Cum ştii că ai exagerat cu

 ..munca / netu’:
- Eu propun să ne îmbrăcăm...
- ... şi să me’gem în calculatorh!

...poreclele duios-jenante:
- Suuunt Târtăniiiilăăăă!!!

... explicaţiile tehnice:
- Ce-ai în gură?
- O lovitu’ă!
(venise din altă camera, clefăind &suspinând că-l doa’e ceva)

... eterna grabă:
- Mami, hai, mami, mişcă-te mai ’iepede, hai!!!

Tre’ să fac curat în balcon

Să aibă unde picta copilul, să-l fac geniu!
Poate ajunge să expună la New York:


Gluma la o parte, mi-a plăcut disponibilitatea părinţilor (pictori, amândoi) de-a o lăsa pe Aelita să deseneze.

Nu m-am întrebat decât cine face curat dup-aia...

Îngrijorări. Meschinării. Cercuri vicioase. Etc

De vreo două-trei zile, Muţunau anunţă că se duce să se culce, şi maaaare miiinuneeee, asta şi face.Azi însă a căzut lat mai devreme, după o sesiune instopabilă de plânsete cu sughiţuri. Tema declarată a fost o lovitură la picior (vânătaie; probabil şi întindere musculară; niciun semn vizibil de fractură).
Motivaţia declarată a fost oarecum ... autoreferenţială:
- Plâng pent’u că sunt supă’at!
- Da’ de ce eşti supărat, mami?
- Pent’u că plâng!!

Bun aşa. Adică, nu bun, da’ altceva n-avem.
Dacă nu era episodul recent de halit sticlă, nu mă sesizam cine ştie ce (mamă denaturată...), şi puneam lucrurile pe seama unei insolaţii. Sau a meteosensibilităţii, că şi pe mine m-a durut azi capul de-mi ieşeau ochii din cap. (ceea ce nu e nou, are loc de câteva zile, pe fondul oboselii).

Doar că nici eu n-o duc fix bine.
Pe fondul oboselii şi nu numai, uit de la mână până la gură. Uit să-mi notez în agendă; dacă-mi notez, uit să revin. Absolut idiot. Cu atât mai enervant, când tu eşti protagonistul.

Mă mai roade o chestie. Când m-am întors la muncă, post CIC, am schimbat locul de muncă. Cu unul diferit, mai aproape de casă (muuult mai aproape de casă! 15-20 de minute în loc de 45-90...) cu ceva mai puţine ore lucrate şi, desigur, cu bănetul diminuat corespunzător.
Premisa fusese că mă împac cu mai puţini bani în schimbul a mai mult timp liber.
 Vaaaaai, ce bine o să fiiieeee!!

Şi-am greşit.
În primul an, a mers. Sau a părut a merge, în virtutea speranţelor de debut şi a impactului de schimbat aer.
Pe urmă... banii s-au dovedit a fi puţini, dar timpul, ce să vezi, s-a înmulţit. Locul de muncă e prietenos cu copiii... dar cam atât. Cu mine, nu mi se (mai) pare.
Nu ştiu ce-aş face dacă ar fi să mă întorc în timp, dacă aş mai schimba sau nu angajatorul. Răspunsul n-are, de fapt, nicio împortanţă, de vreme ce maşina timpului e cam de mult la reparat, şi cre’ c-am şi pierdut chitanţa.

Întrebarea e cum mă descurc de acum înainte, pentru că, pe de o parte, nevoia de mine nu pare să scadă, dimpotrivă, şi, pe de alta, văd, în spatele politeţii mimate din ce în ce mai prost, tot felul de ochi daţi peste cap la vederea plecărilor mele spre grădiniţă şi tot felul de guri pungă la auzul extinderii de termene limită - pentru că, nu, nu lucrez de acasă.
Nu, nu citesc şi nu trimit mailuri de servici de acasă. Din câte-mi amintesc, compania nu plăteşte conexiune mobilă de internet.
Nu, nu mă ajută informaţia că tu-ţi laşi copilul cu bona şi munceşti, pentru că-l laşi pe al tău, nu pe al meu. Eu nu am bonă. Nu mai am, că nu-mi mai permit.
[Da, am timp pentru altele (gen blog). Dar asta e cam ca şi cum te-ai uita lung la mine, c-un aer de reproş, mirându-te că am timp să gătesc varii avioane culinare (deci nu masa zilei, chestii extra, de fiţe...) sau să citesc (o carte pe trimestru!). Deci - nu intră-n discuţie.]

