... în care Mamiţuni cade pe gânduri,

precum baba pe scânduri. (poza e... v-aţi prins! aşa, la o-ha)

Tot angrenaju’, fireşte, peste poate scârţâieşte. Din tătie încheieturili, ça veut dire.

Da’ dăşpre ce iaşte vorba în propoziţie?
Poi dăşpre mai multie, bade. No.

Vom începe prin a o da alambicat pe după cais şi-o să menţionăm extrem de misterioso-generalizat o întâmplare care-ar merita, cu siguranţă, povestită-n toată bogăţia ei de detalii - pentru că, na, ce să vezi, taman ele-s alea de ne dau inspiraţia.

Preambulic, să z’cem aşa: ştim bine că iegzistă situaţii în care câte ceva ne strică ziua: o vorbă zisă ori mai pe negânditelea, ori pe de-a dreptul cu intenţii distrugăreţe; o privire poncişă; un gest nepoliticos; o ditamai porcăria (şi aşa mai departe, că scopu’ nostru’n viaţă nu e enumerarea tuturor aiurelilor).
Nu doar că ştim; situaţiile astea ne sar în ochi; pur şi simplu, ne urmăresc în tă' locu'. Aproape că nu mai putem sufla de ele. Şi de indignarea pe care ne-o (tot) produc.

Îhî. Ca şi cum ele ar fi integral de vină pentru ceea ce are loc, de fapt, la mine-n cap.

Passons. Căci subiectu’ e altu’. (din seria: «care e subiectul propoziţiei „Venea o moară pe Siret”? - logic, o inundaţie»)

Există, evident, şi reversul medaliei. Cel în care un zâmbet îţi înseninează ziua. În care un sfat îţi schimbă viaţa.

De ce nu le vedem mai des?
Pen’ că sunt rare, zice corul. Rare rău, zice corul graseind graţios.
Aiurea.
Să lăsăm prostiile. Şi aliteraţiile.
Să luăm (de coadă, ori de urechi) un iegzemplu simplu.

Pen’ cine şofează (au se trage pur şi simplu cu maşina): de câte ori apostrofăm universu’ când nu găsim instant loc de parcare?
(datul din cap că da, de nenumărate ori, sau, eventual, de absolut fiecare dată în ultima vreme e suficient).

Da’ când se-ntâmplă, oricât de rar, să găsim rapid (ori chiar din prima) locul cu pricina, care ni-s reacţiile? Cât timp petrecem afectaţi de întâmplare? Cum vorbim despre ea? Cum ni se schimbă ziua mai departe?

Îhî. Asta ziceam şi eu.

Tot aşa, există şi oameni care reuşesc (în bună măsură pentru că & dacă-i laşi), să te deschidă la minte. Să-ţi arate lumina. Să zici că fraaaaateee, vezi becu’.
Dap.
Bine-ar fi să-i observăm.
Să le arătăm cumva ce înseamnă pentru noi ce fac ei. Chiar dacă nu pe loc, că uneori mai durează până ne dăm şi noi seama...
Să le mai şi mulţumim.
Şi să ducem lumina aia mai departe. Să n-o lăsăm să se stingă.

Luminile pierdute se transformă-n amintiri mici şi triste.

De ce le-am lăsa?

Mic îndrumar de provocat dezastre

Domestice. Deocamdată.

Filosofia de bază e să crezi cu tărie (votcă, pălincă, una-alta, la alegere; hâc!; dacă n-ai, pune convingere, că asta e...) că tu poţi face totul simultan, iar, estimp, universul conspiră hărnicuţ şi moşmondit, exclusiv în favoarea-ţi.
Omiţând sistematic şi ostentativ aspecte jenant de specifice, triviale, de ordin tehnic, cum ar fi faptul că tu, caracatiţă mică, nu deţii (încă!?) paisprezece mâini.

Aşadar:
- zici că pregăteşti baia copilului şi dai drumul la apă, în varianta duş, gândindu-te că-i suficient să pui covoraşul antiderapant peste para cea-mproşcăreaţă.

- între timp, pui şi laptele pe foc, la încălzit, că doar n-o să-l bea copilul rece;

- fugăreşti brontozaurul prin casă ca să-l aduci la ordine şi la făcut baie, timp în care dumnealui binevoieşte să te fenteze suficient cât să-ţi ardă un cap în nas.

