Despăduchire humanum est

Iaca, vine ziua-n care subsemnata are pe agendă că se prezintă la x conferinţe, y lansări de carte şi z lansări de bombe nucleare. Printre hi-hi-hi-ha-ha-ha-uri, poftim cartea mea de vizită, încântată de cunoştinţă / revedere, arunc un ochi la telefonul personel.

Două apeluri de la învăţătoare. Ups. (De obicei n-am apeluri de la ea; când am, unul, e pentru că s-a petrecut ceva în afara cadrului de năzbâtii autorizate. Două apeluri = Houston, naşpa). 

Înghit nodul din gât (ceea ce a luat ceva timp, că nodul cu pricina era cam cât dirijabilul Hindenburg) şi, după ce mă auto-încurajez că probabil e vreo boacănă (că, dacă era cu sânge pe pereţi, aveam şi sms, nu?), scriu că-s la o conferinţă, nu pot vorbi, da’ pot scrie, deci dacă arde ies din schemă, dacă nu, să vorbim la ora H. 

Vine sms înapoi: alertă mişculici!

Mă extrag din susnumitele activităţi socio-profesionale, mă duc la şcoală, îmi înfig ghearele şi ochiul de vultur în pleata muţunautică (relativ lunguţă, cam de Whitesnake, aşa) şi confirm diagnosticul: are! 

Iau copilul, în uralele celorlalţi (care, din şcoală, strigau, către Muţunaul din curte: pă-du-chio-sul!), mergem acasă, unde, după ce iniţial cădem de acord că încercăm să conservăm pleata (alternativa era să-l rad în cap), începem prima etapă: sufocarea! 

Da, i-am strâns eu de gât pe toţi.
Dar asta după ce Muţunau, zdravăn îmbibat în ulei de cocos (pe scalp şi păr; uleiul cu pricina fiind remediul meu cosmetic cu rol nutritiv) a stat oarece ore cu masca-n cap. (Nu era-n plan să stea câteva ore, dar, cum a adormit brusc, l-am lăsat în pace cât să-şi facă somnul). 

Dupe aceea a urmat şamponarea - cu Centifolia, luat 'mai an de la Naturalia. 

Apoi, pieptănarea şi răspieptănarea (cu un pieptene des, de plastic) - deasupra unui lighean cu apă, să văz şi eu ce pică.
Puzderie. 

Pentru că speram să găsesc un pieptele mai des, l-am luat pe cel de la Nitolic (la pachet cu şamponu')

(n-am folosit şamponul; rămâne pentru alte ocazii. Nu sper la ele, da’s realistă, mă mai aşteaptă ani buni de şcoală... unde păduchilor se pare că le place să meargă). 

Copchilul a fost extras de la şcoală, ca să stea măcar 4 zile departe de colectivitate (deşi, după 2 zile, post-scărmănare intensivă şi tuns, s-ar fi putut întoarce). Lenjeria de pat şi toate hainele au fost şi ele sufocate (prin închidere „ermetică” în pungi, urmată, peste 2 zile, de scufundare în şi ţinere sub apă, apoi de spălarea obişnuită. 

De ce-s relativ calmă pe subiect? 

Eu n-am avut păduchi în copilăria mică. Am avut în pre-adolescenţă, drept care am înregistrat cu altă atenţie tot ce se petrecea. Iată cu ce-am rămas (să-i zicem Decalogul Păduchilor):

I. E inutil să te întrebi de unde i-ai luat. Acu’, îi ai, sunt ai tăi, fă ceva cu ei!

II. E util să ucizi cât mai rapid păduchii adulţi (uleiul funcţionează cel mai bine) şi, apoi, zi după zi, şi ce ouă mai apar = găseşti. Lindinile sunt mai rezistente la substanţe chimice decât păduchii (de aia, e indicat să fie ucise manual - mai exact, pocnite între unghii. fac un zgomot... de neconfundat!)

III. Nu „faci” păduchi. N-ai în păr vreo imprimantă 3D şi nu ţi se petrec după urechi minuni de tip „cinci pâini şi doi peşti”. Eşti infestat cu păduchi - îi capeţi de undeva (de regulă de pe capul altei persoane, dar e posibil şi transferul de pe alte materiale, de exemplu textile, dacă astea au venit în contact, în ultimele 24-48 de ore, cu o persoană infestată).

IV. Păduchii trag la curat. Persoanele cu igienă bună sunt la fel de expuse (dacă nu şi mai şi) infestării. După unele păreri, când părul e curat păduchii se-nmulţesc mai rapid - şi pentru că pot „fora” mai uşor după sânge, şi pentru că au priză mai bună pe firul de păr. 

V. Contrar tuturor celor scrise prin toate cărţile, sunt păduchi care sar. Nu chiar ca puricii, dar suficient cât să nu fie nevoie să stai cap în cap cu o persoană infestată. (Asta, sau poate ăia văzuţi demult de mine fie lucrau la Cirque du Soleil, fie absolviseră academia de teleportare). 

VI. Ca să fie şi mai mişto treaba, sunt păduchi care scapă primelor runde de pieptănare pentru că sunt îngropaţi in piele (cel mai probabil, în timp ce papă sânge - deci, scapă vii pentru că mâncau la restaurant). 

VII. Fetele iau mai uşor păduchi decât băieţii. 

VII. Nu e obligatoriu ca toţi membrii familiei unei persoane infestate să fie şi ei infestaţi - dar e imperativ să verifice asta, nu doar în prima zi, ci până la eliminarea tuturor mişculicilor. 

VIII. Există mai multe subspecii de păduchi de cap (din nou, contrar faţă de textele standard) şi ciclurile lor de viaţă diferă. De-aia, cine citeşte literaturi medicale în limbi diferite va avea perspective uşor diferite. De pildă, e discutabil câte ouă depune pe zi femela-păduche( 3-4, sau 7-10?) şi cât durează până ies păduchii din ou (4 zile, sau 7?)

(Sursa)

IX. Păduchii de cap nu transmit de obicei boli (deşi pot avea propriii lor paraziţi microscopici). Păduchii de corp (care-s cu totul altă specie), da.

X. Poţi zice c-ai scăpat (pentru moment...) de păduchi fie în 1-2 zile (dacă te-ai şi tuns) fie în 4-7 zile (ca să fii sigur). 


Recapitulând planul de despăduchire:

Ziua 1: 1. Ulei pe păr (nu contează de care, dar părul se va bucura dacă e bălăcit în ulei de măsline, macadamia, cocos, etc), masat bine pe scalp şi uns zdravăn pe tot periul. 
Pungă de plastic peste părul uleiat. Urechile rămân afară, punga se înnoadă / prinde cu agrafe / elastic, ca să stea cât mai lipită de cap. 
Peste pungă se pune un prosop (ţine de cald) şi peste prosop altă pungă (în care va fi ulterior închis prosopul până la spălarea lui). În uleiul de măsline / cocos se pot pune câteva picături de ulei de arbore de ceai. Aveam, am uitat să pun, a mers şi fără.

Uleiul se ţine pe păr cel puţin 2 ore. Cu cât mai mult, cu atât mai bine. Nu se-ntâmplă nimic rău dacă stă mai mult.
Nu văd însă rostul de-a sta 8 ore cu masca de ulei în păr - nu câtă vreme pasul 2 este...

