Ep.2 din serialul opţiunilor: Bona

Poate fi persoana aia minunată care vine cu drag la voi şi care a ajuns să facă parte din familie. Sau bestia care se descarcă pe copii/copil.

Larg spectru…

Este omul de care ai nevoie ca să stea cu copilul tău când e (încă) negrădiniţabil (prea mic) si/sau bolnăvicios la grădiniţă (motiv pentru care stă mai mult acasă), iar părintele/părinţii, lipsit(i) de ajutor bunicesc, trebuie să se întoarcă la muncă. Poate fi din familie sau complet straină. Poate fi tânară sau în etate. De regula, e de gen feminin, în pofida mustăcioarelor apărute (nu numai) la vârste post-menopauză.

De câte alte feliuri e ea şi cum faci s-o găseşti şi s-o păstrezi? De următoarele (distinct tratate şi diferit salariate):

Bona internă (care locuieşte efectiv cu familia copilului / copiiilor) – au pair sau cum vrem să-i mai zicem. Bona externă – care nu locuieşte cu familia şi vine la program. Bona şi-mai-externă – cea la care duci tu copilul să petreacă ziua (vecina de scară / bloc, etc).

Pentru bona internă: trebuie să aibă camera ei, separată. Nu vă veţi descurca altfel, cel puţin nu pe termen lung, cu toată bunavoinţa. De stabilit cine stă noaptea cu copilul. Nu uita că, dacă o vrei pe bonă apt-combatant peste zi, are şi ea nevoie de odihnă. Vrei să picotească în vreme ce copilul tău gustă nisip în parc? Dacă e bonă de noapte, las-o în pace ziua. Stabileşte un program clar, cu ore de odihnă şi ore libere/fiecare zi. Nu te duce să-i pui oricând copilul în braţe, oricât i-ar fi de simpatic. Stabileşte câte zile libere are pe lună, şi când. Pune la punct toate amănuntele domestice: cine, ce mănâncă - gătit de cine? Dacă/unde/când se uită la TV? Şamd. Şi ţineti-vă de program, nu-l schimbaţi odată la două zile. A, şi nu-ţi imagina că mai ai cine ştie ce intimitate. Că n-ai. Indiferent de logistică...

Pentru bona externă: dacă realmente n-are ce căuta într-o anume cameră în absenţa ta, încuie uşa cu pricina.

Pentru bona-şi-mai-externă, în a cărei casa duci tu copilul pe timp de zi: fii sigură că îţi convine camera/casa în care va sta copilul. (Nu ca stil de decorare! Nu te muţi tu acolo.) Sau poate-l accepţi periodic plesnit peste mânuţe “că se tot întinde, doamnă, la bibelouri şi la mileuri… parcă nu-nţelege că n-are voie” ori auto-lovit la cap de colţurile neprotejate ale mesei de 12 persoane din sufragerie. Fii sigură că-i convine locul de dormit (testează). Eventual, dacă e loc şi ai pătuţ pliant, du pătuţul lui acolo.

Vârsta: daca bona e prea tânară, zici că n-are experienţă (deşi geme ruralul mioritic de fete de 16 ani care şi-au crescut cvasi-singure cei şepte fraţi mai mici, în vreme ce ţineau casa şi găteau pentru părinţii aflaţi la muncă - nu la crâşmă -. cum se poartă fraţii poate fi altă poveste; da'i evident că ea se poate descurca bine cu doar un singur copil). Dacă bonă-ta nu mai e chiar în putere, asigură-te că are cine să-ţi care căruciorul cu copil în el peste cele 5 trepte de la intrare. Sau că le nivelezi. Statul român cel atoate-băgător de seamă e de părere (în privinţa copiilor lăsaţi în urmă de persoanele care pleacă la muncă în străinatate) că între copil şi persoana care-l îngrijeşte e nevoie sa fie o diferenţă de minim 18 ani. Tu, care nu pleci chiar în străinătate, s-ar putea să crezi altfel.

Atenţie la vârstă şi la presupunerile pe care le facem în privinţa ei: experienţa multă poate fi şi multă da’ proastă rău.

Bărbat, sau femeie? Surprinzător (sau nu) pentru un duo/trio/o mini gaşcă de şcoleri / grădiniţabili, un bărbat (bon!) poate fi o soluţie minunată. La bebeluşi, am dubii. (Văzut taţi lesinaţi după bebeluşii lor. da' numai după ai lor.) Apreciem energia, fermitatea, spiritul ludic, spiritul practic (ăăă… dacă şi când există.., nu e un dat genetic!), perspectiva diferită, faptul că nu intră atât de usor în panică (mă rog… la asta ne aşteptăm…să se ţina tare! ;) ) faptul că, pentru copiii de vârste mai mari, poate funcţiona ca model/ghid, şi, nu în ultimul rând, că tot ziceam de cărucior, forţa. Dacă aveţi copii mici de vârste apropiate sau gemeni, o să conteze. Mult.

Păcat că nu prea sunt candidaţi…(na, discriminare!)

Ca să angajezi o bonă, ai la dispoziţie un număr de (re)surse.

Recomandări de la alte mămici. (A se accepta numai cu titlu orientativ. Dacă doamna Mărioara s-a-nţeles bine cu Angela de la 3, nu înseamnă neapărat ca e instantaneu OK şi pentru tine. Poate nu-i place că n-ai televizor sau că încă mai porţi (la tenis…) pantaloni scurţi. Sau că bebele tău de 5 luni nu roade un kil de covrigi pe zi.)

Discuţii la scara blocului (utile dacă locuieşti într-o zonă cu mulţi pensionari şi accepţi să angajezi o persoană în vârstă).

Anunţuri în ziar. Dă-le în ziarul potrivit (de ştiri, nu tabloid!), cât mai clar: caut bonă internă/externă cu program L-V 8-18, cu/fără ore suplimentare, oraşul X, zona Z, pentru 1 copil de vârsta X/ x copii de vârstele x, x, x, cu/ fără menaj uşor, oferim între x şi y. Te vei scuti de o tonă de apeluri inutile. “Lasă că ne-nţelegem noi” e… cum să zic… nerealist şi contraproductiv. Unele doamne nu vor să fie decât “bone de fetiţe” (eu personal m-aş lipsi de ele, instantaneu, fără regrete; ori n-au destulă enegie, ceea ce înseamnă că bebe va fi “consemnat” să stea ţeapăn locului multe ore, ori au apăsări care le descalifică de la statu-n preajma unui copil).

Agenţie specializată. Multe dintre ele au aere cât să ridice treişpe zeppelinuri, tarife de te bagă instant în apnee sau te fac să vorbeşti 2 zile chiţăit, “câââââât???” de parcă tocmai ai fi inspirat heliu (căci din comisionul perceput ai putea, uneori, să-ţi iei o garsonieră pi şentru într-un oraş mic), şi servicii sublime, dar… hai să nu zic inexistente. Incomplete. Adică iţi vor pune pompos sub nas o listă de nume şi ceva detalii, eventual (rareori) un loc pentru interviuri: “păi nu vă daţi seama, doamnă, cât spaţiu ne-ar trebui dacă ar fi să facem asta pentru toată lumea?” (pot să vă compătimesc sincer prin neplată?). Unele agenţii se vor asigura că persoanele de pe lista au analizele medicale la zi. Unele, nu. Nu ai nici o garanţie reală de intervenţie în cazul în care ulterior angajării apar probleme. Extrem de puţine agenţii acceptă plaţi eşalonate de-a lungul perioadei de probă, aşa că s-ar putea să angajezi pe cineva, să plateşti comisionul agentiei şi să te trezeşti, după o lună, că o iei de la capăt cu căutatul.

Există şi varianta “de stat”, pe care n-am investigat-o suficient, şi despre care am prins din zbor (sub rezerva inexactităţii totale) că amatoarele se înscriu la biroul de ocupare a forţei de muncă (sau cum s-o chema, dat fiind că toate titulaturile instituţiilor de stat se schimbă odată cu ministrul), fac cursuri de recalificare (simbolice…) şi pot fi “recrutate” de la acelaşi minunat birou, caz în care nu le iei decât cu contract. Sau îşi găsesc singure...

Pura întâmplare: dai la maternitate peste minunata doamnă asistentă Rodica, aflata în prag de pensionare, căreia îi cădeţi cu tronc şi tu, şi bebeluşul tău.

Ce faci înainte de interviu

Stabileşti pentru cât timp vrei bona.

