Alăptarea. De ce ne dăm bătute?

De ce eşuează alăptarea?
De ce ajung mămici deştepte, informate, citite, bine intenţionate să "suplimenteze" sânul din primele săptămâni de viaţă şi/sau să renunţe de-a binelea la alăptat? De ce, când vine vorba de alăptare, ajungem să ne dam bătute?

Uooo, ce vehemenţă. Da' de la ce ne-om fi luat? Păi, iacătă:
Mamiţuni, care a alăptat numai până de Paşte, când Muţunau avea - ia să numărăm... aproape 9 luni, taman ce-a fost în vizită la mami de prinţesă Muhi şi au pocnit-o (rău!) deja-vu-urile. Prinţesa Muhi, în vârstă de 5 săptămani - în balon - papă deja supliment. Mami de prinţesă Muhi, prinsă de multe chestii administrative, mobilat noua casă, alergături, aranjamente, etc, a precizat fugitiv că azi Muhi e fussy şi nu pare să se sature, şi-a ascultat cu juma' de ureche turuielile lui Mamiţuni cu privire la alăptat. Sau poate cu mai mult, dar Mamiţuni are încă senzaţia cam nasoală că a vorbit la pereţi. Care nu luau notiţe!

Separat de povestea lui Muhi, hai să vedem mai bine despre ce eşec vorbim: cazurile în care copilul nu e alăptat exclusiv până la 6 luni, acolo unde mama nu are probleme medicale.
Definiţie după care Mamiţuni se clasează, fără drept de apel, în categoria eşecuri. Pentru că Muţunau, deşi alăptat pân'la 9 luni (iar, un regres faţă de cele minim 12 pe care le aveam din start propuse), a început să halească sistematic lapte praf de pe la 3 luni. Puţin câte puţin... spre mult. Iar de la 7 luni, laptele matern se livra exclusiv la masa/mesele de noapte.

Prin urmare: de ce eşuează, în unele cazuri, alăptarea?

De vină o fi spitalul unde nou-născuţii primesc glucoză sau lapte praf? (Sau şi, şi?) Hai, că ăia nu vin acasă cu tine. Deşi va conta mult ce auzi de la medici: de familie, ginecolog/obstetrician şi respectiv pediatru.

Lipsa de informare? Faptul că n-ai citit/aflat/înţeles? Ca oricât credeai că ştii, nu pare să fie destul? Ori că informaţia la care ai acces nu e de calitate? Câte bordeie, atâtea obiceie? (de-ţi vine să-ti iei câmpii încercând să filtrezi şi să structurezi ce-ai găsit...)

Surprizele? Faptul, nu tocmai de neglijat, că, de cele mai multe ori, cel putin la început, până se desfundă canalele, alăptarea doare şi se poate lăsa cu sânge până pe pereţi?(Mamiţuni, in sublima dumisale ignoranţă informată, habar n-a avut. Deşi ulterior i-a picat fisa că dăduse demult peste o cărticică anume a cărei autoare bâiguia ceva despre urcatul pe pereţi... "prima gură agonică de lapte". Bănuia aşadar Mamiţuni ceva legat de oţâr' de disconfort. Da' cam atât. Aha, de aia erau pe toate gardurile campanii fanatico-dogmatice cu "alăptatul e primul lui drept"... )

"Certitudinea" că "eu n-am lapte"? Şi nici nu ştiu cum şi cu ce să stimulez lactaţia?

Problema alimentaţiei? Unde ai parte de-un copleşitor belşug de sfaturi contradictorii? Unde ce e recomandat ici e strict interzis colo?

Varietatea halucinantă de sfaturi băbeşti de la colţul blocului? Toate rubedeniile şi ne-rubedeniile venite şi neavenite dar uber-sfătuitoare care doresc, eventual imperativ, să-şi valideze prin proaspăta mămică propriile experienţe, indiferent care ar fi acestea? (Mamiţuni are o verişoară pe care a fost, în repetate rânduri, pe punctul de a o pocni cu levierul. Doamna, de altminteri duios-recapitulativă, cam limitată informativ dar nu neapărat rău întenţionată şi minunat de mămoasă, insista delirant cu expertiza ei în trecut doi copii pe lapte praf de la 2 luni. Şi cu diversificarea de la 3-4!!!)

Sufocarea instinctului? Dată de tendinţa şcolărească de a căuta sfaturi şi păreri "de specialist", de a le aplica instant, mai mult sau mai puţin pe negândite, fără verificarea de bun-simţ?