2. Tot în prima zi, imediat după uleiere: şamponul anti-păduchi. 
Alegeri sunt destule, care chimice, care naturale. Eu l-am folosit pe cel de la Centifolia, pozat mai sus, care se ţine pe păr 10 minute.

3. Înainte de a clăti şamponul, am pieptănat pleata împăduchită. 
Muţunaul, călare pe un scaun şi sprijinit de cadă, a stat cu căpăţâna deasupra unui lighean plin cu apă. Astfel, am putut „admira” recolta. 


4. Am clătit mecla proaspăt pieptănată şi am purces la pocnirea (între unghii) a lindinilor (ouăle de păduchi), după care le-am şi extras (care cu pieptene, care prin tragere manuală de păr). (în mod cert, nu mai am ce căuta în raiul budist).
Pieptenele poate fi înmuiat în oţet (n-am făcut asta, dar ar fi fost de ajutor - aluneca mai uşor, plus că ajută la desprinderea lindinilor). 
La acest pas, Muţunaul a cedat nervos şi a preferat să fie tuns. Acum arată din nou ca un puşcaş marin. 

Ziua 2, 3 4 şi 5: şampon + pieptene + ucis & extras lindini. 

Ulterior, analiză zilnică a pletelor (cu / fără pieptănare, după caz) şi şampon anti-păduchi o dată pe săptămână, timp de 2-3 săptămâni (depinde şi cât de infestat e mediul...) 

Şi mai ulterior, se poate folosi repelent (41 lei, la Farmacia Tei): 

Din auzite, altă variantă bună e cea de la Dr. Soleil (care are şi-un preţ bun) : 

În încheiere, un text fain despre subiect şi o întrebare:

Cum recunoşti un prieten adevărat? 

E cel pe care-l chemi la 11 noaptea să te caute de păduchi (când toate celelalte opţiuni fie nu-s acasă, fie nu văd bine, fie s-au refugiat pe dulap / balcon refuzând să se apropie de tine), care vine şi care, post-inspecţie, zice:

- N-ai!

- Sigur?

- Sigur. Au şi păduchii mândria lor... 

Iaca, am revenit

Pe scurt: după o vacanţă de vis (coclauri bucovinene & coclauri scoţiene - pentru că rimează, nu de alta) avangardist petrecută separat (proletarii să rămână la muncă, da?), am revenit, fain frumos, cam tot de unde plecasem. 

Muţunau, acum ceva mai ’năltuţ şi mai tălpos (pare a se îndrepta vijelios spre 31, deşi nu protestează deloc dacă-l strâng încălţările, ceea ce mă face, simultan, să-l suspectez de ADN de prinţesă Song şi să mi-l imaginez, cu 40 la picior, perseverând în a purta tot ghetele actuale...), merge la aceeaşi şcoală (unde, de data asta, avem oarece speranţe că smocăielile vor înceta) şi este, în continuare, dinamită curată. 

Diferenţa majoră faţă de ’mai an e că pare să se mai fi făcut loc pentru ceva raţiune în comportamentul jupânaşului. Nu multă, să nu stricăm firma, dar acolo, un fir, un ecou.

Eu, la fel de obosită, o iau iar (şi iar) de pe la diverse capete - printre care şi blogul. 

Hiene

O vreme, cea mai citită postare de pe acest blog era cea referitoare la formalităţile în caz de deces.

Trist. Simpla constatare a „clasamentului” m-a trimis, proustian, înapoi spre violenţa provocată de pierdere, venită la pachet cu Hiroshima suplimentară a demersurilor legate de înmormântare.

Tatăl meu a murit subit, cu o zi înainte de-a ajunge să petrecem câteva zile împreună. Nu locuia în Bucureşti. Noi, da.

Şocul morţii lui (mare) a fost nimic pe lângă şocurile suplimentare, multe şi succesive, legate de pregătirea înmormântării. Am dat, în zilele acelea, peste (prea) multe hiene bipede (şi peste conştiinţa nepregătirii supreme în faţa evenimentelor de cea mai mare importanţă din viaţă, dar asta e altă poveste).

Zilele trecute am dat peste un comentariu nou plasat la postarea respectivă. Nu, nu de condoleanţe, de păreri de rău pentru pierderea suferită. Nimic de genul direct uman.

Comentariul cu pricina era unul lăsat de oarece reprezentant de firmă de pompe funebre, pe care atâta l-a dus capul, să scrie despre prăvălia lui.

Era, pentru că l-am expediat în spam.

Nu, nu veţi face bani forţându-vă reclama peste povestea uneia din durerile mele.

Tras de păr şi de urechi

Ieri:

Într-un variu context (legat, cumva, şi de discuţiile cu Muţunau pe subiecte corporale - care sunt atingerile social permise, cât de tare baţi pe umăr pe cineva când vrei să îi atragi atenţia, de ce nu e cazul să te plimbi prin lume pişcând lumea de fund), junele zice:

- Pe mine m-au tras şi C. de păr şi C. de urechi!
C. şi C. sunt învăţătoarea şi asistenta ei. Atenţie, vorbim de şcoală privată, cu pretenţii şi psiholog- consilier de comunicare.

- Hă? Când?
- Nu chiar recent...
Pe Muţunau n-are sens să-l întreb „când”. E, inutil, primul meu reflex de interogatoriu. Să trecem la proba adevărului: descrierea situaţiei concrete.

- Păi, când m-a tras de păr C.(asistenta), eram la engleză şi nu voiam să fac linişte.
În general, Muţunau nu doreşte să facă linişte.
Urmează o scurtă descriere a situaţiei, suficient de detaliată cât să trag concluzia că nu e fabulaţie.

- Şi mi-a şi smuls destule fire de păr, zice Muţunau, de data asta vizibil necăjit. Dar, pune musiu faţa de erou, deşi m-a durut, nu am plâns!


Futu-i, zic eu în gând.

- Gogule, plânsul e la latitudinea ta.
- Nu înţeleg.
- La alegerea ta, adică. Dacă tu nu vrei să plângi, nu plânge. Dacă vrei să plângi, e OK să plângi. Dar indiferent dacă plângi sau nu, când cineva te loveşte intenţionat, e un abuz. Nu ai de ce să suporţi niciun abuz!
- Chiar dacă m-ai pocni tu?
Când o comite, Muţunau este deseori informat cu privire la intenţiile mele potenţial criminale.
Motiv pentru care nu exclude posibilitatea de a şi-o fura de la ilustra lui mumă, care, bonus, când se grăbeşte, nu ezită să mai imprime fizic impulsuri de tip „la pas cu mine” şi „într-acolo”, „ailaltă stângă”.

- Chiar dacă te-aş pocni eu, da. Nu ai de ce să fii lovit de nimeni, şi, de fiecare dată când te loveşte cineva, vreau să ştiu în cel mai scurt timp!
- Dar eu nu am ascultat de C. Eu am făcut-o să mă tragă de păr!