Scrii clar programul copilului, activităţile şi comportamentele incurajate, respectiv interzise. Detaliezi regimul alimentar al copilului (ce şi la ce mese mănancă). Daca bebe e sub vreun tratament, scrii cum i se administrează – atât de clar încât să se descurce cu brio şi un marţian. Îţi clarifici cerinţele. Îţi şi îi stabileşti limitele.

Îndatoriri: Fă listă. Cât mai completă. O să gătească, sau nu? Numai pentru copil, sau pentru toată familia? O să spele, o să calce, o să dea cu aspiratorul? O să iasă şi cu câinele la plimbare? O să hrănească papagalul/şarpele boa constrictor pe care-l ţineti ilegal în baie? Sunteţi absolut siguri? (Cea mai elegantă variantă pe care o cunosc este că bona are, logic, o listă de îndatoriri de bonă=fişa postului, plus o serie de sarcini “la cerere”, indicate separat şi tarifate diferit, pe sarcină domestică sau pe ora de sarcină domestică, agreate de ambele părţi.)

O să mănânce la voi? Daca da, ce mănâncă? Şi cine găteşte, tu/voi, sau ea? Când? (dacă ţi se pare pisălogeală... să vezi ce mişto e când întri direct-tensionat in problemă, cu două seturi de aşteptări total diferite!!!

Vrei să se îmbrace într-un fel anume? (S-ar putea să te simti uşor stânjenită de colanţii ei “blană de leopard” cârpiţi elegant, cu mov, în genunchi. Nu, nu vorbesc neapărat de puştoaice. Cochetăria n-are vârstă…). Gândeşte-te cum ai să rezolvi, diplomatic, probleme de acest soi.

Limite şi interdicţii: ce te-ar face s-o concediezi instantaneu? Faptul că îţi auzi plângand copilul în prezenţa ei? (acelaşi copil care mai cade şi mai loveste şi în prezenţa ta?). Faptul că ţipa la el sau că-l mai strigă, dupa părerea ei afectuos, “băi puţă”?

Priveşte şi din cealaltă perspectivă: dacă îmbunătăteşte un comportament, o recompensezi? (care comportament şi cu cât îl aştepţi mai bun; care recompensă)

E cinstit să ştie de la început ce nu e acceptabil pentru tine. Şi, mai ales, de ce - ca să priceapă! Pregăteşte-te să-i poţi spune detaliat. Unde nu vrei să dai motive, spune că pur şi simplu aşa preferi tu.

Fă-ţi lista de întrebări pe care vrei să le adresezi. Gândeşte-te dacă vrei să iei notiţe (recomandabil!) în timpul discuţiei sau imediat după (caz în care trebuie să-ţi rezervi ceva timp între întâlniri).

De ce aţi ales să fiţi bonă? Unde aţi mai lucrat înainte? De câţi copii aţi mai avut grijă până acum? In câţi ani? Câţi copii ai dumneavoastră aveţi? Ce fac ei acum? (cu cine stau, unde, etc) Ce referinţe aveti? Ce vă vine uşor/greu să faceţi, din ce v-am povestit? Ce probleme de sănătate aţi avut/aveţi? (da, e o întrebare destul de intimă. la fel ca relaţia în care vor fi bona şi copilul tău). Unde (în ce zonă) locuiţi? (dacă face 2 ore până la tine… şi o vrei la uşă la 7.30…)

Stabileşte-ţi criteriile de evaluare şi selecţie. Ce e cel mai important pentru tine? Că locuieste in apropiere? Că e disponibilă şi in weekend? Că vorbeşte şi chineza manciuriană? Că gateşte ca nimeni alta? Că a fost asistentă medicală? Că poate fi partenera copilului la tenis? Că are permis de conducere? Că e calmă, tonică şi diplomată? Că are simţul umorului? Că ştie, ca-n banc, să pună gresie şi faianţă? Pune criteriile în ordinea priorităţilor, de la ce e musai, cel mai important, şamd, până la aspectele de care te poţi, sincer, lipsi. Ai multe candidate? Ponderează criteriile (ai o listă de 14 criterii prioritizate? Alocă-i primului ca importanţă 14 puncte, următorului 13, şamd, până la ultimul, care primeşte 1. Bifezi, pentru fiecare candidată, criteriile întrunite şi însumezi punctele. Totalurile vor face diferenţa - clasamentul.

Ce ar face-o, din păcate, inacceptabilă, în pofida altor admirabile & copleşitoare calităţi? Faptul că e fumătoare? Că a avut hepatită A acum 20 de ani? Că are proprii copii de vârste mici? Sau un soţ gelos, care o urmăreşte şi vine la voi să facă scandal? La fel.

Pune camere video în casă, calibrează-le (să prindă tot ce mişcă şi să ai sonor) şi dedică-ţi timp să vezi cel puţin săptămanal înregistrările. O dată, vrei să-ţi vezi copilul, care poate face nişte chestii super-interesante în absenţa ta. Pe urma, paza bună… e bună. Mai bună decât nimic. Dacă Doamne-fereşte ceva merge prost, ai măcar şansa să intervii cât de repede.

Vrei să închei contract? Stapâneşti toate detaliile?

Ce faci la “interviu”

Du-te cu copilul şi prezintă-l/o. Dacă ea/el primeşte cea mai multă atenţie şi reacţionează bine, eşti pe drumul cel bun. Dacă urlă la potenţială bonă, vezi de ce şi cum reacţionează ea.

Spune-i că acum staţi de vorbă, că vezi mai multe candidate, şi că o s-o anunţi ulterior cu privire la rezultat. Spune-i ce aştepti tu de la bona ta. Dacă ai avut experienţe proaste cu bonele în trecut, împărtăşeste-le şi vezi cum reacţionează şi ce spune.

Începe să adresezi din întrebările pregătite. Dar lasă omul din faţa ta să vorbească, de preferinţă liber şi cât mai mult, nu te repezi să bifezi tot. Nu uita că unele agentii îşi mai pregătesc un pic, aşa, candidatele, deci ţine urechile deschise pentru răspunsuri prefabricate şi "sapă" mai departe.

Nu intra în dispute cu candidata. E complet aiurea. Şi realmente total inutil.

După interviu, când te-ai hotărat, sună pe toată lumea cu care ai vorbit să comunici rezultatul. Deşi unele discuţii pot fi dificile…

Cum alegi? Nu pe criteriul "cel mai mic rău", dacă se poate... Ideea ar fi să te bucuri fără nici cea mai mică urmă de îndoială că doamna X va fi bona copilului tău, să nu ai dubii. Sau, să ai cât mai puţine... Şi, dacă totuşi ai dubii, să ştii de unde provin şi cum poţi "îndrepta" situaţia - înainte să se strice... (din păcate, din cauza lipsei frecvente de timp şi din cauza altor "presiuni", nu prea avem cum face asta...)

Ce faci după angajare

Stai cel putin o săptămana cu ea, să vezi cum se descurcă. Ajut-o să se descurce.

Parcurgeţi împreună programul copilului, “serveşte-i” modelele dorite de comportament. (de exemplu interdicţia explicată: în loc de un “nu” comod, de pe canapea, către copil, demonstraţia activă “daca faci X, se întâmplă Y”. cu riscul de-a fi imitată imediat de copil!) Se poate întâmpla să ai suprize extrem de plăcute, de la oameni cărora li se arată odată clar cum (şi de ce aşa… şi uite ce rezultate obţinem … versus ce-am păţi dacă nu…) şi sunt extrem de disciplinaţi şi de eficienţi în a pune ulterior în practică.

Arată-i cum funcţionează aparatele electrocasnice de care se va servi. Spune-i să nu bage ouă sau folie de aluminiu la cuptorul tău cu microunde ultimul răcnet, ca să evite ultimul tău/ei răcnet.

Ce e normal, de bun simţ, natural şi de asteptat pentru tine nu e neapărat aşa şi pentru bonă. Sunt şi lucruri pe care poate pur şi simplu nu le ştie. Dacă toată viaţa am condus Dacie 1300, n-o să mă prea pricep din prima la comenzile de Mercedes…

Las-o, treptat, deşi eşti şi tu acasă, să aibă grijă de copil ca şi cum ar fi singură cu el.

Dacă greşeste ceva sau nu-ţi convine vreun comportament, întreab-o (pe ton nu irascibil, nici indignat…dacă se poate) de ce face ce face. Şi corecteaz-o unde-i cazul.

