Care-i treaba cu fiinţele imaginare

După mii de ani (şi de bani) de purtat gutieră, dinţoii lui Muţunau s-au mai îndreptat oareşcum (greu, lent, dar vizibil), însă cel puţin unul din incisivii cei noi iese tot rechineşte (în spatele celui nepicat încă). Pentru că asta-nseamnă (după spusele doamnei doctor de dinţoi, respectiv conform dovezilor extrem de bine-ancorate şi greu extrase de la locul faptei) că rădăcina dintelui de lapte nu a fost „tocită” de cel definitiv, ia hai, pe această vreme minunată, să programăm vizite la dentist... Chestiune pentru care nu e clar unde vom putea parca, dat fiind că Bucureştiul se strâmtează când ninge, şi fix parcările (şi aşa insuficiente) dispar.

Da’ pân’ la dentist, se pune zilnic, mai pe seară, problema unde plantez maşina chiar pe lângă casă... 

Pentru că nu am fost în Bucureşti când a căzut marea ninsoare, n-am avut ocazia să mă şi distrez cu scosul maşinii - ci doar cu bâjbâitul pe drumul de întoarcere. 
Dar după întoarcere... (adică săptămâna trecută...)

- Ia să vedem, ne ajută Zâna Parcării să găsim vreun loc rezonabil? 
(notă: azi dimineaţă, la şcoală,  nu doar că nu ne-a ajutat, părea supărată tare pe noi)
- Ăăăă... mami... Zâna Parcării nu există, sper că ştii, da? 
(cam tolomacă mami asta)

***De Moş Crăciun nu se-ndoieşte. Cred şi eu, e convenabil să-ţi tot aducă acest individ (semi)cunoscut Lego-uri... 
Între noi fie vorba, şi-acum mă-ntreb cum stă, de fapt, Muţunau la capitolul atenţie. Ultimul său cadou „de Crăciun” era, anunţat dinainte, un joc Lego pe care urma să-l primească de la NanaManu. 
NanaManu, persoană generoasă de altfel, nu stă bine cu timpul, şi nici cu informaţiile detaliate despre Lego, aşa încât de achiziţionarea cadoului m-am ocupat eu. 
Cum nici eu nu stau grozav de bine la jonglatul cu toate activităţile posibile, n-am reuşit să pasez cadoul la vreme. 
Aşa încât, în seara rezervată pentru vizita la NanaManu, recte colectarea cadoului, na belea: cadoul nu e dus. Cum merg şi cu copil, şi cu cadou, fără ca junele să deie ochii cu pachetul? Ditamai cutioiul, de altfel. 

Em... să-ncercăm, să vedem ce iese. 
O pungă neagră avem?
Avem, da’ nu acoperă decât cel mult două treimi din cutie. 
Eh, dă-o-ncoa’. 

Ei bine, stimaţi telespectatori, a mers. Am mers cu Muţunau de mână, în timp ce cu ailaltă mână strângeam subsuoară cutioiul. 
Cum şi de ce nu l-a văzut în maşină şi pe stradă, pot pricepe - era atent la altele, alerga, etc. 
Cum şi de ce nu l-a văzut când am intrat în casă, iar ştiu - a intrat el primul şi-am putut pasa discret obectul.
Cum şi de ce nu l-a văzut în lift, mă depăşeşte. Aşa cum mă depăşea, transversal, cutia. (deşi nu mi-s tocmai mică, onor cutia plantată subsuoară se vedea simultan de pe dupe ambele mele extremităţi, oricum aş fi ţinut-o). 


Concluzia nu poate fi decât că Moş Crăciun există. (şi că, ori îţi ia minţile, ori îţi dă o doză de discreţie suspect de mare pentru vârsta ta).

***
Aşa... dar care-i, totuşi, treaba cu dinţii? Că ăştia-s reali...

- Mami, dar la mine n-a venit, ultimele două dăţi, Zâna Măseluţă... 
- Care ultimele două dăţi? 
- Când mi-au căzut dinţii de sus. La ăsta (toc-toc demonstrativ) eram la bunica, şi la ăsta (toc-toc bis) eram aici.
Ruşine mie, huooo, habar n-am când s-au petrecut aceste chestii. Am notat doar primii doi dinţoi. Cred.

 - Păi, uite, acum mai ai două ocazii: dintele pe care probabil ţi-l va extrage doamna doctor, că, dacă are rădăcina mare, nu-l poţi scoate tu, şi celălalt, care se clatină.
- Da.... sper... 