Oh, futu-i la pătrat.
- Auzi, i-ai luat tu mâna, ai pus-o la tine-n păr, i-ai încleştat pumnul şi ai tras?
- Nu. Dar dacă ascultam, nu mă trăgea de păr. Din cauza mea...
- Gogule, dacă, la vederea a ceea ce făceai tu, C. s-a enervat, pot să-nţeleg. Are tot dreptul să se simtă scoasă din pepeni. Dar de aici şi până la a acţiona violent în direcţia ta sau a oricui altcuiva, e cale foarte lungă. Oamenii au dreptul să reacţioneze violent către cineva doar când îşi apără viaţa! Şi nu cred că tu aveai un pistol pus la tâmpla ei.
- Ha! Nu, nu aveam, zice Muţunau.
- Ştii că şi eu mă enervez dimineaţa în trafic.
- Da.
- M-ai văzut că mă duc să bat pe careva? Iau alţi şoferi de păr? Le trag capete-n nas?
- Nu.
- Păi, nu. Simt impulsul de-a face câte una-alta, dar nu îi dau curs. Îmi vine să lovesc pe câte cineva, eventual îmi imaginez cu ar fi, dar nu o fac.
- Ăhă, cugetă Muţunau.
Apoi, insistă:
- Dar dacă m-ai trage tu de păr? Sau m-ai urechea tu?
- Dar s-a întâmplat aşa ceva până acum?
- Nu.
- Păi, nici n-are să se întâmple. Mi se pare idiot să tragi pe cineva de păr sau de urechi. Asta, cu urechile, e prostia supremă.

Dacă ar fi să pocnesc pe cineva, i-aş scăpa un dos de palmă, un pumn, un picior...

Chiar, de ce n-aş apela la trasul de păr?
Pentru că mi se pare expresia neputinţei supreme - n-am ce-ţi face, deci te trag de păr, ca totuşi să nu-mi scapi! (poveste cu atât mai mârşăvească atunci când e îndreptată împotriva unui copil)

Da’ de urechi?
E un dublu act de violenţă, odată menit să provoace durere, a doua oară, să şi umilească. Să-ţi explice cine are puterea şi de ce tu n-o să protestezi. O mega porcărie.
(prefer pocnelile clare, fără subtext. pentru subtext, folosesc întâi textul)

Am sfârşit prin a desena care e treaba cu cine reacţionează la ce şi ce e aia provocare, ca să fiu sigură că pricepe.
Am adăugat că noţiunea de provocare=reacţie garantată o fi mergând ea la animale, când fluturi capa roşie în faţa taurului sau împungi câinele cu băţu’, da’ cam atât. La oameni se aplică alte reguli.


Buuun. Investigaţia următoare:
- Dar C.-învăţătoarea de ce te-a tras de urechi?

Urmează o bălmăjeală imprecisă. Nu-s convinsă, de data asta, că realmente a avut loc ceva.

- Gogule, când se mai întâmplă aşa ceva, îi spui persoanei respective: „Ăsta e un abuz, îţi cer să te opreşti. Mama mi-a spus să-ţi spun că e un abuz.”
- Mâr-mâr-mâr-hâr abuz, mormăie Muţunau după mine.
- După care zici: „de ce dai, bă, nu ştii să-njuri?”
Muţunau se prinde că e poantă. Izbucnim amândoi în râs.

Ieri, pe seară: trimit mesaje în cele 4 vânturi, să aflu dacă alţi copchii au mai declarat chestii similare pe-acasă. Răspunsuri: nu, nu, da.
Oh, f... (pe scurt, of..)

Azi:
Mă sună directoarea şcolii. O sunasem de ieri, cam pe seară, nu răspunsese. Mă rog, era târziu, nu m-am agitat.

Versiunea prescurtată (nu cu mult...) a dialogului:
- Muţunau a zis c-a fost tras de păr de asistentă şi de urechi de învăţătoare. Despre primul incident cred sincer c-a avut loc, că prea l-a descris cu detalii. Ba chiar se mândrea că el ar fi provocat-o pe C. Despre al doilea nu’ş ce să zic. O să vorbesc cu amândouă să aflu şi părerea lor. Am vrut să-ţi spun şi ţie, că nu-mi pare genul de incident pe care să-l trecem sub tăcere. Cred că vrei şi tu să ştii când se întâmplă ceva de genul ăsta în clasă. Până la urmă e vorba de violenţă fizică!
- Da, mulţumesc că mi-ai spus. Îmi pare rău. Nu ştiu nimic despre asta, verific şi te ţin la curent.

Ca la carte, ce mai.

Iese Muţunau azi de la şcoală.
- C. iar m-a urecheat azi, că n-am făcut linişte la semicerc...

Realism românesc de sezon

- Ai auzit? Vor să facă vaccinurile obligatorii!
- Da?
- Da! Şi să facă părinţii închisoare dacă nu-s vaccinaţi copiii!

Mmm, interesant. Numa’ unu’? Amândoi? E prea mult loc liber prin pârnăi? Copilul ce face în timpul ăsta? Eu zic să-l închidem şi pe el. Eventual, îl confiscăm la scurt timp după naştere. Cum, asta se face deja?

- Mbine.
- Cum, nu zici nimic?
- Nu. Nu cred că-i cazul să m-agit.

Mi se pare idioată măsura?

Cu spume. E ridicol de neimplementabilă. Aproape c-aş vrea să ştiu care cap luminat n-a avut recent treabă şi s-a gândit să se bată autoritaro-important (şi autoflatant...) cu cărămida-n’ chept ca să vază UniuneaIeuropeană / OMeSe-ul cât muncim noi, eroii patriei.

Să văz şi eu cum arată unu' cu IQ-ul mumificat, nu de alta....
(da, sunt naşpa. omul o fi vreun simpatic şi vreun cult. n-are bunul simţ şi pragmatismul la el, dar di ce atâta grabă....)

Cuvântul obligatoriu e cel faţă de care mă declar iritată, mai ales în contextul în care implementarea poveştii ăsteia, vizibil sforăitor concepută, are cam tot atâtea şanse de succes ca interzicerea scuipatului pe jos. Sau ca impunerea obligativităţii lui, la o adică...
(dacă vrei să obţii nivele crescute de vaccinare, nu constrângerile prosteşti sunt cheia...)

De ce stau liniştită?
Simplu. Ca-n orice situaţie-n care statul are de prestat şi el în sprijinul unei idei / înţelegeri, nu se va întampla nimic. Că doar n-o să se sancţioneze pe el însuşi...

În plus, e mult mai distractiv să stai deoparte, ca baba pe şanţ, spărgând ielegant seminţe, şi să te uiţi cum îşi scot ochii varii onlineri, unu’ mai vajnic decât altul. Poţi învăţa profund şi structurat logica - uitându-te atent la absenţa ei din "dezbateri"...

- Ştiai? (referinţa e la acest articol).
- Nu.
- Şi atunci....?
- Păi trăiesc aici de ceva timp.

Mamiţuni la medic

- Zbleah-pleah-hu-hu-cohe-cohe-cohe, aş vrea să fac o programare la dvs.

Tuşeam deja de circa 6 săptămâni. Cam odată per propoziţie, plus (mai rar) în pauzele de ne-propoziţie. M-am extras, aşadar, de la birou să mă duc la medic. Via abonament de servicii medicale.

Mă prezantez la cabinet. Ajung la timp (cu tot cu înregistrările aferente sosirii &căutarea cabinetului). Sprijin graţios uşa 45 de minute (la 60 aş fi plecat, că, nu de alta, se termina lista de mailuri pe care le-aş fi putut scrie doar de pe telefon).

Desigur, în acest timp nu s-a agitat nimeni de la recepţie să facă nimic. S-au agitat alţi cetăţeni în aşteptare de consult la alte cabinete. Au fost trimişi instant (şi cam brusc, aşa...) la locurile lor, că iese dom’ doctor când e gata, da?