Lozincile tâmpite debitate sacadat de unii membri ai personalului medical, eventual vizibil plictisiţi de propriul discurs referitor la "detalii" de tipul "suptul are loc la 3-4 ore; trebuie să dureze între 10 şi 20 de minute"? Şi dacă suge mai mult, să-l penalizez, îi tai din alocaţie? Sau să smulg pur şi simplu copilul de la sân când bate gongul?
Şi dacă bebe vrea mai des la sân, să-l lăsăm să ragă de foame? "Nu e bine să se amestece laptele deja supt, digerat parţial, cu laptele supt după numai încă o oră." Na, că iar am călcat în străchini, îi mai dădeam.

Sau... e ceva mai mult?

Pe lângă stresul fizic şi memorabilele experienţe adiacente naşterii, mai mult sau mai puţin uşor suportabile, Mamiţuni e perfect de acord cu ideea că, din punctul de vedere al autonomiei personale, naşterea e un şoc. Hiroshimic şi nagasakic. Gravidă fiind, mai ales cu primul copil, poate că ai impresia că viaţa nu ţi s-a schimbat cine ştie ce. C-o să reiei tot, desigur, de unde a rămas. Da, devenişi buricul pământului (ceea ce, sincer, nu e tocmai rău), scapi pe jos toate alea, te mişti ca un elefant în reluare, mai ales spre final, te-ai îngrăşat, deşi restul lumii jură că nu, deloc, (sau chiar nu te-ai îngrăşat cine ştie ce, un motiv în plus să crezi în neschimbare), ai un al doilea job part time în a te informa şi a te duce punctual la medic, eşti altfel. Dar, dacă nu ai probleme de sănătate, încă depinzi tot doar de tine. Copleşită sau nu, te mai controlezi. Faci planuri de fitness şi altele asemenea. Şi nimic nu te pregăteşte cu adevărat pentru apariţia micului şef tiranic care-ţi va ghida draconic toate mişcările in următoarele (multe!) luni.

Sarcina e una. Maternitatea, cu totul altceva. Într-un fel, schimbarea de viteze pe care ajungi s-o faci echivalează cu o subită zbughire prin parbriz. Iar alăptatul, uneori, ia forma unei frâne simbolice, uşor de înlăturat. Deja am făcut şi fac destul, ce mai vreţi de la mine, şi asta? Uite, reclamele ne spun că se poate şi fără.

După naştere, lovită complet în aripă, cu casa de cele mai multe ori incomplet sau incorect aranjată, terorizată de buric, cu hăinuţe pe care ţi-e eventual frică să le tragi pe cap celui mic, ai de băgat la capul tău tehnicalităţi gen conduita de spital e diferită de cea ulterioară, de acasă, în ceea ce priveşte alăptarea şi tot felul de alte minuni absconse care nu par a avea nici un fel de legatură cu tine.
Te trezeşti irevocabil priponită de micul ţocăitor, bătută în cuie de un program de pârnaie. Nici la baie, se pare, nu mai poţi merge când vrei.
Aproape exclusă din lumea adulţilor - mai ales dacă alăptatul în public îţi/le ridică probleme.
Ai senzaţia (justificată!) că nu mai poţi face nimic pentru tine.
Nu ai voie să ţii dietă ca să dai jos burta/ afurisitele alea de kile adunate pe tine pe vremea când, conştiincioasă, mâncai pentru doi.

Toată lumea te bate la cap să mănânci aia. Şi ailaltă! Eşti, non-stop, literalmente sufocată cu mâncare, "ca să dai lapte".

Nu te poţi ţine de nici un alt program.
Ai des sentimentul că nu eşti bună de nimic. De mamă, cu atât mai puţin.

Eşti chioară de somn. Nu, nu eşti chioară de somn. Halul de decompensare în care te poate aduce privarea de somn când ai copil mic pur şi simplu nu are nume. (Mamiţuni, bazându-se pe experienţe haiduceşti de tip nedormit-36-de-ore-timp-în-care-am-şi-condus-de-la-Bucureşti-la-Berlin credea că ştie ce e oboseala. Greşit. Foarte greşit.) Rectificăm, eşti într-un hal fără nume. Ceea ce nu e foarte încurajator.

Ajungi să crezi că şi să regreţi că "a, păi de aia se mai trezeşte încă noaptea, pentru că e alăptat".
Ai frisoane de ordin fizic, cu sâni lăsaţi şi altele de profil. (ehe, tardiv. şi greşit. sarcina singură ţi-a dat deja lovitura. chiar şi fără să alăptezi, în privinţa sânilor nu vei mai fi ca înainte - ca în, sincer, nici o alta. maternitatea transformă. dacă ai noroc, transfigurează. poate o să te simţi şi o să arăţi mai bine. fix ca înainte, însă, nu. împacă-te cu asta. da, cosmo minte.)

Te saturi de scaunele explozive de sugar hrănit exclusiv la sân şi de insinuările că "are diaree" (=tu, mamă nevrednică, n-ai avut grijă de el, de-aia are diaree) -în vreme ce sugarii hrăniţi cu lapte praf fac numai nişte admirabile pietricele.

