Slab? Sau gras?

Mamiţuni se simte bombardată din toate părţile cu subiecte pe tema asta. Nu că Muţunau s-ar încadra neapărat într-o categorie anume; nu e nici gras (nu seamănă cu omuleţul Michelin, n-are pliuri), nici slab (adică nu e exact fulg... mai degrabă, e ca lutul. adică ... greu!). Tehnic vorbind, habar nu avem câte kile are, pentru că onor cântarul de care dispunem nu are gradaţii decât până la 10 kile jumate - graniţă de care am trecut de multişor... - dar el haleşte competent, e înăltuţ (80 si-un pic), face intens mişcare (ptiu-ptiu-ptiu, să nu fie de deochi!) şi, cu toate că după mese prezintă câte un burdihan de şoarecu' Jerry, încape lejer în hainele corespunzătoare vârstei. Ba chiar şi-n unele destinate unor vârste mai mici...

Şi atunci? De ce şi cu ce ne batem capu'?
(cu precizarea expresă că tot ceea ce urmează reprezintă numa' experienţele, observaţiile şi părerile subiective ale lui Mamiţuni, care nu trebuie luate ad litteram drept text de lege, prescripţie medicală, reţetă absolută sau mai ştiu eu ce)

Păi, tocmai ce-am fost, în parc, martorii unei serii de reproşuri retorice emise de mama lu' Aurora (1 an şi 8 luni; copil absolut normal, după părerea lui Mamiţuni) care "uite ce slabă e, a mâncat, de dimineată şi până acum, numai un gălbenuş, păi e posibil aşa ceva? noroc că încă mai suge, că încă mai am lapte", spre deosebire de Muţunau "care uite, că, deşi mai mic, e mai mare" (Muţunau e destul de bostănos, deţine oarece fălcuţe şi are un aer îndesat, de om serios. sau de recuperator, după Ilinca!).

Şi tocmai ce ne-am conversat telefonic cu tata lu' Tomiţă cel sărit de 2 ani jumate, dar nu şi de 13 kile, care Tomiţă e cât se poate de mofturos la mâncare. Cum, de altminteri, se pare că erau şi părinţii lui. (şi Mamiţuni era moftu' întruchipat. sau poate doar voia să mănânce mai puţin. drept care se fugea după ea cu farfuria prin curte şi era îndopată pană la decartare. aşa că era schijă la 6 ani, dop la 10 - că, de la şcoală încolo, se cam zisese cu curtea, şi era prinsă mai uşor - şi yo-yo din adolescenţă şi până acum. nu prea fain, da' asta e.)

Şi tocmai ce-am văzut o poză a unui cetăţean de 20 de anişori, pe care îl văzusem ultima dată pe cand avea 5 ani. Pe atunci, era mic, stirb, subţirel, ochelarist, cu fălcile supte. In prezent, oarecum înspăimantător, are o tunsoare de racket si gatul ceva mai lat decat capul.
Şi, tot în parc, n-şpe copii tip "mingiuţă". Mai mult rotunzi decat înalţi.

Şi tocmai ce ne-am amintit de o discuţie despre o bebeluţă de 9 luni, prematur cu 2100 la naştere, care fusese apocaliptic decretată "distrofică" pentru că, post 3 zile de diaree (=scădere-n greutate vreo 300g pe teme de deshidratare), era (evident!) sub curba de greutate a copiilor la termen şi nu avea decât spre 7 kile. (copilul fiind cât se poate de vioi, alert, cu toate reflexele "funcţionale", setilă, cu ochii sclipitori, chiuitoare... dar... micuţă. ca şi părinţii, de altminteri).

