul auto până peste urechile din dotate.

- Bine... merg pe mâna ta, de data asta.

Stăpânul mâinii în chestiune tocmai îşi achiziţionase, de câteva zile, din banii lui, da? micul mare biblioraft de discuri şi băgase-n atac de cord, via răcnet entuziast, un întreg magazin la vederea gestului darnic al casierei, care-l cadorisise suplimentar cu oarece discuri în plus.
Muţunau e vag răguşit (e posibil să fumeze Gitanes pe ascuns, asta dacă mi nu le-a ras în prealabil bunică-sa, tot pe ascuns - de ce am eu, nefumătoare, Gitanes este altă poveste, cu iz de nostalgii pariziene). Aşadar, când răcneşte entuziasto-gutural, cam sari de pe scaun, că decibelii nu lipsesc.

Mama stăpânului mâinii în chestiune tocmai a lansat programul naţional „mergem şi pe mâna ta”. Cu consecinţe care de care mai anecdotice, mă tem...

***
Ne-ntoarcem la momentul seral al încruntăturii mamiţunice de sprâncene.
- Cum era cu „nu, n-am”? Muţunau rânjeşte, semi-vinovat, semi-satisfăcut, şi ridică din umeri.
- Ia s-aud ce zici tu c-ar fi de făcut în această situaţie... şi să ştii că-s foarte dezamăgită c-ai minţit şi că n-ai respectat regula cu privire la ziua de vineri...

Pe Muţunau nu poa' să-l doară mai tare la başcheţi, da-i trage cu soluţia standard la căzutul în păcat:
- Îmi iau angajamentul că nu mai duc discuri la şcoală, decât vinerea, când avem voie...


Peste alte câteva minute de linişte, oftează şi zice:
- Şi-mi iau şi angajamentul c-o să-mi respect angajamentul!

Ce se naşte din pisică, şoareci mănâncă (şi reguli încalcă)

Că Muţunau nu se dă-n vânt după respectarea regulilor probabil ştiu şi vecinii (intergalactici...)  din Alpha Centauri.

Poate mai puţin evident (tot pentru susnumiţii) era de ce oare?

Simplu.

Junele posedă una bucată mamă dotată simultan cu dureri profunde de başcheţi (ceea ce ar fi cum ar mai fi... ) şi curiozităţi intens-neamânabile.

Model viu la-ndemână plus greaua moştenire genetică - deci, clar, cu astea nu te poţi bate, oricât de Muţunau ai fi tu.

Ceea ce explică, pe de o parte, de ce în vizite turistice ajung să intru pe la ieşire (pur şi simplu, nu urmărindu-l pe Muţunau...) şi care mi-e primul imbold când văd chestii de-astea:

... de ce, prin parcări de supermarket şi nu numai, încă îmi păzesc progenitura ca pe hoţii de cai, şi de ce maşina visurilor sale e una care mai şi zboară.

(ultima opţiune e posibil să se datoreze şi lipsei cunoştinţelor despre navetele Voyager...)

Muţunau înjură, înmulţeşte şi se însoară

Nu neapărat în această ordine şi nu neapărat integral din proprie iniţiativă.
(aceasta este relatarea prezentă a unor evenimente ceva mai vechi... de vreo luna-două, aşa...
sau trei?
eh. detalii)


În vizită (de parc) la prietenul-siamez preferat (intitulat geamănul lui Muţunau de către ilustra sa mamă). Alergături, strigăte, căzături, cocoţări pe garduri (dintr-un variu motiv, anume antrenamentul de profil, Muţunau suferă mai puţine leziuni când se caţără versus când aleargă) şi şutări de mingi.

- Stop! solicit eu, în imediata apropiere a unei maşini & iminenta manifestare a unui şut.

Desigur, comanda trece neobservată. Mingea porneşte apoteotic spre roata maşinii. Muţunau se crispează catastrofic, semn că ţinta fusese cu totul alta.
- Căcat! Pizda mă-sii!
(cel puţin asta par să aud eu)

- Gata, acasă.

Bocete.

Scurtă conferinţă de presă, care aminteşte suduitorului înlăcrimat Magna Carta a mersului în vizite - fără vocabular de toaletă, fără scuipături - anterior anunţată, recapitulată, subliniată şi răs-subliniată. (numai nu l-am pus s-o scrie de 145 de ori)
La prima încălcare, plonjăm în maşină şi plecăm, că doar aşa am stabilit.