- îl scapi, aşa că el fuge să spargă o vază. ceea ce îi şi iese, pen' că, mai nou, se caţără binişor)

- cât strângi cu o mână cioburile (pen’ că, nu-i aşa, cu ailaltă te ţii de nasul proaspăt maltratat), jupânaşul o mai pune de-o supriză: se-mpiedică şi cade lat, pe gresie.
rezultat: dublarea numărului de nasuri umflate.

- când te duci să-l ridici (ceea ce nu e în program de obicei, că doar promovăm autonomia; da’ se impune în cazurile evidente de căzături nasoale), apuci să-ţi îndrepţi şi ochii spre baie;

- ceea ce, (în contrapartidă!) e de bine, pentru că vezi clar că lupta dintre covoraşul antiderapant şi para de duş a fost nedreaptă, inegală şi rapid tranşată. în favoarea unei inundaţii.

- te repezi spre baie, cu preţul unui şut extrem de involuntar de bine plasat în coastele uneia dintre mâţe, care nu s-a asigurat suficient la traversarea holului. constaţi c-ai fi putut fi, lejer, rugbist. dacă mâţa era mai rotunjoară... eseu, clar. sau decolare verticală. ozenistică. una din ele. laser, frate.

- cât strângi apa, logic: laptele dă în foc.
- cum ştim (instant) asta?
- după miros.

Şi mâine e o nouă zi.

Vorbe de mamă singură

Am o singură poză cu mine gravidă.

***

Cel mai mult mă enervează faptul că trebuie să mă străduiesc tot eu pentru toate, fie ele mari ori mici - da’ când intră taică-său pe uşă, nimic din ce fac ori spun eu nu mai contează.

***

Când ai doi copii, se poate întâmpla ca unul să ia partea mamei. N-ar trebui să fie aşa, dar se întâmplă. Stai să vezi ce cadouri în plus primeşte celălalt, şi ce uşor se învrăjbesc fraţii.

***

Mi s-a părut că e inadmisibil ca în certificatul de naştere a copilului să apară numai numele mamei, însoţit de o linie. Am renunţat la pensia alimentară în schimbul faptului că şi-a recunoscut copilul.
Nu m-a ajutat cu nimic. Mai bine nu mă agitam. Am ajuns să mă bucur că nu ne-am căsătorit.

***

Când copilul face ceva bun, el l-a învăţat (chit că n-a mai prins demult copilul treaz...). Pentru toate cele care nu merg strună, tu eşti de vină, că nu-l educi.

***

Nu cred că trebuie să rămâi cu tatăl indiferent de condiţii, doar „de dragul copilului”. E nedrept să pui problema aşa, „principial”.
Acum, pe fiul meu nu-l mai bate nimeni şi fetei nu-i mai spune nimeni că-i o proastă.

***

La şedinţele cu părinţii, la meciuri şi la antrenamente merg numai eu.

***

Trebuie să-i aduc aminte când e ziua copilului.

***

În zilele de vizită, îl ia şi nu stă cu el. Îl lasă la bunici. Copilului, de fapt, nu-i place deloc la bunici.

***

Mama lui ţine legătura cu mine. Mi-a spus că-i pare rău că n-am rămas împreună, c-a încercat să vorbească de multe ori cu el, că nu-l poate face să înţeleagă.

***

Niciunul dintre prietenii lui nu ştie că el are un copil.

***

Câteodată, îmi lipseşte îngrozitor încă o pereche de mâini. Nu mi-ar trebui pentru mult timp - câte 5 minute, când şi când...

***

Cum poţi ajunge mamă singură?
Mai repede decât ar fi cazul.

Îţi asumi un copil dorit doar de tine.
Refuzi o căsătorie formală.
Nu alergi după domnul / dai viteză unui dobitoc.
Ai încredere într-o relaţie - mai mult decât ar trebui.
Ai suprize neplăcute care te fac, o vreme, să-ţi pui la îndoială propria sănătate mintală.
Ce să vezi, ai îmbătrânit, nu mai eşti deloc interesantă, valea.
Na, că nu mă pot lăsa de băut.
Sau eşti, dimpotrivă, în continuare, cât se poate de căsătorită - doar că domnul de pe certificatul de uniune maritală e mai mult musafir acasă şi/sau se cere şi el crescut.
Un blestemat de accident de maşină te lasă văduvă înainte să fi apucat să fii, formal, şi mireasă.