Mustăcesc la adresa proprietarilor clinicii. Sigur veţi avea o profitabilitate cât China, dacă vă mai corelaţi aşa bine duratele planificate ale consulturilor cu duratele reale...

În minutul de graţie 46, se deschide uşa. Iese pacientul intens consultat, intru eu, fac cunoştinţă cu dom’ doctor, care-şi mai cere scuze vreo 4 minute, îl opresc din scuzat şi explic ce şi cum.

Omu’ascultă un pic, apoi întreabă ceva de genul „şi dacă nu vă doare nimic, de ce-i aşa mare bai că tuşiţi?”.
- Păi, mă-ncurcă la muncă. Am de vorbit destul de mult, şi e deranjant şi pentru interlocutori.
- A, da’ nu cred că vorbiţi mai mult ca mine.

Zgomot imaginar de film rupt, placă zgâriată, unghii scrâşnind pe tablă, explozii nucleare, etc.

Iată, concurez în campionatul olimpic la proba „cine vorbeşte mai mult”. E irelevant că nu prea mă-nscrisesem... prezenţa la start se pune!
Să nu trecem direct la răsturnat mese, ci, mai întâi, la încordat gropiţe în obraji.

- A, sigur că nu.

--> Plus fâl-fâl-ul aferent de gene.
- Cu toate acestea, m-am cam plictisit de tuşit.

Urmează, ca să scurtez povestea, o prelegere nesolicitată despre poluare, cât de necurăţate sunt aparatele de aer condiţionat, vai steaua tuturor, cum tre’ să-mi bag eu minţile-n cap la gândul că, la o adică, literatura de specialitate indică şi durate de 3-4 luni pentru tuse „reziduală”, şi o prescripţie...

- Vă dau un anti-inflamator, anume medicamentul X, nişte bomboane de supt şi nişte vitamina C.

Vai, mulţumesc, deosebit, sper să fie bine, la revedere, tabără dragă.


Înapoi la birou, înfig ghearele-n Google. Caut, desigur, medicamentul X.
Google, îndatoritor, scuipă de îndată şi prospectul, şi RCP-ul (sumarul caracteristicilor produsului).
Pen’ cine vrea să insiste, site-ul ANM (Agenţia Naţională a Medicamentului şi-mai-cum-fi-chemând-o-acum) oferă, graţios, ditamai motorul de căutare, Nomenclatorul)

(De pildă: prospect aspirină, RCP aspirina, detalii aspirină.)
Notă: produsul dat exemplu e luat la nimereală. Nu e cel care mi-a fost prescris; singurul motiv pentru care l-am luat de material didactic e că-l consider intrat în limbajul comun....



Boon... 'napoi la produsul X, că doar n-am să stau acum să-nvăţ pe dinafară site-ul ANM.
Ia'n să ne holbăm noi cu mare atenţie la ce scrie pe prospect & RCP (mai detaliat & mai tehnic)... cu precădere la atenţionări, contraindicaţii, mod exact de administrare şi, desigur, la efecte secundare.

Că, nu de alta, dar, cu eventualele excepţii ale medicilor specialişti şi ale medicilor de familie fabulos de riguroşi, nu-ţi explică nime’ nimic despre efectele secundare. Nici la ce să te aştepţi, nici ce să te îngrijoreze, nici unde să le raportezi, la o adică, să nu se mai dea cu capul de pereţi şi alţi guşteri.

Nici măcar să citeşti afurisitul de prospect!

De ce?

Simplu. De cele mai multe ori, nici medicul nu l-a citit. La el a ajuns o broşurică fromos colorată, înmânată graţios de reprezentantul medical, care broşurică zice ea ceva şi despre efectele astea, dar accentul cade pe indicaţiile de prescriere, mecanisme de acţiune, dozaje, eficienţă şi cam ce-ar mai putea încuraja medicul să prescrie.

Da’ de ce ar trebui raportate efectele adverse? Sau problemele de calitate?
Simplu.
Uneori, deşi în general medicamentul X e bun, nu ridică probleme, unul dintre loturi nu e neapărat perfect fabricat sau perfect păstrat & transportat. N-ar fi rău să dai vestea mai departe.... nu de alta, dar fără acest gen de feedback, niciun producător, cu toate cele mai bune intenţii, n-are de un’ să ştie că e ceva în neregulă cu produsul lui.
(Oarecum evident, aşa, dacă ghicea gânduri, n-ar mai fi avut nevoie să muncească la produs şi distribuit de medicamente)

Aşa... ce aflăm noi (recte eu) din RCP-ul medicamentului X?
Că e indicat în poliartrită reumatoidă. Pam-pam!

Dom’ doctor, îndatoritor, a prescris, frate, să fie pacientul mulţumit că i s-a oprit tusea!
(eventual şi tusea vecinilor... prin pura simpatie...)

Booon. Să ne uităm noi totuşi mai departe.
Atenţionările includ varii probleme gastrice (preexistente) şi colesterolul ridicat (tot preexistent).

Na, m-o fi întrebat oare dom’ doctor dacă am din astea?
E retorică întrebarea, evident că nu.

Dacă tot a prescris super-mega anti-inflamatorul, lăsând la o parte că indicat pentru altceva, oare al doilea medicament prescris, bumboanele de supt, n-or fi fost cumva redundante?
Tot retorică e. Da, şi şi alea aveau atenţionări care le scoteau din joc...

Pentru operele prescrise, erau cumva clare indicaţiile de administrare? Forma farmaceutică, dozajul, momentele din zi, asocierile recomandate şi nerecomandate, chestii de-astea de care te loveşti când vrei să dai pe gât minunăţiile prescrise?
Neah.


Am cumpărat, oare, vreun medicament?
Da. Vitamina C. Da’ versiunea cu calciu, nu aia de-o prescrisese el. Deşi, recunosc, prescrisese dozajul corect.

Mai tuşesc?
Da. Cam odată pe zi.
Aproape c-a-nceput să-mi placă!

Şamd.


Booon. Ce înţelegem noi din această poveste miorlăitor-protestataro-pasiv -agresivă?
(în afară de faptul c-a fost o experienţă jalnic de proastă, din cam toate punctele de vedere...)

Că, dacă te-ntere’ ce bagi în tine (şi ce-ai putea consuma oarecum mai nimerit... ), citeşti prospecte şi mergi la medic cu un ghid anume de conduită.  (pe scurt, cu listă de cereri, întrebări şi aspecte sensibile)

Pe care ghid îl prezentăm, însă, data viitoare, c-acu' m-am re-indignat suficient.

Bagajul ideal pentru vacanţă

(sursa)

 

Pen’ că despachetatul e de sezon, m-a pocnit meditatul pe tema bagajului ideal. Mărturisesc că n-am, genetic vorbind, cine ştie ce antecedente favorabile (nu părem a avea cine ştie ce ascendenţă nomadă), şi c-am fost martoră, toată copilăria, la supraîncărcări supra-umane ale variilor portbagaje de maşină.

După cum recapitula odată, demult, tata, cât n-au avut maşină el şi mama s-au descurcat cu 2-3 genţi (şi-nainte de copii, şi după). Când a apărut maşina, a durat extrem de puţin până când a trebuit să cumpere şi portbagaj suplimentar (minunatul grilaj de pus pe maşină). Sor-mea solicitase şi rulotă. N-am mai ajuns acolo, dar am credinţa fermă ca dac-am fi avut TIR, tot îl umpleam.