 Prin urmare: e clar care-i treaba cu fiinţele imaginare.
Cum dai bani, cum, desigur, exişti.
Şi te mai şi aşteptăm pe la noi!

Varii conversaţii muţunauto-mamiţunice

- Încă un Iohanis! zice Muţunau, pasager bine-centurizat pe bancheta din spate. A, uite-l şi pe Victor Ponta. De ce sunt atâtea poze pe toate stâlpurile?
Cum ziceam, Muţunau e, din când în când, ungur.

- Stâlpi, nu stâlpuri. E campanie electorală.
- Ce e aia?
Cum explic eu, pe scurt, porcăria...?

- Păi, la fiecare 5 ani, se schimbă preşedintele.
- Acum e Băsescu.
- Da. Însă anul acesta alegem pe altcineva pentru următoarea perioadă. Acum candidează, adică vor să fie preşedinte, 14 persoane. Şi pozele astea afişate pe stâlpi sunt una din modalităţile prin care vor ei să se facă şi mai cunoscuţi şi să câştige voturi.
- Ce sunt alea voturi?
Muţunau a mai fost cu mine la varii votări, dar nu mai ţine minte nimic despre niciuna.

- Votul este alegerea pe care o comunică fiecare adult. Eu o să merg la o secţie de votare (adică da. merg la vot. de obicei nu dădeam în brânci... Acum mi se pare imperativ să dau din ştampilă) şi o să indic, ştampilând un anumit pătrăţel, pe cine doresc eu în funcţia de preşedinte. Pe urmă, voturile vor fi numărate de persoanele din comisia de la secţie, şi apoi vor fi adunate, pe toată ţara, pentru fiecare candidat în parte.
- Şi n-o să greşească?
- Sper să nu....

Câteva intersecţii mai încolo, proaspăt instruitul epiloguieşte discuţia:
- Aha! Candidează şi Teodor Meleşcanu!


***

Peste vreo două seri, nişte băieţi lipesc, rapid şi neautorizat, afişe A4, color, cu candidatul X, pe uşa blocului, după care o rup de fugă (cu maşina...) în noapte.

Întrebare, cu un ochi la afiş, şi cu altul la băieţii care alergau de parcă urma să puşte:
- Ce-ar fi să-l rup?
(la sancţionat neautorizarea, înainteeee...)
- Ei, lasă-l şi pe el, acolo...

Ce-ar putea fi neobişnuit la acest dialog?
Că doar vandalisme muţunautice s-au mai văzut.
Emm... iniţiativa stricătoare îmi aparţine.


***

Marele amor tabletist continuă, post dezinstalare şi reinstalare de varii haplicaţii.

Ca o paranteză pornită de la aceste manevre tehnice, într-o zi, scoasă din sărite de varii deraieri muţunautice (trântea toate uşile, că doar uniţi salvăm...), l-am întrebat cum putem să dezinstalăm acest comportament, că eu, una, m-am săturat profund de efectele lui...

Episodul 1:
Îi explic că, dacă-i mai trebe joacă pe tabletă, să facă bine să demonstreze că se poate opri din joc după o perioadă de timp dinainte stabilită (1 oră). Că nu sare peste mese (şi nici nu le grăbeşte...) ca să se joace. Şi că vreau să văd că se comportă reflectând faptul că el e stăpânul tabletei, nu invers.

Muţunau (care, ulterior, a băgat la cap, de vreme ce s-a autoreglat în câteva situaţii, închizând tableta după intervalul de timp stabilit de el, cu el! Nota: dacă tot fixez cadre şi stabilesc reguli, să le notez undeva. Aşa, mi le amintesc şi eu şi află şi alţii de ele...), mă priveşte intens şi rosteşte apăsat:

- Tu chiar nu vrei ca eu să fiu fericit?


Episodul 2:
Anunţ (într-o sâmbătă) c-o să dau o fugă până la servici, unde am uitat nu’ş ce.
Muţunaului (care ştie că la birou am wifi... şi care mi-a şi lămurit unul dintre colegi, acum câtva timp, să-i dea acces şi tabletei dumisale la sursa de ambrozie ludică...) se ridică, brusc, cu ochii sclipindu-i pofticios:
- Merg şi eu! Şi mă joc Epic!

După mine, unele din joacele cu Angry Birds mai au sens, da’ Epic e profund idiot. (bum-bum, pleosc, puncte. poftim??? până şi praştiile aveau mai multă noimă...)
(pasiunea de rezervă a lui Muţunau, de a urmări pe Youtube sesiunile jucate şi înregistrate de alţii, nu mai spun cum mi se pare... )

- Mhmâm, mormăi eu absentă, cu nasu-n laptop.
... deci cu net...