Când se-adună la o cafea toate „cazurile” astea, ies vorbe precum cele de mai sus.
Da' şi zâmbete.
Copiii cresc. Şi lumea merge mai departe.

Urechile pisicii Olga

Am zis că mă apuc de citit, da?

Aşa se face că, deşi planurile iniţiale fuseseră altele, am ajuns să devorez Urechile pisicii Olga.

Huo, canibalo, carele te dedeai ’erbivoră, cu nu’ş câte postări în urmă!! Da’ ce-avuseşi, bre, cu biata mâţă?

Păi, monşer, lectura.

La târgul (de carte) cu pricina n-am mai ajuns la timp decât ca să constat că şi cartea, şi sesiunea de autografe se gătaseră. Trecând peste modalităţurile nu tocmai fericite prin care un nene de la editură s-a găsit să se exprime ca răspuns la întrebarea mea „da’ însă totuşi unde pot găsi cartea?”, asta pentru că fătuca de la stand a avut destulă prezenţă de spirit să repare pe loc boacăna prestată de marele şăf mult-prea-centrat-pe-auto-aplaudeală & hadmirăciune, m-am prezantat a doua zi la proba de cumpărat carte-viteză.
[Aşa se cheamă când cu mâna cu care-ai înşfăcat ferm cartea întinzi parkinsonian banii, cu cealaltă te strădui să înfrânezi Muţunaul cel atot-dărâmător şi cu sprijinitoarele din dotare, unu’ mai fluturând decât ar trebui (junele remorchează, nu glumă), îţi cauţi (zadarnic!) echilibru’n viaţă.]

Dar, întrucât alergătura pe la târg a dat gata energiile muţunautice şi-a provocat ditamai pofta de somn, am avut vreme de lectură...

Şi iată ce-am descoperit: că, deşi nu-ţi vine s-o laşi din mână, cartea nu se citeşte dintr-o suflare.
Vociferările meditative şi auto-descoperitoare ale pisicii urecheate Olga solicită mai multe suflări.
Pisica face două călătorii (cel puţin). Geografică şi lăuntrică. Ambele, dense şi pline de personaje şi de istorii pitoreşti. Preferatul meu este elefantul Martin.
Nu (cred că) ştiu pe nimeni din cei pe care îi descrie pisica - deşi lumea e mică! Chiar şi aşa, senzaţia a fost cea de portrete bine făcute.

Am savurat de-a dreptul frazele miezoase (nu mieroase! pisica Olga e o lucidă, înainte de a fi uşor alintăcioasă). Mi-au plăcut formulările pline, rotunde, echilibrate, ritmate, cu esenţă de gânduri. Condensate. Şlefuite. Debordante. Scriitura Oanei e plină de întorsături pe placul meu şi are forţa unor imagini cu tuşă fermă.
Pisica vorbeşte mult şi se tot auto-descifrează. Cartea e o ţesătură delicată de amintiri, vise, drumuri, explorări şi suprize.
Delicată ca o katana, voiam să zic, da?

Doamnelor şi domnilor, Oana Duşmănescu! (pentru carte, ia fuga iute-iute la librărie!)
Nu, nu ne cunoaştem (nu dincolo de blogosferă, unde ne mai frecventăm) iar asta nu e postare plătită. (aş vrea eu).
Pur şi simplu mi-a plăcut cartea.
Aştept istorisirea referitoare la musteţile şi tristeţurile Motanului!

Schimbare de ritm

Vreau să citesc. Implicit, o să am mai puţină vreme de scris.
Asta înseamnă c-ar trebui să mă pot strădui să produc postări mai cetibile.

Hasta la proxima.
Ca să fie şeherezadică scurta despărţire, zic aşa:

Stingem lumina (că ne plac toate întrerupătoarele, ceva de speriat) şi zicem sonor pau-baaaaau...