Şi-n plus, Muţunaul va avea nevoie de din ce în ce mai multe chestii, (cursuri, sport, şmecherii) care nu-s gratis. Deci nu doar timp, ci şi bani.

E un cerc vicios. Nu-mi place.
Ştie cineva numerele câştigătoare la următoarea extragere Loto?

Ce mai fac Muţunau şi Mamiţuni

Muţunau haleşte pipete.

Partea lipsă, desigur, e cea ronţăită de tânărul cercetător. Sau mestecător. Sau ambele.

- Da’ spune-mi şi mie, ce ţi-a venit de te-ai apucat s-o mănânci?
- Aşa t’ebuia!

În consecinţă, Mamiţuni haleşte calmante.
Din fericire, tratamentele iniţiale par să fi dat roade. (nu cele legate de calmante!) Ceea ce nu înseamnă că nu tre’ să stea toată lumea geană pe el în următoarele 2-3 săptămâni, de orice eventualitate...

În camera cu bile de la Ikea, Muţunau navighează precaut prin mormanele colorate şi, odată urcat sus, la tobogan, sare. Pe lângă. Nu chiar din prima, căci mai întâi a alunecat şi-a trebuit să se dea jos tot pe tobogan. Din a doua sau a treia, căci om avea lipsă multe la inventar, însă perseverenţa nu e printre ele.

Probabil ar fi indicat:
- să acceptăm realitatea şi să-l facem fachir
- să-i pregătim de ziua lui un tort corespunzător, cu cioburi, sârmă ghimpată, zeamă de cuie şi-un aruncător de flăcări (de ultimul nu s-a legat până acum, dar nu e nicio îndoială că va face-n curând progrese).

Acasă, Mamiţuni se trezeşte c-a lansat (involuntar) şi episodul de dezvăţare nocturnă de chiloţi absorbanţi - căci am uitat complet şi să mai cumpărăm alţii, şi să ne schimbăm seara de cei de pânză. Asta-n pofida (sau poate tocmai datorită ...) faptului că la grădinilă au aterizat de curând doi copii noi, mai mici, iar Muţunau a găsit de cuviinţă să regreseze (dar numai acasă!) şi să mureze constant canapeaua.

Pe blog, Mamiţuni scrie, cu geniul caracteristic din dotare, o postare minunată pe-o temă de mare actualitate. Apoi, între şapte mii de ferestre de net şi cam tot atâtea urlete muţunautice, din greşeală, o şterge / pierde. Fie-i întoarcerea în eter uşoară - că altă urare mai inspirată momentan n-avem. Postării, desigur.

Muţunau, escroc, a-nvăţat să urle la comandă (aia proprie) întru cerşeala supremă de atenţie. Mamiţuni, care nu-i exact surdă, s-a-nfăţişat prompt, c-un aer sictirit şi l-a informat pe Petrică-şi-Lupu-reîncărcatul, versiunea ţopăitoare de apartament, că procedează greşit umblând după felul acesta de atenţie şi că riscă multe (în special ignorare când i-e lumea mai dragă) dac-o ţine tot aşa. Muţunau a rânjit sardonic. Tema, pe moment aparent tranşată, s-a mutat de fapt iute între zonele de conflict deschise în prezent - deci o vom mai revedea...

Mamiţuni se gândeşte să se convertească la hinduism - poate-poate, dacă dă dovadă de suficientă devoţiune, capătă (fie şi temporar!) numărul suficient de mâini care-ar ajuta-o s-o scoată la capăt şi-n absenţa unor zile de lucru de 60 de ore.

„Da’ nu par să se înece”

Adevăratele semne ale înecului (nu cele văzute prin filme), aici. Se bazează şi pe materialul de aici - pagina 14 (16, dacă socotim şi coperta).