Învaţ-o cum să-ţi dea raportul la mijlocul şi la sfârşitul zilei. Asta presupune să ştii tu, din start, ce anume vrei să afli – ce/dacă a mâncat, de când şi cât a dormit, ce cuvinte noi a spus, dacă mai e stricat la burtă, dacă i-a ieşit în sfârrrşşşşit! noul dinte, etc.

Daca lucrezi acasă, lămureşte-o că ai treabă şi că (evident, cu excepţia urgenţelor medicale şi a catastrofelor naturale iminente, gen plata facturii la Enel) trebuie să facă abstracţie de prezenţa ta. Bine ar fi să te poţi refugia într-o cameră separată (nu camera bonei!!!). Dacă vremea e bună, merge şi să te duci pe bloc.

Nu te oftica dacă bebe “pare c-o preferă pe bonă”. E semn bun! Ai de ce să crezi că e îngrijit cu drag (copiii nu prea se duc spontan la abuseri). Nu-ţi bate inutil capul, copilul ştie cine e mama. Chiar ştie - cu exprimatul sentimentelor copleşitoare mai e uneori o problemă...

Nu ţipa la bonă.

Nu ţipa la copil. Nu te certa cu membrii familiei (soţ, soacră, mamă) de faţă cu bona ori în auzul ei. Stabileşte din timp cine e şeful în casă pe teme legate de copil, cine e manager de bonă – dacă tu îi spui ceva, tatăl altă chestie, şi de la bunică aude o a treia versiune, bona ce-ar trebui să facă? S-o rupă de fugă?

Nu-ţi pocni copilul de faţă cu bona. De fapt, mai bine nu ţi-l pocni deloc. Da, ştiu, greu, câteodată.

Dacă ai probleme cu obiceiurile alimentare ale bonei, spune-i-le frumuşel. Dacă bebe are restricţii alimentare, pentru că aşa consideră părinţii sau aşa a indicat medicul, mereu e “aşa a zis domnul/doamna doctor, pentru cel puţin 1 lună”. Care lună, ce să vezi, se poate prelungi...mult! Eviţi discutii tip “ei, haideţi, doamnă, ce idei aveţi, copilul trebuie să crească, încă n-are fălcile până-n pământ, eu le-am dat cârnaţi alor mei de la 4 luni…”

Plăteşte-o la timp, indiferent cat de prost stai cu banii.

Şi câte ar mai fi de spus...


Urmează la puricat: buuniiiciiiii!

Grădinilă - schiţă preliminară

Generic introductiv:
- Ce? Ai înnebunit? Cum adică vrei să-l dai la grădiniţă? E prea mic! De ce nu... (brrr.... brrr...brrr)
Anunţ publicitar: asta e partea întâi din cvadrilogia grădi-bonă-bunicisme-acas'cu mami: serial opţional.

Da. Mamiţuni, dintr-un variu motiv, s-a pre-apucat de căutat grădiniţă. Gospodăreşte.
Şi îi zice grădinilă.

Da' de ce aşa devreme? (Muţunau nu are nici 14 luni). Păi, pen'ca trăbă. Şi dacă umblă vorba c-ar exista liste kilometrice de aşteptare... măcar să putem să ne băgăm din timp pe ele!

Da' de ce tocmai acum? Hm... pentru că durează? Şi pentru că tot acest căutat va avea loc, precum toate cele, printre picături?

Şi dacă găseşti acum, repede, una bună, ce faci, îl dai? Sincer? Aş încerca. Măcar vreo câteva ore pe zi. De dragul beneficiilor socializării, parcă m-aş risca la nişte interminabile răceli...
Numai să mi-l primească, dat fiind că nu prea e, ca vârstă, grădiniţabil. Ce "nu prea", nu e, după standardele victoriene ale statului român, deloc.
Noroc că ştie, ne-am prins azi, şi cum face căţelul: uău, uau, uooo (cu bot pus şi privire fioroasă). Îi va fi, desigur, de mare ajutor.

Aşadar... care ziceam că-s criteriile asupra cărora vom reveni de q ori, în funcţie de numărul de bobârnace pe care ni le va da, generos şi frecvent, realitatea?
Brainstorming: (numerotările sunt pur cronologice. şi de orientare în pagină).
Cu italice, propriile comentarii ulterioare, la prima recitire.
Vedem noi unde punem şi răspunsurile.
La editari ulterioare: cu albastru, tipul (imperativ/de dorit să...) şi prioritatea.

1. să fie aproape de casă, sau în drum spre serviciu
adică... aşa... cam cât de aproape? (de preferinţă în minute de mers la orele de trafic de vârf)
2. să fie curată, sigură, recent văruită, igienizată.
3. dacă e mai departe de casă: să aibă locuri de parcare în (imediata?) apropiere
aşa... cam cât de departe, respectiv aproape?
4. să aibă curte mare - cu iarbă, nu cu betoane sau cu mochetă imitaţie de gazon.
5. să aibă jucarii faine şi bune, şi înăuntru, şi afară.
6. să dea copiilor mâncare sănătoasă - nu pateu, nu mezeluri, nu sos cu rântaş, nu prăjeli, nu ceaiuri ultra-dulci, nu brânză topită, nu carne de porc celor sub 3 ani, fructe da, supa da...
7. să aibă, pentru grupa mică, minim 1 adult la 4 piticoţi
8. să nu aibă grupa mică mai mare de 8 piticoţi (cu 2 educatoare)
9. să aibă asistent medical permanent
care să ştie, să poată şi să vrea să dea primul ajutor, nu să fie vreo fosilă blazată
10. să aibă posibilitatea de a duce urgent copilul la spital, la nevoie
da' să nu uite să mă anunţe instantaneu... că-i sugrum!
11. să fie în stare să spună de la bun început, pentru un întreg an de zile, ce anume trebuie să le duc şi când - de la "trusoul" copilului până la bani şi joace/rechizite (că ne gândim în special la o grădiniţă de stat...)
nu le duc pe loc, da' vreau să văd că ştiu ce vor
12. să fie în stare să-mi spună de la bun început cum vor comunica ei cu mine, părintele copchilului livrat - şi cât de des, şi pe ce teme - ca să mă prind de ce le pasă şi de ce nu.

(a se completa/adnota/parodia, după gust; va urma!)

Ştirile pe scurt, iar

Zgârie-noricul Muţunau (a trecut cu fruntea de masă!!! ieeeeeee! îl vom şi măsura, curând, prin lipire de perete dungat) nu s-a aruncat brusc doar la crescut, cum ziceam, ci şi la mersul biped oarecum grăbit. Adică merge pe arcuri = se bălăbane în continuare, dar nu mai pare Frankenstein proaspăt scos de pe linia de producţie. (Pare scos mai demult.)
Evident, nu se uită pe unde calcă.

Ferească Dumnezeu să vrei să-i iei obiectul de interes. Sau să nu i-l apropii instantaneu. Ceea ce e puţin complicat, când obiectul în chestiune este cioara de pe blocul vecin. (Exagerăm. Muţunau se pricepe la geometrie în spaţiu, apreciază corect perspectivele. Motiv pentru care e în stare să spargă, prin efectul de domino, şi bibelourile de care, tehnic vorbind, nu se atinge. Păi, da, entităţile buniceşti, nevorbitoare de limbă engleză, (nooo, nicidecum n-a fost vorba de tabieturi aici) n-au rezonat la conceptul de child proofing: ca să rămâneţi cu casa întreagă, aloooo!!!. Noroc cu Mamiţuni, care are centură neagră în lipit & restaurat. Aproape orice.)
Revenind la interes, bine că mai merge (ţine-ne-o, Doamne!) tactica de distragere a atenţiei.

Nici nu îndrăznim a spune că Muţul a început să doarmă noaptea. Adică să nu se mai trezească de n-şpe ori. Ptiu-ptiu-ptiu, să nu fie de deochi.
N-ai auzit că te-am lăudat şi o ţii tot aşa, da?

La masă, înhăţăm propria linguriţă, aia albastră cu mâner strâmb, şi încercăm să ne îndesăm şi noi ceva mâncare în plisc (că sa avem, fireşte, mai mult material de scuipat ulterior între ochii asistenţei îndopătoare). Încă n-am dibuit exact ce anume trebuie făcut, asa că mai ducem şi la urechi.

Operaţiunea "Butoane": toate butoanele pamantului sunt ale lui Muţ. Toate. De la primele descoperite, cele de la maşina de spălat (apocaliptice răcnete buniceşti pe coloana sonoră) până la cele aragazeşti şi cele fix-telefonice. (Nu avem maşină de spălat vase. Scuze, Muţunau.) Ele, butoanele, se pipăie şi se învârt până la epuizare. Sau până la deportarea operatorului, survenită imediat după organizarea flagrantului.
Operaţiunea este perpetuă şi are un scop misterios, încă incomplet lămurit profanilor. Parola: "beeecuuuu' ".