Scărmănăm intens şi nemilos pisica Tipsy, care, săraca, ripostează numai când până şi bipezilor din jur le vine să-l zgârie pe smotocitor, ca să se oprească odată din abuzat animalul patrulab.
Cu toate acestea, mâţanul în cestiune este, de fiecare dată, prima fiinţă care se prezantează prompt să consoleze Muţunaul împiedicat, proaspăt răşchirat pe podele. Şi o face plină de compasiune, mieunând a jale...
de unde am dedus că e ori plină de iertare, ori de-a dreptu’ pur şi simplu masochistă.

Ne cerem răcnind afară, în parc, să ne jucăm cu pii-ii.

Dacă n-am apucat a alerga destul peste zi, îi tragem lu’ Mamiţuni cel puţin două picioare-n gură când, după baie, încearcă să ne echipeze cu pampers şi pijama.

De la strâns intens de chiloţi (de către Brutusul de bonă, altminteri relativ prevenitoare) ne-am ales cu ditamai ulceraţiile pe picioare (pe coapse, fix pe linia pampersului). Intenţionăm să găsim, pentru moment, măcar chiloţi absorbanţi cu o altă croială.
Altă alternativă ar fi să trecem direct la textili, cu riscurile răpănoase de rigoare. Sau la altă bonă. Prea greu.

După o vizită absolut spectaculoasă la un cabinet particular de acupunctură, Mamiţuni se îndoapă cu vitamine şi cu lăptişor de matcă. De astea avem bani. De chinezisme (70-200 RON/zi!!!) nu.

Tot n-am depăşit starea de oboseală & leşinăciune cronică. Aşteptăm sezonu’ urzicilor atot-întremătoare.

Estimp, zicând acestea, Mamiţuni, somnoroasă, adormi cu nasu’n tasta enter, publicând astfel postarea. Şi, sfioasă, tăcu.

Despotisme mamiţuneşti

Cum Muţunau se dă din ce în ce mai mare vedetă (ceea ce ar mai fi cum ar mai fi dacă împricinatul n-ar insista s-o arate spărgând diverse chestii şi meşterind intens, la fel de distrugător, pe la cele electrocasnice), Mamiţuni cea ranchiunistă şi răzbunăreaţă a hotărât că este timpul ca balanţa să se mai echilibreze.

- Ia-ţi chiloţii... da, ăia... înşfacă-i frumuşel şi du-te şi du-i la gunoi.
(coşul de gunoi unde apucă să şadă, înainte de a zbura la ghenă, chiloţii absorbanţi folosiţi & împachetaţi corespunzător în ei înşişi)

- Închide uşile / deschide uşile. (în lift)

- Pune la loc jucăriile (evident, asta ţine numai dacă junele este într-o dispoziţiune disciplinată.

- Întinde piciorul. Dă-ţi căciula jos. Scoate mâna.

Ceea ce domnul prestează. Cu elan & sârg.

Mamiţuni savurează despotic fiecare ducere la bun sfârşit a oricărei mici comenzi.
Cum de ce?
Păi, în afară de faptul (poate nu atât de evident) că lista comenzilor neonorate este de cinşpe ori mai lungă, e evident că onor capacitarea copilului (de fapt, colaborarea lui la...) n-o să ţină mult!

Contaminarea

- Ştii, când ai venit cu el la birou, atunci, demult, şi mi l-ai dat în braţe, m-am gândit c-aş vrea să fie al meu. Sau să am unul al meu. Îmi părea atât de rău că nu se poate...

Cam un an mai târziu, năştea. Chit că medicii o sfătuiseră să renunţe la a mai aştepta o sarcină...

***

- Felicitări! Noi facem tratamente de doi ani şi tot nu apare o sarcină...
- Bea apă după mine.

A apărut. Între cei doi copii (al felicitatei şi al felicitatorului) e mai puţin de un an diferenţă. Nu ştim dacă nu cumva totul se datorează invocării apei :)

***

- Uite, mă gândeam: cu cine să se joace el când mai creşte? E diferenţă mare de vârstă între el şi surorile lui...

Şi acum, avem în peisaj doi terorişti. Noroc că nu se văd des.