Până apuc să traduc (ceea ce, pe moment, din motive de lipsă timp, e uşor science-fiction), pun măcar link.

Cine n-are tunele, să-şi cumpere

De exemplu, de-astea.

(sursa)

De-asta.

O nouă mostră de ticăloşie mamiţunească

- Ieeeeu duc gunoooiiiuuuul! Ieeeeeeuuuuu!
- Nu ştiu, mă mai gândesc.
- P’omit că la baie nu mai dau apă pe gioooos!!!
Drept care primeşte, după intense negocieri, permisiunea (şi onoarea!) de-a duce gunoiul.

De spălat vase, din păcate, s-a lăsat de mult (cam după a cinşpea farfurie spartă - probabil speriat de răcnetele mele de protest), iar în materie de strâns haine nu l-am convins nici în ziua de azi.

Cum arată Mamiţuni în dimineţile de luni

(...şi pentru că stă noaptea să scrie pe blog...) cam aşa:

(acesta este domnul Moody, tovarăşul-pernuţă al lui Muţunau la vreme de soamne)

Muţunau, autor de fotografii ameţitoare

Căci a descoperit o nouă „tehnică”: fotografiatul bâţâit - din mers! sau din ţopăit!

Şi, care orice fotograf care se respectă, testează intens & dă curs desigur, tentaţiilor narcisiste... mascându-le abil cu pretexte cromatice!

Sâmbătă seara, acasă

Din motive de musafireală & nu numai, ne uităm (cu pauze) la meciu’ ciampionlig. Ăia (ambele echipe) par să înscrie imediat ce Mătuşa-cu-acte-regulă re-deschide televizoru’ iar comentatorul TV (Grădinescu?) e tobă de perle: Barcelona începe să pună din ce în ce mai mult stăpânire pe posesie. (~min 10.05)

Muţunau scuipă şi călăreşte pe toată lumea (căci dacă nu te culci, nu mă culc!)

După ce se sparie la revederea unei aşa zise jucării, disponibile la Metro (o chestie sinistră, un soi de bust al Albei ca Zăpada) Mamiţuni se holbează pe site-uri cu locaţii exotice. La vederea scorului pentru o cazare gard in gard cu Machu Picchu, Mătuşa-cu-acte-regulă aproape se sufocă:
- Mai bine te duci în Dubai!
- Ăia n-au Machu Picchu!
- Ei, na. Mai zi-le odată!

Obosită, somnoroasă, ocupată şi trişoare

... sunt eu.

(suprinsă aici, în exerciţiul foncţiunii, de către paparaţul Muţunau)

Azi, în mod miraculos, ’mnealui, (încă mucos, fir-ar!) a închinat steagul înaintea mea, astfel încât îmi pot resuscita un număr de postări nefinalizate (toate, retroactiv înfipte-n blog, au ora de postare 22:07!).

Poate fac chiar şi salata pentru mâine. (sau poate nu)

Am constatat că mi s-au întors şi comentariile pierdute, ceea ce, pe de o parte, mă bucură, şi pe de alta-mi accentuează un sentiment oareşcum orwellian la adresa lu’ blogspot. Mda.

Zmuti şi noile damblale

Zmuti, căci sună mai bine decât smoothie, e boală veche.
Dar am "actualizat-o" de curând, după ce-am dat peste reţeta Joumanei de limonadă cu menta şi peste precizările lui Ginny - care face îngheţato-acadele, popsicles.

Aici, limonada mea cea mentoasă.

(şi o bucată din vraiştea etern aferentă bârlogului muţunauto-mamiţunesc)

Pentru un kil de suc de lamâie am raşchetat în storcător un kil de lămâi (7 mari) şi vreo juma’ de kil de lămâie verde (4 bucăţi), şi o punguţă de mentă (30 g, se găseşte la Metro, Mega Image, Real). Lămâile verzi îi dau un gust amărui, pişcăreţ, care mie-mi place.
Cred că amestecul ar merge şi „ameliorat” cu un pic de soc (suc de soc de la Ikea, sau ceai de soc, sau socată), dar n-am încercat. Deocamdată!
Miere am pus ochiometric. (deci habar n-am câtă).
Îmi place de mor.