Inutil de precizat că, în pofida acestui aranjament excesiv, dătător de cicatrici pe burta maşinii, tot n-aveam cele de trebuinţă la destinaţie. Fiare nesătule.

Cum, mai târziu, am descoperit că, în profundă contradicţie cu obiceiurile familiei, detest să car chestii (ceea ce sfidează blazonul imaginar al familiei, pe care, desigur, e un om c-un sac în spate, că doar ne-om trage din Moş Crăciun), m-am trezit în plină dilemă: totuşi, cum fac eu bagajul, cu mai multe, să fie, sau cu mai puţine (că, a se vedea modelul muţunautic, oricum nu le poartă nimeni)?

Pre-maternitate, oarece drumuri pe nepusă masă la Vamă, plus nişte deplasări cu cortul, plus nişte excursii cu rucsac în spate au mai reglat, în sens raţional, balanţa: ia hai să vedem câte zile stăm, ce bulendre e de aşteptat să purtăm şi cam câte putem / avem chef să spălăm.
Plus... vremea... (adică se mai trântesc în bagaj una bucată pelerină de ploaie şi oarece încălţări impermeabile, zise şi şalupe)

Nu-mi ieşea mereu.
De fapt, nu-mi ieşea decât la plecările pe nepusă masă şi la cele pentru care planificarea excursiei dura aproape la fel de mult ca şi excursia propriu-zisă.

Am deraiat spre modelul familial pe durata bebeluşiei lui Muţunau, când căram tot. În unele deplasări era perfect justificat, în altele, deloc.
M-am împăcat din timp cu ideea că predictibilitatea şi bebeluşii nu se-ntâlnesc prea des.
De fapt, deloc.

Acu’ncerc să revin la băgăjăreală ca operă de artă minimalistă, ceea ce duce, inevitabil, la întrebarea: da’ ce fel de vacanţă / vacanţe vrem s-avem?

De obicei, vacanţele-mi erau intens călătoritoare, mai degrabă concedii de oboseală decât de odihnă, în care cuvintele de ordine erau „să vedem locuri noi! multe locuri noi!”.
Călătorie în călătorie, ce mai.
Cum însă-n ultima vreme aş cam dori zile-n care să nu mă mai trezesc la program pen’că am de făcut 14.000 de lucruri şi cam tot atâţia kilometri pe zi, reiese că, la fel de bine, aş putea să-mi împachetez 3 pijamale şi-un capot şi să mă duuuuc spre primul colţ mai liniştit.

Probabil că vom alege o combinaţie - o vacanţă care să aibă şi somn, şi activităţi pentru copii - cum ar fi scurmatul în nisip la plajă - şi locuri noi. Sau ... nu chiar noi, dar nu recent văzute.
(da, am putea merge la Eforie Sud, îndeplineşte criteriile)

Muţunau, telepatic se vede treaba, îşi planifică şi el vacanţa. De la distanţă, că e încă în deplasare.
El are să plece în insule.
Cu ce se-mbracă acolo şi ce bagaje are contează, evident, mai puţin.

Important e unde şi le construieşte!
Nu, nu bagajele, insulele.
Muţunau a decis că pleacă-n nişte insule pe care şi le construieşte tot el.

Demiurg, ce mai.

Sau... poate... cartograf?

Da' n-am ajuns!

Era odată un banc despre un tip care se trezeşte cărat cu targa de doi zdrahoni. Buimac, omul întreabă:
- Unde mă duceţi?
Ăştia, zdupăind mai departe, răspund:
- La morgă!
Cel de pe targă, speriat şi-n continuare zăpăcit, protestează:
- Da’ n-am murit!
- Da’ n-am ajuns!


Ei, pentru că încă n-am ajuns, să continuăm.

Oarecum digresiv şi nestructurat, recapitulez ultimele ştiri.

Cu ocazia săptămânii altfel, Muţunau a fost în tabără la munte.  Conversaţiile de mai jos sunt cele din seara sosirii la Bucureşti.



- Am fost în munţii Carpaţi!
- Aha. Da’ în care alţi munţi te mai puteai duce în România?
- ....
- Munţii Măcin, din Dobrogea. Sunt nişte munţi foarte vechi...
- Sunt vulcanici?
- Nu mai ţin minte, dar parcă nu.
- Vulcanici sunt ăia, cu Harghita...
- Oaş-Gutâi-Ţibleş-Călimani-Gurghiu-Harghita, scandez eu poezia demult băgată pe gât la orele de geografie. (onor doamna profesoară se-ngrijea de memorări care aur, dar de localizările simultane pe hartă, desigur, nu).

(sursa)

- Da....
- Aşadar, munţii Măcin sunt foarte vechi şi foarte erodaţi.
- Ce e aia erodaţi?
- Tociţi.
- Roşi?
- Da, se poate spune şi aşa.
- Roşi de veveriţe?

***

Copchiii au plecat în tabără cu oarece bani, pen’ ca să se obişnuiască să-i cheltuie să se gospodărească un pic.

Muţunau, din motive de mare sărăcie mamiţunească, a plecat cu 19 lei (ultimii, de altfel...) şi cu instrucţiuni să mai ceară cu-mprumut 10-15 lei de la adulţii însoţitori, dacă chiar crapă fără orice va fi vrând el să-şi cumpere.

La întoarcere, la foarte scurt timp după scoborârea din autocar, mă trezesc că omu’ (promptat, probabil, de exemplele de verificări învecinate de portofele) se scurmă intens în bozonare şi-mi prezintă triumfător 8 lei:

- Miracol! Am plecat cu 19 lei, am cheltuit 16, dar mai am 8!

Am aflat ulterior c-a făcut el un schimb „echitabil” cu una dintre fete, care i-a dat o bancnotă de 10 lei în schimbul uneia de 1... şi că, evident, miraculos ar fi fost să constat că realmente îşi face calculele!


***

- Unde găsesc nişte apă? N-am prea băut azi şi trebuie să mă hidratez.
Hohot intens de râs mamiţunesc chiţcăit.

- De ce râzi? Pentru că ştii că mi-am uitat sticla de apă la cetatea Râşnov?
Al doilea hohot de râs, cu pretenţii de omniscienţă - de fapt, la fel de chiţcăit.



***

Muţunaul era / este la fel de înnebunit de cap ca mulţi alţi cetăţeni încă mici de statură pe teme de discuri nu-ş-cum-le-cheamă din cornurile Chipicao.

Cumva, am intrat (nemeritat) în posesia unui bax de 20 de astfel de coarne. Dilimandreala a învins raţiunea şi, la sosirea din tabără, pe Muţunau îl aştepta pe bancheta din spate o pungă mare, roşie, cu baxul cu pricina înăuntru.

Mai mare izbucnire extatică nici că-mi amintesc să mai fi văzut vreodată.

După ce i-a venit inima la loc, Muţunau a scos mecla din maşină şi-a răcnit habarnamic către restul de taberişti în curs de încărcare în maşinile din dotare:

- Fraţilor! Am primit un bax de Chipicao! Am un bax de Chipicao! Uraaaaa!

De mirare e că n-a mâncat şi ambalajele în primele 5 minute. De desfăcut pe toate însă le-a desfăcut, întru extragerea şi inventarierea urgentă a discurilor.