Când ceri sfaturi (dacă te apuci să...) ori când ţi se pare că e ceva în neregulă, ajungi rapid să regreţi c-ai deschis gura. Ori n-ai nici o apăsare, bagă-ţi mintile in cap, ce e asta, e simplu, ori se rezolvă cu antibiotice, ori toată lumea a trecut prin aşa ceva, deci mai scuteşte-ne şi rabdă (ca şi noi...). Tendinţa e să ţi se toarne sfaturi atot-ştiutoare, nu să fii întrebată fir-a-păr ce şi cum. Senzatia de cabală mistică e, din start, că toată lumea ştie tot, ştie perfect, e foarte simplu, ce să mai discutăm, numa' tu, habarnisto, incapabilo, incompetento, nu prinzi din zbor şi nu poţi face. Nu vei face.
Din nou, aici se insinuează tip-til ideea că poţi, fără probleme, să renunţi. Asta e acceptabil.

Te terorizează generalităţile.
Alăptatul e natural.
De acord. Nu trebuie să-mi montez catalizator ca să alăptez.
Sau trebuie?
Fir-ar, iar nu mai înţelegem nimic. (Mamiţuni simţea din nou plutind aici, gata s-o înhaţe şi s-o devoreze pofticios, omniprezentul spectru al vinovăţiei. Dacă nu-ţi iese, esti naşpa, ar trebui să-ţi iasă, e natural.)

Eliminaţi stresul.
-Stresule, ai auzit, ia hai, pleacă, pa.

Şi alte minuni atât de general formulate, încât, rămase făra aplicabilitate, pierd orice relevanţă şi orice farâmă de adevăr.

Şi-atunci? Pai, să-ncercăm să ne inspirăm de la alţii. Noroc cu istoriile împărtăşite, şi cu memoria care ţi le livrează la timp, eventual uşor editate favorabil.

Cine au fost eroinele lui Mamiţuni?
Lavinia. Mamică de prematur, s-a muls (manual!) timp de vreo 3 luni, până când princhindoaţa a putut suge singură. A continuat să alăpteze, cu toate că s-a întors la muncă şi mai şi pleca în deplasări, încă vreo 9-10 luni.
Paula. Mamică de copil ultra-alergic, şi-a prelungit lactaţia mult după ce prichindote trecuse de 1 an jumate (după aia am pierdut firul). Laptele rezultat era folosit la gătit, dat fiind ca orice altul era, ca multe alte alimente, complet exclus. Cu toate frisoanele legate de alăptat/muls care trebuie să fi rezultat de aici, îşi alăptează, acum, şi copilul numărul doi.
Tanya. Sub tratament cu antibiotice, deşi toată lumea o sfătuia să renunţe, pentru că avea deja copil mare (6 luni) a ales să se mulgă şi să arunce laptele (la ghiveciul de flori!), până când a terminat zilele de tratament şi antibioticele s-au "dus" din sistem. A perseverat apoi cu alăptatul, întru renunţare la biberon, iar bebe cel mare s-a întors la sân.
Mama lu' Micu' Urecheat. Mamică de copil nr. 3 la 40 ani. Pe care Mamiţuni, porc sinistru, pe vremea aceea fără urmasi şi fără speranţa de-a avea vreodată, dar oricum savantă, a întrebat-o "delicat", pe când Micu' Urecheat sărise binişor de cele 12 luni standard: "auzi, da' tu-l înţarci până dă bacu'?. Tardiv, scuzoaiele noastre scuze, şi pe această cale. Noroc că Mama lu' Micu' Urecheat, puţin blazată, a ales să ignore suveran intervenţia.
Joanne. A reuşit să alăpteze numai până la vreo 3 luni. Pentru că se uita mereu pe ceas, aşa o sfătuise o pediatră. Când Muţunau avea 2 luni, Joanne i-a spus lui Mamiţuni, (pe atunci înnebunită de posibilitatea mastitei), cu regretul întipărit (în filigran!) pe faţă şi în voce, că "nu trebuie să te simţi vinovată, nu e o mare problemă dacă eşti nevoită să-l treci pe lapte praf, dar, dacă există cea mai mică şansă, încearcă să-ţi menţii lactaţia". Paradoxal, ideea că e acceptabil să renunţe a ambiţionat-o pe Mamiţuni. Şi lecţiile despre eşec şi regrete au făcut-o să continue.

Elementele cheie comune situaţiilor de mai sus? Perseverenţa. Hotărârea. Dedicarea. Din asta a ales atunci să se inspire Mamiţuni.

No binie. Şi-atunci, ce, pentru data viitoare?
Ei, despre asta, în episodu' viitor, c-acu' plecăm şi noi la plimbare...