A început şi operaţiunea "Maimuţărirea tuturor". Efect imediat: în funcţie de context, de cele mai multe ori generos, (ăăă... Muţunau oftând aparent uşurat după preluarea din braţele Bunicului....) ilaritate absolută. În toate formele ei, nu puţine.

Apelul la autoritatea maternelă: când e rost de vreo potenţială interdicţie (şi domnul miroase situaţiile...) Muţunau aruncă o privire rapidă, de control. Dacă Mamiţuni nu pare grozav de alarmată, de multe ori interesul se pierde. Dacă însă pare dornică să stopeze acţiunea, repede, la treabă!!! Deştele-n priză, acum!!!
Micile sfidări:
Vrei la stânga? Nu-i nimic, eu vreau la dreapta. Tââârşşşşt, mâna întinsă la maxim.
Şi ce dacă e întuneric? Eu intru. (da, şi mă întorc în scurt timp, cu aerul de "nu mă tem, dar nu e nimic interesant de văzut acolo. nu-i aşa că nu mi s-a şifonat prestanţa?")
În parc, îmi dai drumul la mână, că sunt mare, merg singur, da? Da. Oricum ai zbughit-o de mult. Şi mă duc direct în straturile de flori, să le calc.

În afară de le-ţiii (ursuleţii...) nu avem cuvinte noi, cu toate turuielile neîntrerupte şi cu toate strădaniile conjugate de silabisire ale celor din jur. Mamiţuni se pregăteşte să lanseze copleşitorul program "Poveşti pe picup" (discurile de vinil din vechime, mulţumim, tanti/nenea Electrecord...).

Să spui că el ştie tot, înţelege tot, strigă (emoţionată) Bunica, din bucătărie.
Adică execută, când are chef, o serie de comenzi, traduce blazată Mamiţuni.

Tălpile clandestine

Alăptarea. De ce reuşim!

Pentru că (înainte de naştere):
- suntem hotărate să alăptam, din perioada sarcinii. Sau, eventual, dintotdeauna.
(sau) - suntem măcar dispuse sa încercăm.

- ne informăm non-stop, şi din cărti, şi din experientele altor mame, cu generozitate împărtăşite şi aici, aici, aici, aici, aici, AICI.

- suntem împăcate cu ideea că vom fi, o vreme (minim 6 luni), la stăpân. Asta a fost, pentru Mamiţuni, foarte (dacă nu cel mai) dificil.

- ne pregătim logistic pentru alăptare: cumpăram sutiene speciale (din bumbac! cu barete solide, or să aibă ce susţine!), bluze comode care se deschid hăăt, încolo, cu fermoar (cam incomod), nasturi sau capse; pompă de sân, discuri absorbante pentru sâni, (mult) unguent cu (dex-)panthenol; capă pentru alăptat, sling, pernă pentru alaptat (se poate şi fără), scaun-balansoar (fantezii de filme americane...evident că se poate fără).

- ne pregătim în materie de suport domestic: anunţăm pe toată lumea din jur că vom fi/ suntem maşinuţe de dat lapte. Asta e fişa postului. Punct. Vom fi (vom fi oricum, şi dacă alăptam, şi dacă nu), în situaţia de-a întârzia într-una, de a nu putea pleca zile întregi nicăieri, deşi trebuie, pentru că bebe pare a vrea ţinut la sân non stop. De-a nu putea, temporar, găti, mânca, face curat, spăla rufe, ţine casa, răspunde la telefon (de fapt, s-ar putea să uităm că-l avem), primi musafiri, etc. De-a nu avea vreme să ne spălam pe cap/schimbăm de haine.
Găsim, dacă se poate, voluntari (cât mai mulţi!) care să ne răspundă pozitiv şi prompt la solicitările de ajutor prin casă.

- căutăm (până găsim) suport medical adecvat.
În România există Comitetul National de Promovare a Alaptarii . Poate nu ştiaţi unde vi-s banii din impozite - întrebaţi la maternitate; în teorie, fiecare gravidă doritoare (înainte de naştere), şi fiecare mămică (după naştere) este şcolită, indiferent de al câtălea copil e vorba, în materie de tehnici de alăptare (în practică... doar dacă le sari de gât asistentelor sau dacă e vreuna mai inimoasă), şi, în plus, în "spitalele judeţene şi de specialitate din Arad, Bihor, Cluj, Constanţa, Dolj, Iaşi, Maramureş, Mureş, Sibiu, Timiş, Bucureşti", cel puţin o asistentă per maternitate e consilier de alăptare - şi poţi merge la ea (sau, uşor cointeresată, poate veni ea la tine acasă) să te sustină/înveţe, dacă e nevoie, sa alăptezi - de la tehnici de prindere a sânului până la poziţii de alăptare. Doamnele consilier nu sunt rupte din soare, chiar deloc. Dar există.
Bizar, deşi unele declaraţii de presă ale comitetului se refereau la alăptarea până la 2 ani, la un moment dat un obiectiv al MS (obiectivul 10) vorbea de "Încurajarea gravidelor şi a mamelor cu copii în vârstă de 0-1 an să opteze pentru alimentaţia naturală a copiilor".

- ne informăm (de la obstetrician, în primul rând, de la toată lumea, în al doilea), cu privire la dieta mamei care alăptează, şi alegem, din cele universal permise, ce ni se potriveşte. (Mamiţuni este ierbivoră=nu papă carne, şi n-au fost probleme din cauza asta. e drept că a suferit, o vreme, din pricină că nu-şi mai putea savura tona zilnică de ciocolată).
N-ar strica să mâncăm fără E-uri... conservanţi... coloranţi... şi alte trăsnăi... Dacă nu cumva facem asta deja din perioada sarcinii, s-o facem măcar acum, o vreme! Ajută.

- avem modele pozitive (trecute sau prezente) în familie / prin preajmă - lucru mare.

- pentru că perseverăm. (recordul documentat al lui Mamiţuni e de alăptat de 100 de ori într-o săptămână, pe vremea când ţinea jurnal-de-bebe iar Muţunau avea în jur de o lună. pe urmă, nimeni n-a mai ţinut scorul iar jurnalul a fost, total neceremonios, scăpat sub pat. acum, e tot acolo. aşteptăm să-l descopere Muţunau, când s-o face arheolog de apartament.)

Pentru că (după naştere):
- ştim (avem, realmente, certitudinea supremă) că e cel mai bine pentru copil să fie alăptat.

- ne cumparăm alte sutiene pentru alăptat, mai mari, care să ne şi vină :)).

- alăptăm la cerere şi, mai ales în primele 4 săptămâni, până se instalează lactaţia, terminăm treaba şi golim sânul după alăptare (dacă nu cumva dormim de mult când bebe-şi termină masa).

- pentru început, cât avem colostru, alăptăm din ambii sâni la fiecare "şedinţă"; după aceea, cam până pe la vreo 3 luni, 1 alăptat=1 sân; după 3 luni (sau poate chiar mai devreme, în funcţie de apetitul copilului), termină un sân, ne mutam la altă masă=sânul celălalt.

- când nu există contraindicaţie medicală fermă, îi dăm înainte cu tupeu şi trecem peste neliniştile de tip "nu am lapte" - la 12/24/36 ore după naştere.... E-adevărat că suntem diferite, avem nivele hormonale diferite, da' dacă există cazuri documentate de femei care-au alăptat fără să fi născut niciodată, şi există, hai, că se poate!!!

- ştim cum şi vrem să ne stimulăm lactaţia; ştim că laptele se produce non-stop, şi că producţia depinde direct de alăptare/muls.

- vedem (de câteva ori pe zi!) cum copilul ne stimulează lactaţia :)

-respectăm dieta - de la faimoasele ceaiuri de chimen, fenicul şi anason (cu gust suav de cizme şi şosete răscoapte) până la calciu, lapte, unt &co. Mamiţuni, amatoare de crudităţi, ar fi ajuns să se creadă iepuroi-şef de la câtă salata verde - singura unanim permisă...- a mâncat, doar că urecheaţii nu o ronţăie unsă gros cu unt! Tot Mamiţuni taaaaare ar mai vrea să vadă, cândva, şi un model de dietă a mamei care alăptează, făcută responsabil, de un nutriţionist. Din câte ştim, în România nu se bagă nimeni. Da' poate nu ştim bine...