Noile damblale sunt: plantele aromatice (eu; mănânc busuioc gol... cred c-o să devin în curând ponei!) şi scuipatul (el. pretextul este că face arteziene! mda.)

Pe ponei, la Ferma Animalelor

Din nou (duminică) la Ferma Animalelor. Un loc foarte frumos, în care mergem cu drag ca să (mai nou) tremurăm în spinarea unui simpatic ponei.

Cum n-aş vrea s-ajung

Incapabilă ... de: ... independenţă - mi se pare de bun simţ să te descurci singur, chiar dacă asta presupune, vaiii, foc şi groază, să iei un taxi de la / până la gară, în loc să pretinzi victimoso-îngrozit să fii luat/dus, în mijlocul zilei lucrătoare, când deţii două mâini şi două picere apt-combatante şi când, evident, nu vorbim de vizite prin locaţii nemaivăzute gen junglă, tundră, mlaştina lu’ Shrek ori alte colţuri pitoreşti.

... separare - starea fuzională e valabilă pentru bebeluşie, când simţim toţi ca unul. pe urmă, ar trebui să intervină oarece spaţiu pentru desfăşurările proprii, liber alese.

... frână (auto-cenzură) - e aberant să stai de capul cuiva sărit de pubertate, sănătos şi ne-emaciat (eventual dimpotrivă!) şi să-l pisezi la creieri pe teme pe care le poate gestiona singur. cum ar fi ... mâncatul. sau dormitul!

... toleranţă & de a face distincţii: ce-mi place mie nu e obligatoriu să placă şi celor înrudiţi cu mine. ce mi se potriveşte sau nu, cu atât mai puţin.

... respect - pentru, măcar, opiniile altora. dacă pentru ei ca persoane nu iese...

... a gândi: căci zic că e nasol să ai sub ochi, recurent, consecinţele acţiunilor tale şi să nu faci nicio sinapsă. să fie de la ei, sau (mai rău!) din categoria dar nu avem problema asta.

În general, n-aş vrea să ajung a deborda de strădanii de tip emfatico-demonstrativ - indiferent de conţinutul lor. De pasiv-agresiv nici nu mai zic, că n-are sens. (dacă ajungi să dai din astea... e jenant)

Toate cele de mai sus au legătură cu mine. Şi se-aplicau, la dezirabil, şi-n epoca pre-muţunautică. (să le zicem, dară, prinţipuri!)

Se cer scrise pen’ că parcă-parcă mi s-au telescopat ochii-n cap ca la melci de câte situaţii dureros de contrare am văzut recent. De câţi părinţi-deveniţi-bunici dau dovadă de comportamente care-ţi fac păru’ măciucă indiferent dacă eşti din familia aia sau nu.

Bon, fiecare şi le ştie pe-ale lui. Că doar punctele sensibil(izat)e există în mai toate familiile.

Da-mi pare că văz o serie de chestii care par a fi, aşa, un fel de greaua moştenire pentru anumite generaţii. De la atitudini cretin-dictatoriale şi chestii din categoria nu stau să-ntreb despre ce e vorba da’ mă bag că doar ştiu eu mai bine până la crize infantile cu înspumări de genul nu mă mai iubeşti, copil nerecunoscător (când copilu’ are deja patruj’ de anişori şi e, eventual, plecat de-acasă de vreo 20-25)
Da, bine, e, în bună măsură, un corolar al propriilor insecurităţi netratate. Are legătură cu năpastele istorice ale unor generaţii.
Da’ parcă-i o boală.

Drept care, separat de discuţia referitoare la eventualele contracarări de moment, apare întrebarea: bre, da’ dacă se ia? Dacă, mai rău, e genetică, şi-am luat-o deja?
N-aş vrea să se declanşeze şi să devin toxică.
Mi ia ameţeala numai când mă gândesc cât sânge rău e prin iţele alea tembel şi inutil încurcate.

Şi am scris asta ca să am pe baza a ce să-mi trag un cap în gură peste 10 ani (cu, desigur, speranţa semi-mărturisită că n-o să fie cazul!)