 - Daaaa’ nu maaaai faaaaac...
- Da’ ai făcut deja.

Evident, nazistu’ regulilor (adică eu) are câştig de cauză. După un sfert de oră de tranziţie şi tras sistematic de toate gardurile / mâinile / potenţialele obstacole-n calea nemiloasei întoarceri acasă.

Acu’, tehnic vorbind, înjurăturile nu fuseseră incluse-n lista de aşa nu - căci nu-mi trecuse prin cap că ar fi cazul.
Eroare remediată.
(A ţinut, oricum, să-mi explice ulterior că de fapt el spusese căcatu’ pizda mă-sii... Ah, mai mare flit pretins educativ decât corecturile din motive gramaticale nici că există.)



***

Întâlnire individuală de final de grădiniţă (să tot fi fost mijloc / final de iunie...)

- Păi, zice educatoarea, cu fişele frumos structurate-n faţă (pe capitole de observat pentru feedback, nu aşa....), Muţunau face x, y, z (chestii de vocabular, limbaj şi îndemânare) şi nu face a, b, c (chestii de politeţe şi relaţionare - pe care nu le face decât când şi dacă vrea ceva anume de la tine, altfel, n-avem).

Dezbatem punctual 1-2 situaţii concrete, pe urmă ne-ntoarcem la fişe.
- Aşaa... matematică...
- Da, zic eu, benoclându-mă intens peste foile ei.
- Muţunau plus matematică, zice, cât se poate de serioasă, educatoarea...
- Egal love! zicem amândouă într-un glas.

Eu, hlizindu-mă, ea, serioasă.

- Nu, pe bune, zice, în vreme ce-mi bagă sub nas oarece foi cu două rânduri de scris. Îi place, aşa că i-am dat să facă înmulţiri, şi face, aveţi aici exemple de înmulţiri de numere mari, fără trecere peste ordin.

Mă holbez, neîncrezătoare, la şirul de calcule de tipul

2341 x
MSZU
     2
4682

Primele 2 rânduri de cifre sunt scrise ferm, ultimul e clar pictat de Muţunau, de cele mai multe ori uşor ezitant, dar fără semne de corecturi.

- Da, şi copiii îl admiră, că ştie să facă înmulţiri!
- A, deci de aia mă teroriza pe mine în maşină pe teme de cât fac 5 x 40?
- Probabil.
- Credeam că doar extinde, de la 5x4 = 20 la 5 x 40 = 200.
- Nu.
- Păi el nu ştie să adune.
- Nu e nevoie.


***

Întâlnire de hol, la grădiniţă, cu mama unei colege a lui Muţunau.

Cum, necum, doamna mă pune la curent că fie-sa a prezentat acas' candidatura lui Muţunau la postul de ginere al lu' tac'su (tac'sul fetei) şi că a fost printre singurele (sau singura) acceptată, din motive pe care (dacă mi-or fi fost cumva spuse) nu mi le amintesc nicicum.

Regret că nu mai reţin exact replicile - era savuroasă relatarea - dar am prins esenţialul, şi anume că eram cuscre.

Epopeea, desigur, continuă - cu tot tacâmul, de la pupături pe obraz (tânăra în chestiune fiind pupăcioasă de felul ei, c-am tot văzut-o salutând aşa de nişte anişori încoace destul de mult popor grădiniţesc...) până la salturi de tip placat rubgyst la vederea Muţunaului. (în definitiv, şi el mă tratează la fel când mă duc să-l iau).

Evident, Muţunau nu reacţionează în primele 2-3 secunde - ceea ce poate fi înregistrat drept acceptare - apoi, ferm, o împinge pe "nevastă” cu ambele mâini. "Nevasta” perseverează în varii feliuri - de la cerut ajutor până la ghiontit cu indignare când Muţunau nu face ce vrea ea.
Înţeleg că se şi scuipă intens - ea cere ceva, el nu reacţionează, ea protestează sau îl împinge, el o scuipă, ea, după caz, fie plânge, fie îl scuipă şi ea.


Post-plecare de la grădi, în debutul vacanţei de o lună, într-o seară (a treia sau a patra...), din senin, Muţunau declamă:
- Ce bine că, acum că nu mai merg la grădi, nu mă mai freacă I. la cap că mă iubeşte!

Eu, fiară insensibilă, izbucnesc în râs.
Muţunau, post procesare proprie, reconsideră:
- Cel puţin o vreme...