"Porţia" de violenţă

Trebuia să urmeze episodu'4 din serialul opţiunilor pentru copiii sub 2 ani. Despre cum e să "stai" acasă cu copilul, să te bucuri că-l vezi cum creşte , cum te transformi tu, mamă, într-un cocktail de zâmbete, chiţăieli, oboseală, pupături, călcat pe jucării, turnat cafeaua pe lângă cană, privit cu disperare la casa ajunsă câmp nedesţelenit, şamd. Şi fericire.

Din păcate, şi relatarea de mai jos mai face parte din poveste.
Zilele trecute, vine Bunica din parc şi povesteşte următoarele: La doua bănci mai încolo, o mămică (tânără), de zor vorbitoare la telefon. Puştoaica de vreun an (aproximare bunicească tip ochi-de-vultur), nerăbdătoare, o tot trăgea pe maică-sa de mână, s-o însoţească la o mică plimbare bălăbănită. (Mama-n chestiune şedea. Bunica a presupus că, la fel ca şi Muţunau acum vreo lună, cea mică era în faza-n care voia să meargă, dar numai "asigurată" de-o mână de adult).
- Stai, că nu mai are răbdare, zice mămica telefonistă, şi pune cu grijă mobilul pe bancă.
După care ia puştoaica, îi rade cu sete două palme la fund şi o depozitează urlând în cărucior, la celălalt capăt al băncii.
E evident ce face după: se întoarce liniştită la conversaţie. Din care se întrerupe doar ca să admonesteze (zbierând "ia mâna de pe ea") o altă bunică din preajmă: femeia se apropiase de căruţ şi voia să consoleze fetiţa, care se sufoca de plâns. S-o mângâie.

Ce să-i faci? Să nu te bagi, că, la viteza asta, două bănci distanţă oricum înseamnă "prea târziu"?
Să strigi "las-o!"?
Să încerci să consolezi copilul, poate-a-nţelege podoaba de mumă-sa...?
Să te duci s-o iei blând de mână pe zână în timp ce şi să-i şuieri între ochi, scurt şi clar, "opreşte-te!"?
S-o pocneşti pe agresoare? Mamiţuni, temperamentalo-justiţiară, şi-a amintit brusc de antrenamentele de volei (o, tempora) şi-a avut milisecundic senzaţia că, dacă ar fi fost şi ea de faţă, scena s-ar fi lăsat cu dinţi pe jos, aşa, din servă.

Ceea ce se reduce, evident, tot la violenţă. Şi nu-i OK. E doar un cerc vicios.

Problema cu violenţa este, cred eu, că are propriul ei limbaj. Unul cu o teribil de "grea" încărcătură şi cu o dialectică pervertită. Este atât de insidios întreţesută în vieţile noastre, încât nu doar că n-o mai vedem, e în peisaj, locul ei e acolo, dintotdeauna.
Trăim pe (bază de) violenţă. E-n fişa postului. Doar că nu-i dăm numele ăsta...
E, o palmă, acolo...
Haideţi, doamnă, păi cum altfel să (mă) asculte?
Vreti să mi/ţi/ni se suie-n cap?
(lasă că, dacă ai pocni un adult, s-ar chema poliţia şi, eventual, s-ar lăsa cu amendă penală)

Violenţa tranşează situaţii. Zi de zi. Aşa că ni se pare că, da, cu un pic de agitaţie, le rezolvă. Perversitate supremă: se deghizează în salvator.
Cum o să renunţăm la ea? Ce punem în locul pe care îl ocupă?

Film 1: Se întorc de la plimbare Mamiţuni şi Muţunau. Bunicul, zâmbitor, deschide uşa de la sufragerie. Motanul, probabil tot zâmbitor (deşi de obicei e mai reţinut), se furişeaza înăuntru (unde are interzis). Bunicul strigă la motan să iasă. Motanul, subit extrem de surd, vrea să se refugieze sub masă. Bunicul se înfurie şi îl "încurajează" cu un picior (un ghiont ferm...) să iasă. Dupa care zâmbeşte tandru spre nepot.
Lui Mamiţuni i se cam încreţeşte pielea pe spinare la vederea ... incongruenţei, să spunem...

Film 2: Mamiţuni se întinde după o jucărie. Câinele Boxie se interpune (avea drum pe-acolo...). Mamiţuni spune "dă-te", fără efect, şi apoi împinge cu piciorul gigantica potaie neascultătoare, să aibă loc să treacă. Muţunau contemplă atent toată scena.
Mamiţuni are pe loc o viziune multiplă cu n-şpe ghionţi încasaţi de Boxie de la viitor-autoritarul Muţunau.

Film 3: (general) Orice moment cu tonul ceva mai ridicat, şi puţin iritat. Adresat oricui.

Film 4: (tot general...) Nu "pardon", nu"scuze", nu "te rog", nu "mulţumesc". (O) pauză. O lipsă (eternă? congenitală?) de amabilitate. Pretenţia că unele ori altele ni se cuvin, sunt de-a gata. Ni se datorează. Clamarea "insistentă" a proprietăţii nu e departe.

Film 5: Elle, amintindu-şi, de dragul burtocului mamiţunesc de 8 luni, că epuizarea proprie se mai traducea şi prin irascibilitate, că i-a fost coşmaresc de greu în primele 6 luni după naştere şi că nu odată a simtit nevoia să-şi dea fetiţa de toţi pereţii. (fetiţă pentru care a făcut n-şpe tratamente nişte ani lungi, pe care o iubeşte ca pe ochii din cap şi pe care n-a atins-o nici cu o floare, nici atunci, nici mai târziu)

Cine e fără de păcat, să ridice primul piatra.

Totuşi, ar trebui să ne putem descurca şi fără pietre.

Completare-continuare ulterioară: în Vasile Breban, Dicţionar al limbii române contemporane, 1980, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, nu există cuvintele empatie ori compasiune.

Dicţionarul este subintitulat: de uz curent.