Deci... de unde încep problemele ponderale? Indiferent de care parte a scalei? Şi, mai ales, de când? (că, de terminat curând, cel puţin din auto-perspectiva Mamiţunească, slabă nădejde...)
În general, medicii evită să dea verdicte de tip "e prea gras" la vederea bebeluşilor dolofani. Da' nu se zgârcesc cu "e cam slăbuţ... ia mai daţi-i şi completare/supliment".
(după părerea lui Mamiţuni (şi a altor savanţi), primele 3 luni din viaţa unui bebe seamănă întrucâtva cu o cursă dementă a înarmărilor, atât accent se pune pe împănarea copilului, a la grafic)
În bună măsură pentru că se presupune că majoritatea copiiilor scade în greutate odată cu debutul mersului biped. În altă ordine de idei, orice îmbolnăvire (însoţită, de obicei, de pierderea apetitului) poate marca o pierdere serioasă în greutate (procentual vorbind). Aşa că slăninuţa e văzută drept ... plasă de siguranţă. Rezervă strategică. Avuţie. Cont bancar. Să fie, acolo, că dacă ne trebuie? Deci, să mănânce!
(ceea ce are drept primă consecinţă învineţirea periodică la faţă a tuturor părinţilor de odrasle nepofticioase, cu (auto-)acuze de damnare eternă.)

Beleaua e că nu există reguli absolute, şmecherii garantate, cu rată integrală de succes. Bun, e de ajutor să începi diversificarea cu legume (în speţă, morcovi, deşi şi aştia-s dulci); aşa ne-a zis doctoru' Spock, şi nouă ne place de el, s-o continui tot cu legume, şi, dacă vrei musai fructe, cu mere (de preferinţă mai acrişoare... dacă le şi acceptă micul diversificat) şi să nu dai nimic îndulcit. Adică nu compot şi nici ceai cu zahăr (mierea e oricum contraindicată până la 1 an, pe motiv de suspiciuni de botulism). Aaaa, păi da' n-are nici un gust... n-o sa bea... Ba o să bea. Cu mai puţin entuziasm, poate, dar o să bea. Şi nu va duce lipsa dulcelui. Pentru simplul motiv că multe din alimentele "fără zahăr" conţin deja zaharuri (fructoză), deci nu e cazul să ne-ngrijorăm.
Ceea ce ar trebui să însemne ca bebelache va mânca potrivit de mult - nici prea-prea, nici foarte-foarte.

Şi dacă nu?
Dacă te temi că e prea dolofan? Ce faci, că nu-l poţi tăia de la mâncare, că urlă?
Păi, dacă e alăptat exclusiv, îl laşi în pace. Şi vă vedeţi amândoi de treabă. Atât are de pus pe fizicul propriu şi personal, atât va pune. Nu e cazul de ţinut diete.

Dacă alimentaţia e diversificată:
De verificat (cu pediatrul, în funcţie de greutatea copilului la naştere) dacă nu cumva bebelachele "beneficiază" de supra-aport caloric: primeşte prea multe mese sau prea mult, cantitativ ori calitativ, per masă.
Poate fi utilă excluderea cartofilor "normali" (cartofii dulci, yams, pot rămane) şi, eventual, evitarea completă a glutenului (adică adio pâine, biscuiţi, griş şi multe din cerealele de bebe, bun venit orez şi porumb! da, ştiu, jale.) Din cărniţe rămane pe listă numai pieptul de pui. (nema ficăţel, pulpiţe)
Dacă primeşte şi lapte praf (formula), atunci laptele se poate oferi, o vreme, ceva mai diluat decât standard. Adica îngurgitează tot 210ml (să zicem) dar cu 6 căpăcele/măsuri de lapte praf, nu 7, cum ar trebui. Aşa, o perioadă de probă de vreo săptămană-două.... cu verificarea curbei ponderale. Ii încap, acum, fălcile-n poza? Chiar şi în poze portrait (adică nu landscape)? :)
Cu precizarea că (dacă la excluderea glutenului pediatrul ar trebui să zică oricum "nu e rău", la limitarea cantităţii de lapte praf - dar nu şi a apei! - e bine să i se ceară, totuşi, explicit, părerea argumentată).