***

Oricât ar părea de ciudat, copiii se cheamă unul pe altul. Eu aşa cred. De-acolo, de sus, de unde vin ei, se mai întâmplă să mai vadă, prin intermediul celei sau celui care e pe drum, la cine se mai pot duce.

Dacă aveţi copil (copii), indiferent că-s pe drum ori au venit deja, şi vi se-ntâmplă să-ntâlniţi ochi trişti pe teme de maternintate, daţi mai departe.
O-mbrăţişare de copil, o privire ori un gând bun sunt suficiente.

Eu aşa cred.

Capcanele obişnuinţei

(sursa)

Somnul la ore fixe. Acu’, îl las singur în pat şi adoarme. Fireşte, înainte de asta tre’ să-i tragem unu-două dansuri lente prin cameră, sa ne treacă ziua din peisaj...

Administrarea matinală de picături (cunoscutele şi îndrăgitele vigantoale şi pediafluoruri). La auzul cuvântului magic „picături” se cască pliscul instant.

Faptul c-am tot vorbit cu el. Pricepe şi (de cele mai multe ori) execută „comenzile”. Ştie ce facem şi ce-i cerem.

Comanda "la loc!". (nu mai e cazul să explic de ce...)


Mâncarea pasată dată, din comoditate, tooot înainte. Când vine şi-aia tăiată în bucăţele, se cam lasă cu ciozvârte stuchite în ochii îndopătorului de serviciu.

Biberonul cu lapte de peste noapte. Provoacă seminificative inundaţii chiloţeşti - deci tre’ sa te scoli şi să schimbi tot echipamentul, nu doar să dai bibilul.

Prezenţele multiple. Ţine-l tu, ca să-l schimb eu, se transformă în ditamai proiectu’ NASA când în casă nu mai sunt decât două mâini de adult.

Anii de luat de lucru acasă - ce să vezi, nu se mai poate. Adică, de luat, poţi lua - doar că vei returna „tema” în fix aceeaşi stare de la preluare - neatinsă.

Descoperire iutubistă

Broscaletele e uşor obositor (mai ales la vedere), da’mi place că pronunţă clar.



Mi-ar fi plăcut şi mai mult dacă indica numele cântecelelor.

Nemulţumitului i se ia darul cu totul

Şi i se dă la schimb o răceală fonfăită în dublu exemplar, o dezertare bunicească, revelaţii profesionale deloc de dorit plus nişte chestii asupra cărora nu şi-a concentrat încă nimeni atenţia (deci nu ştim ce-i cu ele, da' iegzistă).

Nemulţumitul (în cazul nostru, nemulţumita) mai are pusă deoparte o sticloanţă energizantă cu extracte de guarana, camu-camu şi ce-o mai fi pe acolo (esenţă de coadă de codobatură şi supă de cuie; pentru detalii, întrebaţi la Plafar de BioEnergy şi nu mă înjuraţi dacă vă ia cu fibrilaţii de la primul mililitru beut). Care energizantă te ţine ea, aşa, preţ de o zi, să pari vie, da’ după aia cazi lat.

După ce îmi recapăt, post-lăţirea de mai sus, vreo formă cât de cât vag asemănătoare cu originelul, revin.

Amânări, renunţări, haos

E, să n-o luăm chiar aşa, în tragic. Sau, cel puţin, nu pe toate planurile odată.

Amânările

(sursa)

Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie, în ultima vreme, îmi vine foarte greu s-o scot la capăt şi cu munca (de birou), şi cu funcţia de manager de casă şi şef de trib peste copil, bonă, bunică, mâţe şi cine se mai nimereşte pe-acolo, dispus să-mi accepte fără prea multe comentarii autoritatea ciufulită & răcnitoare. De cele mai multe ori, eu rămân pe dinafară.

Pen'că am multe-n program, fac planuri. Ceea ce n-ar fi rău - estimezi bine timpul, vezi ce poţi face şi ce nu şi nu ajungi să te înhami la chestii pe care e evident că nu le poţi duce.

Asta în teorie.

În viaţa reală, care o ţine pe-a ei, toate orarele par a se ţine sistematic de tumbe. A, s-a amânat. Hai să nu ne mai vedem azi, că nu mai pot. Hai mâine. A, da' n-aţi putea ţine prezentarea aia după amiază?