***

Suprizele au continuat - deşi, la cât de sus era ştacheta, nimic nu putea trece peste.
Şi n-a trecut.
- Uite, ţi-am luat ecler.
- Iamiii.... a, e cu ciocolată? Da’ doar ştii că mie nu-mi plac cu ciocolată! (înainte de tabără făcuse scandal să-i iau două cu ciocolată, că lui oricum îi plac şi astea foarte mult)
- Fagure? (fagure de la Dorobanţi 140, mare hit în lista de preferinţe muţunautice)
- Ăăă.... nu.... zice Muţunau, cu gura plină de Chipicao.
- Bine... mai am o supriză, mâine pleci cu A. la bunica!
- Chiar voiam să-ţi spun, zice Muţunau, că vreau la bunica.

Ce poate fi mai bun decât o tabără?
Două tabere.
Mai ales dacă a doua e la bunica, în culmea răsfăţului, unde eşti suflat în fund până zbori.

Mai trec 2 minute de pauză vocală pe fond de clefăit Chipicao. Apoi....
- Auzi, da’ alte suprize nu mai ai?


***

Ajunşi acasă, mă apuc să desfac bagajul taberist. Întâi nu găsesc una-alta, pe urmă pun lucrurile cap la cap şi constat că lipsesc o pereche de şosete şi-un maieu - dar avem în plus o pereche de chiloţi!

Cam devreme pentru insinuări, totuşi.

Chiloţii străini (de băiat, nu de fată) sunt puşi la spălat şi plănuiţi a fi returnaţi la şcoală cui i-o recunoaşte mai bine.

Pe urmă, verificând hainele de pete, constat că.... n-au.
- Auzi, da’ tu te-ai schimbat vreodată de haine?
- Da, zice Muţunau. În pijama, seara!

Mdea.

- Lasă asta, peste zi, ţi-ai schimbat vreodată bluza?
- Nu, zice Muţunau, era bună aia.
- Gogule, aveai patru bluze ca să porţi una pe zi.
- N-a fost nevoie.

Bine că, măcar, când s-a dus la tăvălit în zăpadă s-a priceput să tragă pe el salopeta impermeabilă.

Istoria religiilor - varianta de-acasă, cu aromă de Wikipedia & Youtube

Descoperind că habar-n-aveam de nimic în materie de hinduism, m-am apucat, desigur, să mă informez. Într-o primă fază, via desene animate.  Pe care, oricum, Muţunau pare a le fi vizionat deja.

Şi, dacă tot am început, de ce să ne oprim la hinduism? (mai ales că, în ultima vreme, am nişte discuţii foaaaarte filosofice cu junele pe tema Islam versus stat islamic... de mă doare capul. cetăţeanul aude chestii, fie de la ştiri, fie de pe la colegi, şi trage varii concluzii. bine măcar că le aduce şi-n atenţia urechilor mele... )

Booon... da’ aşa, pentru început, care se presupune că-s religiile lumii?

Alea actuale, să zicem, că dacă e s-o luăm istoric, virând prin Walhalla şi Olimp, nu’ş când mai terminăm.

Notă: toate aceste menţiuni sunt discutate cu Muţunau, de unde şi exprimarea adecvată auditorului, nu neapărat amplorii subiectului.





'Poi avem aşa (pornind de la numărul actual estimat de credincioşi, nu de la istorie, localizare geografică ori alte criterii de clasificare):

Religiile mari.
- Creştinism: se presupune că aproximativ o treime din populaţia globului aderă la unul din cultele creştine. (cu alte cuvinte, aproape trei sferturi din populaţia planetei posedă cu totul alte apăsări...)
Cultele fiind, aşa, ca nişte ramuri care s-au despărţit, la un moment dat, din motive geografice sau de dogmă, din „trunchiul” iniţial. Creştinismul e religie monoteistă (există un singur „zeu”, deşi mai vorbim şi de sfinţi şi îngeri) şi este clasificată ca religie avraamică (dar despre asta vorbim când ajungem la perspectiva istorică - adică atunci când o să vorbim despre apariţia, în timp şi pe hartă, a religiilor). Credincioşii se numesc creştini. Cartea după care se ghidează creştinii este Biblia.

- Islamul, sau religia islamică, numită demult şi mahomedanism, la care aderă cam o cincime din populaţia planetei. Şi aici există mai multe „ramuri”. Cele mai mari sunt cea sunnită (Sunni) şi cea şiită (Shi’a) dar nu sunt singurele. Islamul e tot religie monoteistă, tot avraamică (ceea ce nu face decât să-i crească lui Muţunau, la prima vedere, confuzia cu privire la diferenţele dintre aceste două religii, că, uite, pân’ aici par să cam semene...). În Islam se vorbeşte despre profetul Mahomed (după numele căruia se adaugă mereu o expresie de respect, cel mai des se spune „pacea fie cu el”), despre îngeri, şi despre alţi profeţi. Credincioşii se numesc musulmani şi cartea se numeşte Coran. Nu, nu e totuna cu statul islamic, chiar deloc.

- Hinduismul, despre care se spune că este cea mai veche religie a lumii (cea mai veche dintre cele care se practică şi azi, că, altfel, or mai fi existat şi altele...) are şi el mai multe ramuri, care se numesc tradiţii. Religia este una indiană (nu mai e avraamică), şi e una politeistă, dat fiind că are mai mulţi zei şi zeiţe. Credincioşii se numesc hinduşi, şi aici nu există o singură carte (scriptură) de referinţă, sunt mai multe: Vedele, Upanişadele, Bhagavad Gita, Puranele, Sutrele, Ramayana, Mahabharata, şi altele.

- Budismul, care este o religie indiană, non-teistă (nu are un zeu, Buddha este, mai curând, un îndrumător), care are, de asemenea, mai multe ramuri şi la care aderă cam jumătate de miliard de oameni.

Religiile medii cuprind Shintoismul (practicat în Japonia), religia Sikh (practicată în India), Iudaismul (în Israel, şi nu numai), Jainismul (practicat în India), Confucianismul şi Taoismul (practicate în China), credinţa Baha’i (ceva mai nouă, e tot religie avraamică), şi altele cu care nu o să ne batem acum capul.

Lista aşa-numitelor religii mici e lungă - de exemplu până acum am acoperit, geografic, ţări din Europa, Orientul Mijlociu şi Asia, dar n-am vorbit deloc de Africa şi nici de America de Sud (unde sunt şi mulţi creştini, dar şi alte religii).


Acu’, hai să-nţelegem câte ceva în plus despre fiecare din ele.
Nu, nu ştiu ce mâncau ăia din StarWars. Bună întrebare, fără prea mare legătură cu religia, dacă nu-i pui la socoteală pe cei câţiva cetăţeni din Regatul Unit care s-au declarat, la recensământ, de religie Cavaleri Jedi.


Hinduism (că asta pare a atrage cel mai mare interes muţunautic).
Inutil de spus că e la curent cu toate filmuleţele posibile. Nu ştiu când a apucat să le vadă.

Creaţia:


Istoria Indiei hinduse (dovada iconografică supremă privind originile Photoshop, dacă mă-ntrebaţi pe mine...) :



Unul din filmele (lungi) despre Khrisna:



Din filmele mai scurte, naşterea lui Krishna:



... personaj extreeeeeem de cuminte, de altfel....


Despre Shiva
Partea I (cu iz de manga, tehnic vorbind):


Partea a IIa




Budism
(evident că ştie şi filmul ăsta - sau cel puţin aşa pretinde...):



Islam:



Creştinism:




(multe dintre filmuleţele pentru copii despre creştinism sunt excesiv de romanţate...)