- ştim că somnul e sfânt, şi că odihna e printre cele mai bune stimulente de lactaţie. Deci dormim, da?? (fireşte, dacă putem... de regulă, cel puţin la primul copil, se mai poate... Mamiţuni şi-a băgat minţile-n cap şi s-a pus întrucâtva pe somn după primul cap dat zdravăn de peretele pe care, deşi-l privea direct, nu-l văzuse venind spre ea. de fapt, nu-l văzuse deloc).

- suntem perseverente şi-o ţinem pe-a noastră, că da, vom continua să alăptăm. Gogule de la patru, probleme pe tema asta?

- profităm de perioadele cu lactaţie abundentă (dacă există vremuri când avem mai mult lapte decat pofteşte ţocăilă) şi facem provizii de lapte pe care îl punem frumuşel (etichetat cu dată) la congelator. E bun încă 6 luni. Cand vrem să-l folosim, (la vreme de secetă, tratamente cu contraindicaţie la alăptare ori la absenţă prelungită) trebuie scos din congelator şi lăsat în frigider cam 12 ore, până se dezgheaţă, şi apoi la temperatura camerei, încă vreo oră-două; pe urmă se încălzeşte (se pune recipientul cu lapte într-un recipient cu apă fierbinte).

- ţinem laptele praf departe de copil. Departe, adică, preferabil, la magazin.

- ţinem, pe cât posibil, biberonul departe de copil - dacă-i musai supliment, se dă cu linguriţa (e drept că pe urmă are ce râgâi...); sau cu siringa (fără ac!) ţintită în obraz, nu pe limbă ori în gât, ca să nu se înece.

- când/dacă îi dăm totuşi biberon, să fie de muncă, frate, mai ceva ca la sân (Muţunau a primit biberon pentru nou-născuţi, cu un singur orificiu mic, până pe la vreo 7 luni, în loc de 4 săptămâni... şi tot aşa.)

-ştim că un biberon nu înseamnă capitulare, sfârşitul automat şi tragic al alăptării. Nici chiar un biberon pe zi! Din practica altora, nici chiar 10 zile de biberon.

- ştim că să încetezi alăptarea poate fi, uneori, mai dificil decât s-o începi. Sincer!

- ştim că faptul că n-ai alăptat la un copil nu înseamnă că n-o să poţi la următorul!

- ştim că nu contează ce vârstă ai, poţi.

- nu ne e jenă să cerem ajutor - şi insistăm să-l obţinem!

- suntem dispuse să încercăm şi alte variante - de la pozitiile nefamiliare de alăptat până la scoala de alăptat (unde, da, e posibil ca tot felul de străini ciudaţi să-ţi manipuleze nu tocmai delicat sânii; nu-i pocni. urlă la ei!)

- ştim că nu durează o veşnicie.

De ce a ales Mamiţuni să alăpteze:
- era moca. (vezi, e bine să fii zgârciob)

- faza cu sterilizatul sticluţelor e realmente enervantă, ca să nu mai zic că ia timp (şi Mamiţuni a ajuns să se frigă de minim paişpe mii de ori) şi nu ai, peste tot pe unde umbli, condiţii să sterilizezi.

- da, poţi să bei zilnic 2 litri de ceai. (Ai auzit, mami-de-prinţesă-Muhi-care-nu-bei-ceai?) Mamiţuni, mai setoasă, băga 4 litri... 2 de ceai de CFA şi 2 de apă...

- e pe placul şi la stimularea "clientului".

- linişteşte copilul.

- poate avea loc oricând şi oriunde, cu minime preparative (ăăă... un loc pe scaun/bancă/pat, un scârţâit de fermoar şi un click de sutien?) Mamiţuni n-a avut capă pentru alăptare, dar nici apăsări pe tema asta, drept care a alăptat fără în parcare, în parc, pe marginea drumului, în scara blocului, la cârciumă (cu ocazia botezului!) şi răcorea instantaneu comentatorii prea-holbaţi ori prea-"spirituali" cu suav formulata întrebare "ce anume n-aţi mai văzut, copil, sau ţâţă?".

- te ajută să slăbeşti (Mamiţuni a refuzat să se mai cântărească de prin luna a şasea. Când luase deja, uraaaa, 17 kile. La 6 săptămâni de la naştere, era mai slabă decât înainte de a rămâne gravidă. Fără alt sport decat mămitul. A, şi stresatul - dacă poate fi considerat sport. Dacă da, Mamiţuni ar fi fost campioană olimpică. E drept că mai uita să mănânce. Dar şi-a reamintit! Cu brio, din păcate :) )

- legatura dintre mamă şi copil e cu adevărat fabuloasă

- s-a prins, până la urmă, că e important să stea şi ea comod când alăptează (tante consiliera de alăptare insista terorist pe statul în fund, ceea ce lui Mamiţuni nu i-a prea reuşit o vreme...)

De ce a ales Mamiţuni, când a dat de greu*, să persevereze:
(*greu= aerofagie severă de bebeluş + (consecinţă) lactaţie semnificativ redusă cantitativ+ noduli cât cireşele pietroase, la ambii sâni, odată la două-trei zile, timp de vreo două luni mai lungi ca veacul; cum scăpai de unii, cu algoritmul 1.compresă caldă-mulge/alăptează-compresă rece, redus la 2.compresă caldă-mulge/alăptează, apoi iar, imediat, compresă caldă-mulge/alaptează-până scapi, cum veneau alţii... )

- au funcţionat destul de bine ceaiurile de chimen (7 linguriţe rase la litru), anason (între 2 şi 4 linguri pline la litru) şi fenicul (tot între 2 şi 4 linguri pline la litru). 2 litri pe zi. Zilnic, timp de 9 luni.

- la fel, ciocolata albă (deşi nu e nicăieri indicată - e drept, nici contraindicată), mărarul (pus generos în aproape toate mâncărurile), schinduful (trigonella foenum graecum, zis şi fenugreek), alfalfa (adică lucerna albastră; cu vestea că lui Mamiţuni alfalfa/lucerna îi dădea o fenomenală poftă de mâncare!)

- copilul este mai bun decât pompa de sân Avent (şi Mamiţuni realmente iubeşte pompa de sân Avent, despre care crede, din pricina nodulilor, că a salvat-o de n-şpe ori de la mastită).

- ocitocina pusă în "circulaţie" de alăptat plus statul la soare, dimineaţa, în balconul oarecum orientat spre est au scăpat-o de una bucată depresie majoră.

- a ştiut, zice ea, să-şi testeze laptele, după metoda lui Mami de Mic Urecheat: cam 30ml de lapte matern se lasă la temperatura camerei, câteva ore, într-un pahar de tequila (!!! nota bene, fără tequila. într-un pahar mic.) Când se ridică la suprafaţă grăsimile, se poate aprecia foarte uşor calitatea laptelui. E prea subţire (adică nu pare să aiba deloc "smântână"? Mâncăm rapid unt, smântână şi brânzeturi grase. Şi glucide. Arată gras? Ne băgăm minţile-n cap. E bun. Copil, la treabă!

- a fost de părere că şi o masă de lapte matern pe zi e bună - oricum, mai bună decât deloc.

De ce n-a reuşit totuşi Mamiţuni să alăpteze exclusiv până la 6 luni şi s-a lăsat la 9:
- s-a uitat ca fraiera la ceas când alăpta, în loc să lase copilu-n pace, nestresat.

- nu s-a putut adapta la vreme la o misterioasă schimbare de ritm bebeluşesc: în primele 2 săptămâni de viaţă, Muţunau era supercopilul-model: supt competent, 20 minute, ca la carte, golit sân, dormit neîntors 3-4 ore, o splendoare! pe urmă, nu mai ştim de ce (da' presupunem că tre' sa fi fost vreun motiv... dacă nu mai multe!) s-a transformat într-un leneşuc care sugea timp de câte 5-10 minute la fiecare 40 de minute... ceea ce a contribuit întrucâtva la transformarea mumă-sii în zombie şi a dus, încet-încet, pe fondul lipsei de disciplină la muls, la scăderea lactaţiei

- când Muţunau avea 3 luni şi i s-a organizat cumătrie, Mamiţuni-organizatoarea n-a fost în stare să pună piciorul in prag şi să delege cu mână de fier (în mănuşă de catifea sau nu) parte din responsabilităţile organizatorice, deşi s-ar fi putut - aşa încât a ajuns să se ducă ea personal la gară după câţiva musafiri, deşi mai erau şi maşini, şi şoferi apt-combatanţi, şi taxiuri; să coordoneze tot; să rezolve toate pretenţiile alintăcioase (cum a fost a Bunicului, care-şi dorea porumbul fiert la cârciumă şi nu s-a putut duce personal 10m până in bucatarie, să aranjeze/supervizeze singur, că era musafir...) şi să se enerveze de la tot soiul de prostii. Ceea ce, evident, a dus la o pauză de lapte... de vreo zi. Da'ntre timp Muţunau, rupt de foame, acceptase sticluţa de lapte din lapte praf... care nu i s-a mai luat înapoi.