Am ajuns să-mi doresc să pot fi în mai multe locuri odată. Sau să am un aparat de oprit timpul - pentru ceilalţi, cât apuc eu să fac activităţile restante.

Văd limpede ce aproape sunt uneori de o (inutilă) criză de nervi pentru simplul şi banalul motiv că tânărul domn se mai hotărăşte să adoarmă cu o oră mai târziu decât „obişnuinţa". (adică ora aia, băgată în planuri, pe baza căreia am construit ditamai Taj Mahalul de las'că fac eu)

Ca să nu mai spun că (evident!) pe lista cu "de făcut" se adună veşnic un pomelnic de lucruri care de care mai importante şi mai urgente - toate deodată. Majoritatea, neprevăzute neincluse în program ori greşit estimate ca durată.

Ori universul conspiră împotriva mea, ori pârâie din toate încheieturile.

Lipeşte cărţile. Repară jucăriile. Vezi că ne cade-n cap multiubitul tău plafon fals de polistiren, fă ceva! Plăteşte dările. Du-te încă o dată să stai la alte şapte mii de cozi ca să le explici ălora că deja ai plătit. Eventual, de două ori, dacă n-ai fost în stare să păstrezi cum trebuie chitanţele doveditoare. Cumpără de mâncare. Du-te la farmacie, că eu am uitat. Zi-mi, tu ce crezi c-ar fi bine să mâncăm azi? Pune benzină. Cumpără "pempărşi".

Toate lucrurile astea mici ajung să se strângă, la un moment dat, într-un mormănel de proporţii înspăimântătoare.
Are şi dinţi, mă jur.
Şi se uită intens, rânjind neprietenos, la mine.



Asta e poarta spre următoarea categorie: renunţări

(sursa)

Nu mai citesc, mă culc. Lasă că mă trezesc mâine mai devreme. (aş...)
Hai că mergem altă dată în parc, cu tot cu grup de gioacă.
Nu mai alerg, că trebuie să fac curat.
Stau să termin prezentarea / raportul ăsta, o să întârzii, nu-l mai prind treaz, culcă-l.
Nu pot merge la munte, ar trebui să iau după mine toată trupa. (ceea ce presupune mai mult efort de planificare, cărăuşie, sincronizare şi călătorie decât pot eu duce...)
Pieptăn mâine pisica. (ceea ce ne cadoriseşte, peste noapte, cu o tonă de blăniţi)
Mă duc săptămâna viitoare să caut grădinilă.
Lasă că mai vorbim noi. Te sun, da?
Îmi pare rău că nu pot sta mai mult.
Nu mai putem veni, a adormit.
Ah, ce mi-ar plăcea un masaj, am înţepenit de tot.


Corolar: haos
Vechea poveste cu ochi chiori de somn - până şi la 4 după amiază, chiar şi când trezirea s-a dat la 6.30 (sau poate tocmai de-aia?)
Epuizarea dată de rutina aglomerată până peste poate.
Frustrări.
Stres.
Amnezii.
Senzaţia deloc încurajatoare de decompensare.
Iritarea.
Trezirile la ore ciudate, cu priviri mirate şi dificultatea de a te auto-localiza în timp şi spaţiu.
Întârzierile peste întârzieri, date de imposibilitatea fizică de a te trezi, pentru că ţi se pare că dormi sub saltea, nu pe ea, şi că duci, pe deasupra, şi două pietre de moară de gât - sau, după caz, de picioare.
Sentimentul că eşti mereu pe fugă - într-o cursă de şoareci fără sfârşit, ori că ai devenit în mod misterios rudă apropiată cu Sisif.



Mi s-a spus că asta e una din caracteristicile perioadei de copil activ sub 2 ani. Când trebuie păzit intens, că încă nu ştie nici în ce se bagă, nici să se ferească, nici să se exprime ca lumea.
Sau poate sub 3 ani? Nu mai ştiu exact. Am zis că mă lasă memoria.
(am zis?)