Cu toate cele de mai sus, nu are niciun rost să mă amăgesc: judecând după aspectul esenţial, şi anume gradul de veneraţie, la noi acasă religia predominantă rămâne tot Angry Birds!

Povestiri despre ora de istorie a religiilor (postare în direct)

- Mama!
- Da.
- Ştii care era sfânta treime hindusă?
- Nu.
(pe bune că nu ştiam că te poţi referi la o sfântă treime hindusă)
- Shiva... Vishnu ... şi... stai c-am uitat... Brahma!
- Aha!

- ... şi ei au creat lumea... Vishnu, care e protectorul, a luat o ...

(pauză de gândire. o fi luat vreuna, de fapt, şi Vishnu... )

- Nu, nu nu. Brahma a luat o floare de lotus... ba nu, a crescut într-o floare de lotus care a ieşit din buricul lui Vishnu ... şi apoi a desfăcut petalele... şi a făcut lumea şi chestii...

Leşinată de râs, mă apuc de imortalizat furibund momentul...între timp, Muţunau începe să citească, de pe ecran, ce scriu, şi intervine, (uşor prematur):

- N-a luat o floare de lotus, mă! A luat o petală dintr-o floare de lotus!

- Auzi, da’ de zeiţe aţi vorbit ceva?
- Nu.

Sexist, hinduismul ăsta.

- Cine e zeiţa distrugerii?
- Nu ştiu.
- De Kali ai auzit?
- Nu.
- Uite-o.
(de fapt, nu mă prea mir că nu le-a fost prezentată, nu e fix cea mai paşnică şi delicată apariţie...)


***

- Mama!
- Da.
- Vezi că pentru ora viitoare de religie ne trebuie statuia budismului, să mi-o dai s-o duc la şcoală!
- Hă? (cu tăvăleli pe jos de râs, pe fundal).
- A zis că-ţi dă mail, să dai statuia.

Invincibila Imortelă

Luni dimineaţa eram bine.

Pe la prânz începusem să tuşesc.

Spre seara, îmi ieşeau pe ochi ba plămânii, ba creierii, ba alte varii organe interne la fiecare tură cataclismică de zborşeală, şi mi se cam lichefiaseră oasele. În plus, simţeam impactul fiecărei pale de vânt - e drept că bătea, nu glumă, dar eu eram în maşină...

Ieri eram legumă, zăcând în pat cu o febră indicată drept 36,7 de termometrul electronic şi de 39 de cel clasic, cu mercur (da, mai am unul. da, folosim substanţe toxice. da, intenţionez să-l las moştenire de familie. numai să reziste) şi căutam intens un punct negru.
(mă rog...)
(o fi fost virusul?)

Azi nimeresc, de bine de rău, tastatura.


Concluzii (delirante...) de pe parcurs:

- când ai copil / copii nu ai voie să te îmbolnăveşti (interzis! noroc că, de data asta, Muţunau tuşea cot la cot cu mine, dar, spre deosebire de dăţile trecute, de data asta-mi aducea el mie apă şi alte minuni)

- ... deci să nu te gândeşti cumva să mori, da?

- să nu te aştepţi la vreun dram de simpatie din mediul profesional (în general, dacă la un moment dat îţi rupi piciorul, e bine să te prezinţi la servici cu el în sacoşă)

- şi... (revelaţia emisiunii) n-o fi ăsta unul din motivele cheie din spatele isteriei pro/contra vaccinare, evitarea absenţelor de la muncă?
(SUA sunt destul de sălbăticuţe, ca să nu zic tembele de-a dreptul, în materie de concedii, de maternitate şi medicale; într-un astfel de context, e fundamental să se îmbolnăvească, pe cât posibil, cât mai puţini oameni, şi, desigur, cât mai puţini copii)
(da, mă amuz să-mi dau cu părerea pe teme de vaccinuri. dar din cu totul alte perspective decât cele „standard”, absolutist-pro sau absolutist-contra)

Aşa... toate bune şi frumoase cu conspiraţiile astea. Bine-ar fi să mai apuc să-mi trag şi sufletul.

Acum nişte ani

Acum nişte ani, cea mai mică pată pe hăinuţe echivala instant cu un car nesfârşit de dezastre. Evoca fulgerător şi frisonant nevoia de detergent, de apă caldă, de gaz butelie pentru încălzitul apei, de timp pentru spălat, de haine de schimb, de apărare-n faţa lu’ ce-o să zică lumea.
Bagatele.
Desigur.
Atunci când ai toate aceste fleacuri.
Când nu le ai, sunt universuri terifiand de flămânde, de deprivare şi privaţiuni.

Acum nişte ani, mofturile la mâncare erau de neconceput - pentru că singura alternativă era foamea. Cea mai mică risipă era îngrozitoare, cel mai mic pas greşit risca să te expună măcar oprobiului public.

Acum nişte ani, nu aveai de ales. Ceea ce riscă acum să pară simplu. Şi dezirabil.

Acum nişte ani, cam ca şi acum, toată lumea se descurca. Mai prost, mai bine, dar, cumva, se descurca. Aparenţa egalităţii în lipsuri şi iluzia comuniunii fuzionale (de, toţi ca unul) suplineau, în lipsă de altceva, alternativele despre care eventual nici nu ştiai (dar simţeai...) că există.

Acum nişte ani, copiii creşteau singuri, cu cheia de gât, cu năzbâtiile-n tălpi, palme, genunchi şi coate, şi cu scatoalcele distribuite „echitabil” de orice paţachine de ambe sexe cu avantajul vârstei de adult în buletin. În aparenta libertate a absenţei părinţilor.

Acum nişte ani, bucuriile păreau mai mari, mai intense şi mai durabile pentru că, pe fundal, contrastul (anihilator...) era sinistru.

Nu-mi amintesc cu adevărat cum era acum nişte ani. Pentru că dispun doar de propria-mi perspectivă, mult protejată. Pot doar să re-interpretez amintiri. Ştiu că unele întâmplări m-au şocat de pe atunci - dar mirările şi revolta nu aveau nume.

S-ar putea spune că vremurile acelea au trecut. S-au dus.
Pe calendar, fireşte.
Dar urmele relelor lor au rămas, de neşters. Ca nişte cicatrici eventual închise, dar clar vizibile şi denivelate.

Oh, nu se văd?
Răbdare.

Răbdare până la primul copil. Până la prima situaţie tensionată. Până la primele lipsuri de orice fel. Balaurii sunt acolo. Domoliţi, adormiţi sau minimizaţi de eventualele modele bune, de influenţele altor culturi, de un firicel (sau şuvoi!) de bunăstare, sunt acolo.
Se-ascund în dinţii strânşi a neputinţă. În ţipetele care se-aglomerează-n spatele zâmbetelor din ce în ce mai şterse. În palma care mai pleacă, singură, brusc, din cot, ca să lămurească autoritar lucrurile.

Suntem în cuşca plină de maimuţe bătăuşe. Atât de captivaţi de caft şi de aspectele punitive (pervers percepute drept „echitate”), că pierdem din vedere gratiile.

Nu lipsa de libertate îmi înclină balanţa când e vorba de comparaţii ante-post 89. Ci animalitatea oarbă în care trebuia să trăim.