- n-a eliminat laptele praf în perioada (scurtă...) când a avut iar lapte mai mult (că ştii că nu se satură scumpişorul)

- măsurând, pe la 8 luni, într-o deplasare, cât lapte are, a ajuns să constate că în 24 ore uzina produce, în total, numai 100ml... ceea ce i s-a părut nesemnificativ, prea puţin spre nimic.

- Muţunau, "diversificat" de la 6 luni, mânca deja sârguincios de toate.

- de Paşte, epuizată, Mamiţuni pur şi simplu a uitat (pentru că nu s-a trezit...) să-l mai alăpteze peste noapte pe Muţunau, care, mare minune, dormise şi el, o dată, non-stop. Ocazie cu care a constatat că nu i s-a angorjat nimic şi s-a hotărât, tot la oboseală, ca "e momentul" şi sistează. Că şi aşa nu prea mai era lapte... Chestie care acu' e încadrată la categoria regrete. Pentru că, de fapt, se mai putea continua.

Ce vrem să facem data viitoare? (pentru că, da, sperăm naiv/curajos că va mai fi o dată viitoare)
Tot ce a mers acum şi, corectat, tot ce ştim (cu soluţie!) de ce n-a mers. Ca să ne iasă alăptat exclusiv până la 6 luni! (şi, completat, cel puţin pană la 12. dacă nu 18 :)) )
Muţunau, să nu fii gelos, da?

PS. Anămărie, nici asta n-am fi reuşit fără tine.

Alăptarea. De ce ne dăm bătute?

De ce eşuează alăptarea?
De ce ajung mămici deştepte, informate, citite, bine intenţionate să "suplimenteze" sânul din primele săptămâni de viaţă şi/sau să renunţe de-a binelea la alăptat? De ce, când vine vorba de alăptare, ajungem să ne dam bătute?

Uooo, ce vehemenţă. Da' de la ce ne-om fi luat? Păi, iacătă:
Mamiţuni, care a alăptat numai până de Paşte, când Muţunau avea - ia să numărăm... aproape 9 luni, taman ce-a fost în vizită la mami de prinţesă Muhi şi au pocnit-o (rău!) deja-vu-urile. Prinţesa Muhi, în vârstă de 5 săptămani - în balon - papă deja supliment. Mami de prinţesă Muhi, prinsă de multe chestii administrative, mobilat noua casă, alergături, aranjamente, etc, a precizat fugitiv că azi Muhi e fussy şi nu pare să se sature, şi-a ascultat cu juma' de ureche turuielile lui Mamiţuni cu privire la alăptat. Sau poate cu mai mult, dar Mamiţuni are încă senzaţia cam nasoală că a vorbit la pereţi. Care nu luau notiţe!

Separat de povestea lui Muhi, hai să vedem mai bine despre ce eşec vorbim: cazurile în care copilul nu e alăptat exclusiv până la 6 luni, acolo unde mama nu are probleme medicale.
Definiţie după care Mamiţuni se clasează, fără drept de apel, în categoria eşecuri. Pentru că Muţunau, deşi alăptat pân'la 9 luni (iar, un regres faţă de cele minim 12 pe care le aveam din start propuse), a început să halească sistematic lapte praf de pe la 3 luni. Puţin câte puţin... spre mult. Iar de la 7 luni, laptele matern se livra exclusiv la masa/mesele de noapte.

Prin urmare: de ce eşuează, în unele cazuri, alăptarea?

De vină o fi spitalul unde nou-născuţii primesc glucoză sau lapte praf? (Sau şi, şi?) Hai, că ăia nu vin acasă cu tine. Deşi va conta mult ce auzi de la medici: de familie, ginecolog/obstetrician şi respectiv pediatru.

Lipsa de informare? Faptul că n-ai citit/aflat/înţeles? Ca oricât credeai că ştii, nu pare să fie destul? Ori că informaţia la care ai acces nu e de calitate? Câte bordeie, atâtea obiceie? (de-ţi vine să-ti iei câmpii încercând să filtrezi şi să structurezi ce-ai găsit...)

Surprizele? Faptul, nu tocmai de neglijat, că, de cele mai multe ori, cel putin la început, până se desfundă canalele, alăptarea doare şi se poate lăsa cu sânge până pe pereţi?(Mamiţuni, in sublima dumisale ignoranţă informată, habar n-a avut. Deşi ulterior i-a picat fisa că dăduse demult peste o cărticică anume a cărei autoare bâiguia ceva despre urcatul pe pereţi... "prima gură agonică de lapte". Bănuia aşadar Mamiţuni ceva legat de oţâr' de disconfort. Da' cam atât. Aha, de aia erau pe toate gardurile campanii fanatico-dogmatice cu "alăptatul e primul lui drept"... )

"Certitudinea" că "eu n-am lapte"? Şi nici nu ştiu cum şi cu ce să stimulez lactaţia?

Problema alimentaţiei? Unde ai parte de-un copleşitor belşug de sfaturi contradictorii? Unde ce e recomandat ici e strict interzis colo?

Varietatea halucinantă de sfaturi băbeşti de la colţul blocului? Toate rubedeniile şi ne-rubedeniile venite şi neavenite dar uber-sfătuitoare care doresc, eventual imperativ, să-şi valideze prin proaspăta mămică propriile experienţe, indiferent care ar fi acestea? (Mamiţuni are o verişoară pe care a fost, în repetate rânduri, pe punctul de a o pocni cu levierul. Doamna, de altminteri duios-recapitulativă, cam limitată informativ dar nu neapărat rău întenţionată şi minunat de mămoasă, insista delirant cu expertiza ei în trecut doi copii pe lapte praf de la 2 luni. Şi cu diversificarea de la 3-4!!!)

Sufocarea instinctului? Dată de tendinţa şcolărească de a căuta sfaturi şi păreri "de specialist", de a le aplica instant, mai mult sau mai puţin pe negândite, fără verificarea de bun-simţ?

Lozincile tâmpite debitate sacadat de unii membri ai personalului medical, eventual vizibil plictisiţi de propriul discurs referitor la "detalii" de tipul "suptul are loc la 3-4 ore; trebuie să dureze între 10 şi 20 de minute"? Şi dacă suge mai mult, să-l penalizez, îi tai din alocaţie? Sau să smulg pur şi simplu copilul de la sân când bate gongul?
Şi dacă bebe vrea mai des la sân, să-l lăsăm să ragă de foame? "Nu e bine să se amestece laptele deja supt, digerat parţial, cu laptele supt după numai încă o oră." Na, că iar am călcat în străchini, îi mai dădeam.

Sau... e ceva mai mult?

Pe lângă stresul fizic şi memorabilele experienţe adiacente naşterii, mai mult sau mai puţin uşor suportabile, Mamiţuni e perfect de acord cu ideea că, din punctul de vedere al autonomiei personale, naşterea e un şoc. Hiroshimic şi nagasakic. Gravidă fiind, mai ales cu primul copil, poate că ai impresia că viaţa nu ţi s-a schimbat cine ştie ce. C-o să reiei tot, desigur, de unde a rămas. Da, devenişi buricul pământului (ceea ce, sincer, nu e tocmai rău), scapi pe jos toate alea, te mişti ca un elefant în reluare, mai ales spre final, te-ai îngrăşat, deşi restul lumii jură că nu, deloc, (sau chiar nu te-ai îngrăşat cine ştie ce, un motiv în plus să crezi în neschimbare), ai un al doilea job part time în a te informa şi a te duce punctual la medic, eşti altfel. Dar, dacă nu ai probleme de sănătate, încă depinzi tot doar de tine. Copleşită sau nu, te mai controlezi. Faci planuri de fitness şi altele asemenea. Şi nimic nu te pregăteşte cu adevărat pentru apariţia micului şef tiranic care-ţi va ghida draconic toate mişcările in următoarele (multe!) luni.