Îmi amintesc (cu greu, c-a fost demult!) că şi în primul an de muncă (la 20 de ani) eram uneori leşinată de oboseală. (fusesem în stare să dorm bine pe durata unui meci România-Anglia, câştigat de românaşi, în condiţiile-n care eram la 2 metri de un televizor dat tare şi se urla suportiv şi pe stradă, şi în camera mea; auzeam vag, de foarte departe, uralele şi tropăielile; cu altă ocazie, am dormit 20 de ore; cu alta, m-am trezit hotărâtă, încercând să dau delete la ceas). Deci zic să nu mă mir aşa tare că uneori mă simt călcată de naveta spaţială Voyager.


Am salivat hipnotizată la auzul veştii că silbutramina (medicamentul monden, recent interzis) dă pusee de energie. Prea târziu, nu mai ai de unde lua.

Ah, oare n-aş putea să-mi montez un buton turbo? (nu, că ar trebui să merg la service!)


Văd stări din astea şi la alţi părinţi. Încerc să aflu ponturi de ieşit din ele.

Mi-aş dori să mă pot extrage cu capul limpede din toată sarabanda de "de făcut", "vreau", "trebuie" şi "ar fi bine să".

Lepşe noi de la Belle: 1. public versus privat şi 2. zodiac

Public versus privat:

1. Cât din viaţa personală expui scriind un blog?
Destul de mult. Da’ numai pe bază de poze nereuşite!

2. Cu ce îţi dăunează blogul?
Consumă ceva timp.

3. Cu ce te ajută blogul?
Cunosc oameni interesanţi, situaţii captivante, încep prietenii (pentru moment, virtuale), schimb impresii, aflu o mulţime de lucruri noi, ţin legătura cu oamenii dragi aflaţi departe... mă joc de-a scrisul...
Îmi place.

4. Ce reacţii permiţi?
Comentariile sunt la liber. Avantajul unui blog mic (adică, în cazul meu, foarte puţin cunoscut) este că nu „beneficiezi” de o avalanşă de reacţii. În plus, date fiind temele abordate, comentariile sunt şi faine, şi utile, şi la obiect. Lucru pentru care vă mulţumim!



Zodiac:
Ce pot spune despre zodia mea: întâi, e de semnalat că personajele Muţunau şi Mamiţuni „împart” aceeaşi zodie (dar nu şi zilele de naştere!).
Apoi, iată prezentarea grafică a zodiei, în trei versiuni:
1. Cea colorată şi haioasă, foaaarte lămuritoare, preluată de aici:


2. Cea care seamănă cu un umeraş:

(sursa)

3. Cea înflorată a Josephinei Wall, preluată de aici:
Comentariul "blazat": de când cu precesia echinocţiilor, maică, nici zodiile nu mai sunt ce-au fost!

Mulţumim, Belle!

Lepşele merg frumuşel mai departe la oricine vrea să le preia.

Buburuzul

Poveste de iubire

Ca toate poveştile de feliu, şi asta are un început magic.
Am ştiut că o să vină pe lume înainte de orice semn şi de orice test. (biiine, recunosc, era la mijloc, ca la multe dintre doamnele care se respectă, o oarece reminiscenţă de transă agavică... lucru care ar trebui să mă facă mai tolerantă cu viitoarele ieşiri adolescentine... dacă nu mă stafidesc complet la neuron între timp!)

Am programat prima ecografie (blind date, blind date, da’ până când?) la un pic peste 6 săptămâni de sarcină, ca să pot vedea cum îi bate inima (am avut din plin parte de teama iraţională c-o să pierd sarcina; am fost de părere că ecografiile liniştesc).
Medicul m-a văzut stresată (fusesem, de dimineaţă, la o altă ecografie - la o clinică de stat, la un medic nespecialist posesor de aparat din 1914; aveţi un chist pe ovar; şi nu văd nimic în sacul gestaţionar... ieşisem de-acolo verde la faţă).
A vorbit calm, a zâmbit tot timpul, şi-a mărit cât de mult a permis aparatul, de data asta performant, imaginea aceea. Tic-tic, tic-tic, tic-tic. O inimioară cât un vârf de ac, pulsând viguros într-un trup nu mai mare decât o boabă de fasole. Pulsând vehement. Aproape cu furie. Nu. Nu cu furie. Cu sete.