Post 562,000 de cereri „da’ când mergem? da’ de ce nu mai mergem odată la birou?”, şi o explicaţie oarecum dezlânată privind dorinţele teroriste (tu vrei ca eu să fac ceva pentru dorinţa ta, aparent musai îndeplinibilă prin mine, fără nicio atenţie cu privire la posibilităţile şi interesele mele), musiu aduce artileria grea - logica:

- Dacă-mi pui acum Epic, scapi de terorizat.

Se zguduie camera cu mine de râs. De al meu, desigur.

Junele se indignează.
- N-ai niciun pic de respect!
- Pentru Epic, desigur, n-am.
- Da’ nici pentru mine!
- Pentru tine, da. Pentru mofturile tale, nu.
- Tot aia e.
- Nu cred. Tu eşti una (eşti o persoană), dorinţele tale sunt altceva. Eu fac diferenţa dintre ele.
- Eu nu.

Curat Kafka. Junior.


***

De sezon, mă trezesc să anunţ în familie că m-am apucat să-mi compun lista de cereri pentru Moş Crăciun.
(Mă tot uit pofticios la o anume poşetă şi la un ceas dăştept - e drept că la pagina de ceasuri mă uit puţin cruciş, că mă tentează două... unul clasic, bijuterie curată, extrem de scump, şi unul de ultimă oră, vârf de tehnologie de vârf.
Nu-mi trebe, de fapt, niciunul din aceste obecte. Da’ pân’ la urmă, de ce s-a inventat Moş Crăciun?)

Muţunau spune că el vrea telepoduri (nu’ş ce trompete angribărdsice, adică).

Bunica intervine, mai mult sau mai puţin oportun, şi spune că lui Muţunau deja i-a adus Moş Crăciun X bani în contul (de economii) din bancă.

- Ei, zic, foarte frumos, doar că pe ăia nu i-a adus deloc Moş Crăciun.
Nu-s adepta marelui şi clasicului trend „să păcălim copilul!”. Nu din exces de etică (lista de minciuni cu tentă de lubrifiere socială „nu, nu cred că vă stă rău tunsoarea” e lungă, largă şi des accesată), doar că mi se pare şi idiot, şi inutil, şi dăunător.
Şi, pe moment, pe Muţunau oricum îl doare la başcheţi de bani.

Când începusem eu să mă încrunt mai fioros, pe lungimea de undă a tuturor minciunilor tembele servite mie personal (memoria bună de la vârste mici poate prezenta anumite neajunsuri...) Muţunau salvează situaţia:

- Sigur că nu i-a adus Moş Crăciun! I-a adus Zâna Măseluţă!

Zânul măseluţă

Previously on Twin Peaks:

- Vreaaaaau pizzaaaaaaa!
A cinşpea cerere a zilei. O pizza, din când în când, mai ales una în ai cărei producători ai încredere, n-a omorât pe nimeni (cel mult, jeleşte contul bancar), dar de-aici şi pân’ la a face din asta meniul zilnic e cale lungă.
- N-am bani.


Salt înainte-n timp (cu dublu şurub, desigur), până-n dimineaţa zilei de azi, când cel mai somnoros omuleţ din lume era-nghinontit intens de mumă-sa întru trezire:

- Bună dimineaţa... ia să vedem ce ai tu sub pernă... ce ţi-a adus Zâna Măseluţă...
Sub pernă, 100 lei.

Între noi fie vorba, era fix suma împrumutată de Mamiţuni de la Fondul Muţunautic cam acu’ vreo 6 săptămâni, ca să-şi puie benzină (nu chiar ei înseşi, maşinii), şi rămasă nereturnată din motive de secetă financiară. (Fondul Muţunautic este alimentat periodic, de Paşte, Crăciun, ziua de naştere şi alte ocazii festive şi nu este, în mod obişnuit, cheltuit pe tătie prostiile).


Da, iau bani de la copil.
De fapt, nu ştie nici că statul îi dă lunar alocaţie. (mă rog, indirect ştie, c-o mănâncă & bea).


Înapoi la operaţiunea de trezire:
- Bună dimineaţaaa...
(lemn)
- Hai să te dezbrac de pijama, poate aşa ti-i trezi...
(a mers)

Peste 5 minute, un Muţunau în chiloţi întindea bancnota către mumă-sa, cu un aer blazat:
- O sută de lei... ia-i tu, că şi aşa n-ai bani.