Sarcina e una. Maternitatea, cu totul altceva. Într-un fel, schimbarea de viteze pe care ajungi s-o faci echivalează cu o subită zbughire prin parbriz. Iar alăptatul, uneori, ia forma unei frâne simbolice, uşor de înlăturat. Deja am făcut şi fac destul, ce mai vreţi de la mine, şi asta? Uite, reclamele ne spun că se poate şi fără.

După naştere, lovită complet în aripă, cu casa de cele mai multe ori incomplet sau incorect aranjată, terorizată de buric, cu hăinuţe pe care ţi-e eventual frică să le tragi pe cap celui mic, ai de băgat la capul tău tehnicalităţi gen conduita de spital e diferită de cea ulterioară, de acasă, în ceea ce priveşte alăptarea şi tot felul de alte minuni absconse care nu par a avea nici un fel de legatură cu tine.
Te trezeşti irevocabil priponită de micul ţocăitor, bătută în cuie de un program de pârnaie. Nici la baie, se pare, nu mai poţi merge când vrei.
Aproape exclusă din lumea adulţilor - mai ales dacă alăptatul în public îţi/le ridică probleme.
Ai senzaţia (justificată!) că nu mai poţi face nimic pentru tine.
Nu ai voie să ţii dietă ca să dai jos burta/ afurisitele alea de kile adunate pe tine pe vremea când, conştiincioasă, mâncai pentru doi.

Toată lumea te bate la cap să mănânci aia. Şi ailaltă! Eşti, non-stop, literalmente sufocată cu mâncare, "ca să dai lapte".

Nu te poţi ţine de nici un alt program.
Ai des sentimentul că nu eşti bună de nimic. De mamă, cu atât mai puţin.

Eşti chioară de somn. Nu, nu eşti chioară de somn. Halul de decompensare în care te poate aduce privarea de somn când ai copil mic pur şi simplu nu are nume. (Mamiţuni, bazându-se pe experienţe haiduceşti de tip nedormit-36-de-ore-timp-în-care-am-şi-condus-de-la-Bucureşti-la-Berlin credea că ştie ce e oboseala. Greşit. Foarte greşit.) Rectificăm, eşti într-un hal fără nume. Ceea ce nu e foarte încurajator.

Ajungi să crezi că şi să regreţi că "a, păi de aia se mai trezeşte încă noaptea, pentru că e alăptat".
Ai frisoane de ordin fizic, cu sâni lăsaţi şi altele de profil. (ehe, tardiv. şi greşit. sarcina singură ţi-a dat deja lovitura. chiar şi fără să alăptezi, în privinţa sânilor nu vei mai fi ca înainte - ca în, sincer, nici o alta. maternitatea transformă. dacă ai noroc, transfigurează. poate o să te simţi şi o să arăţi mai bine. fix ca înainte, însă, nu. împacă-te cu asta. da, cosmo minte.)

Te saturi de scaunele explozive de sugar hrănit exclusiv la sân şi de insinuările că "are diaree" (=tu, mamă nevrednică, n-ai avut grijă de el, de-aia are diaree) -în vreme ce sugarii hrăniţi cu lapte praf fac numai nişte admirabile pietricele.

Când ceri sfaturi (dacă te apuci să...) ori când ţi se pare că e ceva în neregulă, ajungi rapid să regreţi c-ai deschis gura. Ori n-ai nici o apăsare, bagă-ţi mintile in cap, ce e asta, e simplu, ori se rezolvă cu antibiotice, ori toată lumea a trecut prin aşa ceva, deci mai scuteşte-ne şi rabdă (ca şi noi...). Tendinţa e să ţi se toarne sfaturi atot-ştiutoare, nu să fii întrebată fir-a-păr ce şi cum. Senzatia de cabală mistică e, din start, că toată lumea ştie tot, ştie perfect, e foarte simplu, ce să mai discutăm, numa' tu, habarnisto, incapabilo, incompetento, nu prinzi din zbor şi nu poţi face. Nu vei face.
Din nou, aici se insinuează tip-til ideea că poţi, fără probleme, să renunţi. Asta e acceptabil.

Te terorizează generalităţile.
Alăptatul e natural.
De acord. Nu trebuie să-mi montez catalizator ca să alăptez.
Sau trebuie?
Fir-ar, iar nu mai înţelegem nimic. (Mamiţuni simţea din nou plutind aici, gata s-o înhaţe şi s-o devoreze pofticios, omniprezentul spectru al vinovăţiei. Dacă nu-ţi iese, esti naşpa, ar trebui să-ţi iasă, e natural.)

Eliminaţi stresul.
-Stresule, ai auzit, ia hai, pleacă, pa.

Şi alte minuni atât de general formulate, încât, rămase făra aplicabilitate, pierd orice relevanţă şi orice farâmă de adevăr.

Şi-atunci? Pai, să-ncercăm să ne inspirăm de la alţii. Noroc cu istoriile împărtăşite, şi cu memoria care ţi le livrează la timp, eventual uşor editate favorabil.

Cine au fost eroinele lui Mamiţuni?
Lavinia. Mamică de prematur, s-a muls (manual!) timp de vreo 3 luni, până când princhindoaţa a putut suge singură. A continuat să alăpteze, cu toate că s-a întors la muncă şi mai şi pleca în deplasări, încă vreo 9-10 luni.
Paula. Mamică de copil ultra-alergic, şi-a prelungit lactaţia mult după ce prichindote trecuse de 1 an jumate (după aia am pierdut firul). Laptele rezultat era folosit la gătit, dat fiind ca orice altul era, ca multe alte alimente, complet exclus. Cu toate frisoanele legate de alăptat/muls care trebuie să fi rezultat de aici, îşi alăptează, acum, şi copilul numărul doi.
Tanya. Sub tratament cu antibiotice, deşi toată lumea o sfătuia să renunţe, pentru că avea deja copil mare (6 luni) a ales să se mulgă şi să arunce laptele (la ghiveciul de flori!), până când a terminat zilele de tratament şi antibioticele s-au "dus" din sistem. A perseverat apoi cu alăptatul, întru renunţare la biberon, iar bebe cel mare s-a întors la sân.
Mama lu' Micu' Urecheat. Mamică de copil nr. 3 la 40 ani. Pe care Mamiţuni, porc sinistru, pe vremea aceea fără urmasi şi fără speranţa de-a avea vreodată, dar oricum savantă, a întrebat-o "delicat", pe când Micu' Urecheat sărise binişor de cele 12 luni standard: "auzi, da' tu-l înţarci până dă bacu'?. Tardiv, scuzoaiele noastre scuze, şi pe această cale. Noroc că Mama lu' Micu' Urecheat, puţin blazată, a ales să ignore suveran intervenţia.
Joanne. A reuşit să alăpteze numai până la vreo 3 luni. Pentru că se uita mereu pe ceas, aşa o sfătuise o pediatră. Când Muţunau avea 2 luni, Joanne i-a spus lui Mamiţuni, (pe atunci înnebunită de posibilitatea mastitei), cu regretul întipărit (în filigran!) pe faţă şi în voce, că "nu trebuie să te simţi vinovată, nu e o mare problemă dacă eşti nevoită să-l treci pe lapte praf, dar, dacă există cea mai mică şansă, încearcă să-ţi menţii lactaţia". Paradoxal, ideea că e acceptabil să renunţe a ambiţionat-o pe Mamiţuni. Şi lecţiile despre eşec şi regrete au făcut-o să continue.

Elementele cheie comune situaţiilor de mai sus? Perseverenţa. Hotărârea. Dedicarea. Din asta a ales atunci să se inspire Mamiţuni.

No binie. Şi-atunci, ce, pentru data viitoare?
Ei, despre asta, în episodu' viitor, c-acu' plecăm şi noi la plimbare...

Dentiţia de lapte şi dentiţia permanentă

Iată cum apar &dispar, ţup-ţup, dinţoii de bebe:

Mamiţuni nu pricepe exact ce se înţelege prin lunile notate "9.6", "12.4". Asa că iată şi varianta colorată, ceva mai explicită fix în această privinţă.

Întreaga familie zoo ar putea beneficia de model: (mai ales Boxie, care chiar are mult tartru! de miorlauce n-am îndrăznit să ne apropiem întru inspectare).


Mamiţuni va încerca să introducă tiptil în programul Muţunaului-cel-din-ce-în-ce-mai-biped-şi-mai-cotrobăitor, pe lângă alte operaţiuni laborioase gen "stai pe oliţă!!!" şi faza cu spălatul matinal al dinţilor (actualmente cam translucizi / insuficient calcifiaţi... ufff, greaua moştenire...).