Sclipirea din ochii mei trebuie să fi fost unică. Am prins, pe loc, viaţă.
(evident, nu aveam nici un chist; aparatul cel vechi indicase aiurea)


Am ales să cred că l-aş fi simţit mişcând când sarcina avea 12 săptămâni şi eu stăteam nemişcată de mai bine de o oră, în linişte, citind. O fluturare (în semn de bun-găsit) şi atât.
E absolut irelevant dacă mi s-a părut sau nu (ecografiile arată că primele mişcări pot apărea de la 8-9 săptămâni). Nu mai departe de două săptămâni mai târziu, bătea atât de tare încât îl putea sesiza orice amator dornic să aştepte un minut cu mâna pe burta mea.

Nu pot spune c-am ştiut că-i băiat. (eram prea încântată de ideea c-o să am un copil ca să-mi mai pese de „variante”)
Bunicul, a doua zi după anunţ, m-a sunat să întrebe ce-i face ne-po-tul. El era sigur că e băiat!
Am putut confirma destul de devreme, după ecografia de 13 săptămâni.
- Uitaţi-vă, vedeţi? E băieţel.
Inutil de precizat că m-am holbat intens la ecran, fără să înteleg nimic. Doctoriţa, răbdătoare, mi-a arătat ce şi cum. Degeaba. Tot nu pricepeam. (ei, între timp, m-am convins)

Fireşte c-am avut şi parte de suspans (toxoplasmoza). De încercări (toxoplasmoza reactivată). De emoţii.
Ce-ar fi o poveste de iubire fără ele? (ăăă... ceva normal???)

Dar şi de mister.
Paranoică fiind, am anunţat că-s gravidă abia după săptămâna 16. Sau 17? Pe-acolo. Să fiu sigură că ies din perioada cu risc de avort spontan. (aveam o colegă care pierduse, la 12 săptămâni, o sarcină extrem de mult dorită şi muncită (=rezultat al tratamentelor); o căinase lumea încă 12 săptămâni, de ajunsese, săraca, să plângă zilnic... nu voiam să văd filmu’ ăsta)
Înainte de asta, n-au ştiut decât familia „directă” şi prietenii foarte apropiaţi.

Şi de armonie. În afară de cele mai sinistre arsuri gastro-esofagiene şi de tona luată în plus, aş zice (comparativ cu ce-am mai citit / văzut / auzit) c-am avut o sarcină absolut sublimă. Lăsând, retroactiv, paranoia la o parte...

Nu l-am născut. S-a născut. În toate înţelesurile posibile ale cuvântului... Eu doar l-am ajutat, pe ici, pe colo.


Mi l-au adus târziu... După mai bine de 3 ore, şi după ce ameninţasem suavo-răcnit că eu mă urc pe tavan şi urlu dacă nu mi se aduce nici acum bebeluşul. (aerul blajin-instabil de tip dă-mi ce-ţi cer, fă-mă să zâmbesc acum, e singura garanţie că n-o să-mi înfig instant dinţii în beregata mătăluţă avea să se dovedească a-mi fi de maxim folos în maternitate)
Când a venit, soarele deja răsărise.
El privea blazat, fără ţintă, prin ochii întredeschişi. Părea simultan foarte înţelept şi etern plictisit. Era pufulos şi blonduţ, strălucitor. M-am îndrăgostit pe loc. Iremediabil.
Fără să ştiu că domnul afişa, de fapt, privirea de „nu văd nimic, îmi bate soarele-n ochi”. Aceeaşi cu cea de acum, şi, sunt convinsă, absolut identică & la fel cu cea pe care o va prezenta şi la maturitate.

Una din multele fotografii intitulate cea mai dragă îl arată, la vreo 5 zile, dormind înmănuşat şi botos. Pare mult mai mare. Singurul lucru care denotă că e nou-născut e aerul absolut absorbit, întors spre înlăuntru, cu care doarme.

Acum, sunt zile în care mă uit lung şi mirat la el, mic omuleţ întreg, distinct, vioi, zvelt, capricios.
A cui eşti tu, minune mititică?
Că parcă nu îmi vine-a crede că al meu...

Cumva, îmi simte privirea, mi-o întoarce, lung şi intens, şi răspunde:
- Ma-ma!