Şi dacă e prea slab?
Listă de verificat: copchilul e alert? vioi? are tonus? îi sclipesc ochii? (sclipesc= a veselie, nu a febra! dacă nu, şi nu e rupt de somn la momentul "analizei", poate fi semn de deshidratare)
A scăzut realmente-n greutate? (pentru că ştim de un copil declarat perfect sănătos (de catre 5 medici!) deşi, timp de un an, cam de la 2 la 3, cu toată creşterea corespunzătoare în înălţime, nu a pus un gram în plus pe el, chit că mânca de pocnea; e drept că era foarte activ şi că avea.... un start bun! = un funduleţ cât o valiză; după mai bine de un an, a început, cătinel, să mai "adune")
Dacă la primele 4 întrebări se răspunde cu "da" şi la ultima cu "nu", n-aş zice că sunt realmente motive de îngrijorare... mai ales la un copil activ şi sănătos -si, atentie, ne-vaccinat recent/neconvalescent /în afara perioadelor de erupţii dentare!)
Da' dacă există alte răspunsuri... nu m-aş panica neapărat, dar mi-aş suna medicul. Musai.

Da' dacă e, într-adevăr, prea slab? E, cu toată durerea înţepăturii, poate s-ar impune nişte analize de sânge (pentru evitarea suspiciunilor de anemie)... şi varianta uşoarei îndopări - materne (cu brânzeturi mai grase, lapte integral, eventual lapte de capră, migdale), dacă bebe e alăptat exclusiv, şi respectiv directe-bebeluşeşti, pentru mixt (cu completare, de ex. cu 8 măsuri de lapte-n loc de 7).
Am mai auzit şi de varianta "adaugă unt în laptele copilului", da' zău că n-aş încerca-o. Deşi poate că dă roade bune.

Şi dacă e deja diversificat şi-ţi scuipă de zor & cu aplomb mâncarea-ntre ochi? Păăăi, în primul rând, după cum bine ştim, adio dulciuri, adio suc, adio compot şi adio ronţăieli biscuiţeşti, bomboneşti şi covrigeşti între mese. Da. Uşor de zis. Bun venit, perseverenţă diabolică (părintească).
Nu vrei mâncare? = nu vrei nimic, chit că te îmbii de-un sfert de oră cu piureuri de toate feliurile, toate colorile şi toate consistenţele posibile? Pe fond de distracţii sonore, scălâmbăieli de terţă parte (relativ eficiente! totul e să şi ai terţa parte la îndemână; la un moment dat, Mamiţuni se gândea serios de unde poate să procure un glob de discotecă, de-ala, din anii '80, ca să-l atârne de tavan în bucătărie) şi jucărie de scărmănat? Las' că poate vrei peste 2-3 ore. (timp în care nu uităm să bem apă; da' n-aş trece de 100-150 ml per 10 kile de bebe)
Poate fi utilă schimbarea persoanei îndopătoare (la Muţunau a dat roade notabile; într-o vreme, am concluzionat noi, el o asocia (prooobaaabil) pe Mamiţuni cea nerăbdătoare cu joaca, drept care... ce mâncare? nu mănânc, noi ne jucăm! cum s-a apucat oricine altcineva de manevrat linguriţa, cum a halit instant, fix acelaşi fel de mâncare).
Şi mai ştim un copil (de 2 ani) care, brusc, nu se mai lăsa îndopat pentru că... voia să mănânce singur! Ceea ce, cu datul iniţial de rigoare pe jos, a şi făcut.

OK... şi dacă ai parte de schimbarea obiceiurilor alimentare ceva mai târziu? La grădinilă, respectiv şcoală? Si te trezeşti subit că ai de cumpărat mii de eugenii şi chipsuri, precum şi de dat spargeri în portofel la McDonalds? (bleahhhh).
Apoi... Dumnezeu să te/vă ajute. Şi schimbarea (sau menţinerea) în bine a propriilor obiceiuri alimentare, în speranţa forţei modelului...
Pentru asta, deocamdată, n-avem soluţie concretă. Şi sperăm, sincer, să nu fie nevoie s-o "producem".

Aşadar... slab? sau gras?
Cel puţin de pe la 1 an... mai bine subţirel, zice Mamiţuni. Cu toată admiraţia instinctivă pentru orice set de fălcuţe bine conturate :)!