Ca să nu ajungă Muţunau ca (Mamiţuni?) în poza de mai jos:


Iată, de pre neturi adunate, şi sfaturi de dentist, la pachet cu oarece muzică agasantă.

Mamiţuni cea norocoasă

Câteodată, în creierii nopţii, pe Mamiţuni o apucă recapitulatul/meditatul/contemplatul. De-a valma.

Pe scurt din program:
A fost (demult) o vreme (scurtă) în care Mamiţuni nu avea unde locui. La scurt timp după ce s-a terminat şi cu facultatea, şi cu căminul, impas locativ. Mamiţuni a fost atunci adoptată de Monica şi generos primită în garsoniera monicească. Cu stresul combinat al ultimelor examene şi al jobului de 10-12 ore pe zi, cu grija că deranjează, cu spaima de cartierul necunoscut şi cam dubios, pe jumătate moartă de oboseală, cam fără perspective, Mamiţuni nu s-a putut bucura atunci cu adevărat de mutarea salvatoare şi nici de gestul unei prietene pe care nici nu ştia ca o are.

N-am păstrat legătura cu generoasa, frumoasa, creola şi cârlionţata Monică. N-am răsplătit-o aşa cum ar fi meritat. N-am răsplătit-o deloc, de fapt. M-a sunat după o vreme, să-mi spună că pleacă (în State?). Era tare entuziasmată! M-am bucurat pentru ea. De-adevăratelea. Bucuria ei era, ca multe alte stări bune pe care le avea, contagioasă. I-am urat toate cele bune, să-i meargă bine, să aibă noroc. Am încercat odată s-o sun, pe numărul de la Galaţi. Nu mai ştiu dacă mi-a răspuns mama ei ori, dacă mi-a răspuns, ce mi-o fi spus. Nu mai am mica agendă neagră de demult.

Moni, sper să-ţi meargă bine şi să ai numai motive să râzi, frumos, cu gropiţe. Mă gândesc uneori, cu drag, la tine.


Mai târziu, tot acum ceva ani, da' mai puţini decât faţă de prima poveste, Mamiţuni a ajuns şi-n situaţia fericită de-a nu mai trebui, o vreme, să se streseze cu banii. Calitate în care a fost contactată la un sfârşit de an pentru un împrumut. Solicitanta, responsabilă, a inclus introductiv justificările:
- Ştii, nu ne-ar fi trebuit, dar m-au trecut şi pe mine în şomaj tehnic, N. termină şomajul, şi concursuri cu bani deocamdată nu sunt... chiar nu ne descurcăm. Măcar să trecem de iarna asta...
Oraş de provincie. Familie de ingineri, angajaţi (ghinion!) la un combinat falimentar/falimentat. Doi copii liceeni. Unul din ei, info-mate-fizician, era participant-abonat la concursuri şcolare, de la care se mai întorcea cu premii în bani. Dacă erau. Din asta trăiseră vreo două luni de zile. Datorii la întreţinere, cât casa. (Literalmente). Două milioane însemnau şi atunci, ca şi acum, cam 50 de euro.
(Fusesem şi eu, odată, la un astfel de concurs-şcolar-cu-bani. Banii erau puşi, din salariile lor, de profesorii participanţilor. Câteodată, dădea şi inspectoratul. Da' foarte rar. Cu banii de pe premiu, mersesem cu profa la o pizza. Pusese şi ea bani, iar, că mie nu-mi ajunseseră.)

- Cât şi cam până când îţi trebuie? a-ntrebat sec Mamiţuni.
- Păi... două milioane... s-a bâlbâit un pic doamna inginer, văzându-se lipsită de manifestări evidente de empatie.
- Aha, a mârâit Mamiţuni, gândindu-se că are banii in portofel şi c-a scăpat de nesuferitul mers la bancă.
- Până în februarie... cred că ţi-i pot da înapoi în două luni...
- Da, bine, a dat absentă Mamiţuni din mână, întinzându-se după portofel.
- Să ştii că de obicei strâng bani. Strângeam... Uite, acum am puşi deoparte, de exemplu, 50 de euro... Da' pe ăia îi ţin de-o urgenţă, de-un caz, de nevoie, de boală, de spital...
(inutil de precizat că, în caz de spitalizare, economiile cu greu făcute n-ar fi ajuns nici pe-o măsea).

Am blog (=posibilitatea, libertatea, abilitatea şi timpul să-l ţin), laptop, net. Mobil. Un bârlog al meu - masă, casă. Două mâini. Două picioare. Imaginaţie. Curiozitate. Memorie. Un Muţunau minunat, vesel şi lipicios. Bunici (şi nu numai!) topiţi după el. Oameni care mă fac să râd.
Mi-or lipsi mie una-alta...
Dar azi am ales să mă simt norocoasă.

"Comunicarea eficientă cu copiii"

Cărţofilia furibundă continuă.
Prezentarea (coperta IV) este într-o limbă de lemn de necrezut. De neredat. Bleah.
Şi nedreptăţeşte rău cartea, care e excelentă.
"Comunicarea eficientă cu copiii - acasă şi la şcoală" - Adele Faber, Elaine Mazlish, Lisa Nyberg, Rosalyn Anstine Templeton. Titlu original: How to Talk so Kids Can Learn (at Home and in School), 2008, 264 pagini care se citesc pe nerăsuflate. (sonor, maestre, regia: sunet de aer în sfârrrrşşşit expirat)
Tradusă de Irina Negrea. (Protestăm iar la titlul cel aparent normativ/rigid/corporatist/industrial, da'n rest traducerea ne sună corect; sunt prea multe cărţi cu gherle de traducere, aşa că Mamiţuni a hotărât să lupte împotriva lor în acest mod recunoscătoro-urechisto-menţionator.)

Adele si Elaine sunt, ambele, licenţiate în arta teatrală. Adele are un master în educaţie. A şi predat în câteva licee, timp de 8 ani. Elaine mai e şi "artist profesionist şi compozitor". Ambele au lucrat mult şi cu profesori, şi cu părinţi, şi cu copii. Prima lor carte se numeşte "Liberated parents, liberated children" (despre care Mamiţuni crede, ante-citit, în baza titlului & a experienţei proprii şi personale curente, că nu poate fi decât de science-fiction).
Au mai scris (nu ştiu exact în ce ordine): "How to talk so kids will listen & listen so kids will talk", "Siblings without rivalry" (pe asta trebuia s-o fi citit Bunica, pe vremea când erau mici Herr Moni şi Mamiţuni; poate ar fi zburat mai puţini papuci prin casă. poate.), "How to talk so teens will listen & listen so teens will talk" (un fel de "HTTso kids..." reloaded?), "Between Brothers and sisters".
Lisa şi Rosalyn sunt două cocoane profesoare care, entuziasmate de "How to talk so kids will listen & listen so kids will talk" da' simţind-o oareşcum incompletă, au luat situaţia de coarne şi-au sunat la Adele & Elaine SRL, ducându-se apoi pe capul (capetele?) lor ca s-o scrie împreună pe cea despre care vorbim acum. Jos pălăria.
Lăsând deoparte aproximativa pisălogeală dă transpare din titlu(ri), cartea e, cum ziceam, excelentă. De luat acasă în mai multe exemplare şi de dăruit în stânga şi-n dreapta. Şi de pus, Doamne, în practică... deşi numa' uşor nu e.

Pe lângă desene (ei bine, da! ne place stilul!), structurate să priceapă tot marţianu', cu "aşa nu", "aşa da", mi-au plăcut tonul sincer, fără aere de guru, şi realismul cărţii. Profesoara Liz Lander, personajul-narator creat să vorbească pentru cele patru, acceptă că mai şi greşeşte (şi nu ezită să recunoască în ce hal). Deşi are intenţii bune, mai calcă în străchini. E ca noi, cu nervi, cu emoţii scăpate de sub control, cu (multe!) apăsări proprii. Accentul e pe bun simţ, pe corectare, pe strădania continuă, nu pe vreo perfecţiune garantată în mod aberant.
Se vorbeşte, tot echilibrat, şi despre relaţia părinte-profesor - evident încărcată tensionat, de ambele părţi, de aşteptări de obicei neîmplinite. Totul pe socoteala copiilor, desigur.

Şi, culmea, cartea dă şi idei, şi soluţii viabile.

De citit şi răs-citit! dixit vehement Mamiţuni, strângând în braţe paginile răs-subliniate.