Aud voci prea tinere susţinând hotărât că era mai bine înainte. Mi-e vag silă de ecourile (bubuitor de) proaste. Şi milă, dacă stau să mă gândesc cât vid de logică şi de gândire e la mijloc, atunci când vorbeşti despre lucruri pe care nu le-ai trăit.

Avem o şansă de vindecare. Ne-o dau, implicit, proprii copii.
O putem folosi?

Muţunau şi Mamiţuni în clasa I

Da. Muţunau la şcoală, Mamiţuni la ID (căci, nu-i aşa, nu mai puteam fără încă o licenţă şi m-a mâncat în fund ca pe Zambilica).

Pentru Muţunau pare să fie simplu - după câteva săptămâni vag haotice la început de an, acum perspectiva de-a nu merge o zi la şcoală bate orice altă posibilă sancţiune.

Pentru subsemnata... nu tocmai, unul din motive fiind că susnumita şcoleală se petrece în alt oraş. (am băgat, în total, până acum, de la prima vizită şi pân’ la primele restanţe, inclusiv, nişte mii de kilometri. în continuare cred c-am să mă trag cu trenul, sperând să-nţepenesc mai puţin în timp ce...)

În rest, sunt în profundă depresie pe tema instruirii universitare. Cursuri incomplete, cu greşeli de toate felurile (virgule între subiect şi predicat, câte-ncape, verificarea dactilografierii - sublimă dar lipseşte cu desăvârşire, prostii de conţinut - mai puţine, da’ parcă n-ar fi trebuit să fie niciuna...), mult balast pur teoretic, aiurea condensat şi complet lipsit de valoare practică.

Într-un elan muncitoresc imaginar, m-am şi văzut re-redactând manualele, salvând, astfel, învăţământul românesc (şi, de altfel, toată planeta).
Mi-am revenit rapid (şi definitiv, cred!) din reverie, cu ocazia intrării unuia dintre profi în aulă, la 20 de minute de la ora la care ar fi trebuit să înceapă examenul la materia dumisale.

Nu „bună-ziua”, nu „regret, am fost reţinut, sper că întârzierea mea nu vă provoacă prea multe probleme” (nota bene, e învăţământ la distanţă; deci poate ai în sală oameni care scapă trenu’ dacă tu întârzii...) nu nimic, doar subiectele de examen. A, şi precizarea că el punctează şi aspectele de limbă română, dar, nu de alta, cei de la zi nu ştiu să scrie, şi deci...
(admiterea a fost pe bază de dosar. nu mă mir c-ar putea avea semianalfabeţi, nu e deloc exclus).

Ce-are ...  aia cu prefectura, nu mai contează. Punctul de legătură e proful, incontestabilul ombelico del mundo, supremul punct de vedere auto-referenţial.

Da.... nu terminasem de citit a doua oară cursul (despre care am ferma convingere că-i redactat de două persoane, ambele, distincte de dom’ profesor, că prea-s mari diferenţele de toate felurile, de la topică şi structură până la stil), aşa c-am prestat cu onor & la superlativ 1 subiect din 3 (din lecturile complementare, nu din curs...) şi varii pospaiuri la celelalte 2.

Barem?
A, nu, nu ştim, n-avem.

No, ce notă am luat, dat fiind că să scriu ştiu? (e drept că, de mână, scrisu-mi cam seamănă cu electrocardigrama unei maimuţe turbate, da’ acuma na....)

10, desigur.
(n-am conservat elanul pentru tot restul sesiunii, am două restanţe).


Deci, ce e greşit cu învăţământul (universitar...) din România?
Presupunând (forţat) experienţa mea drept eşantion reprezentativ, aproape tot.

De la admitere discutabilă la cursuri prost scrise şi deseori şi mai prost comunicate studenţilor semi-absenţi (pentru ID te poţi aştepta şi să-ţi doarmă oamenii în sală, dacă-n noaptea anterioară au dormit 2 ore, că restu’ fuseseră alocate şofatului...), la examene nerelevante (prea uşoare sau prea grele, concentrate pe chiţibuşăreli teoretice, complet nejustificabile în raport cu scopul presupus al predării...), cu bareme necomunicate (asta dacă chiar există...), cu corectură la mişto, cu aere de mare severitate profesorală (nu copiaţi, că să ştiţi că vă ţin eu minte şi veţi avea de furcă la următoarele 6-7 examene cu mine...), cu (paradoxal...?) multe posibilităţi de-a trişa, cu zero interes pentru utilitatea celor predate, cu materii dublate şi inutil aduse în discuţie, cu texte şi perspective vetust-prăfuite
şi cu o lipsă de respect pentru studenţi de ţi se-ncreţeşte carnea pe tine.

- Stai! Nu intra în sală! Tu eşti dintre cei care n-au nota afişată?
Da, dă din cap studentul la zi, puţin blocat de cursul situaţiei.
- A, păi nu intra acum în examen, stai că afişăm încă o dată azi sau mâine dimineaţă. Tu vii mâine dimineaţă şi, dacă n-ai trecut sau vrei mărire, intri în examen de la 11.00.

Bravo, doamna profesoară care vorbeşte cu duhu’ din lampă, că doar studentul se materializează doar când vrei tu, în rest el nu există şi n-are drept să aibă alte planuri, mai ales în sesiune. Ce dacă programarea examenelor era alta...


Cea mai mare preocupare nu e legată nici de paşii post-facultate, nici de înţelegerea conţinuturilor predate, nici de nimic consistent - e, desigur, privitoare la „cum trecem examenul”. Eventual cu notă mare (pentru cei de la zi, ca să nu pierzi bursa).

În Românica nu se face şcoală, se face, cel mult, o risipă groaznică de energie, oarece poliţie academică şi multă bursă de note.
Salut excepţiile şi le doresc să se înmulţească - dar când aţi auzit, ultima dată, de vreun curs atât de bun sau atât de bine ţinut încât să fie asaltat de auditori, chiar şi din afara facultăţii?

Pentru că realitatea tristă e că, până nu ajungem înapoi la astfel de situaţii, şi pentru conţinut de curs, nu pentru tehnica actoricească de livrare, nu e nicio performanţă în nicio şcoală, indiferent de nivel.

Şi nu stufoşenia manualelor sau ifosele examinatorilor or să ne scoată la liman.

Cum să prinzi liliecii din casă şi de ce să stai în dreapta când zbori spre Heathrow

După o vacanţă de oboseală* la început de decembrie au urmat, în ordine, tentativele de revenire şi intrare în ritm (nereuşite), de-acum tradiţionala hibernare letargică de Sărbători şi un început zbuciumos de ianuarie.

*Vacanţa de oboseală (opusul clasicului concediu de odihnă) este acea succesiune de zile în care, deşi nu eşti la birou, te comporţi ca şi când ai fi la două deodată, pentru că vrei să vezi şi să faci tot, că doar eşti în concediu şi n-oi fi vrând să ratezi asta.

Desigur, în tot acest timp aş fi scris câte puţin despre toate cele (au fost cel puţin câteva momente pe care le-aş vrea consemnate...), dar, ca şi multe alte iniţiative lăudabile, şi-asta s-a născut talent şi-a murit speranţă.

Starea de nescriitoreală s-ar fi prelungit, doar că... universul de proporţii semi-fantastice atât de intense în care par să fi intrat de ceva timp se cere consemnat. (şi uite că reuseşte).

Pe scurt: sâmbătă, după sesiunea matinală de patinat (pe gheaţă, cu patine &instructor) am început c-un drum de nişte sute de kilometri pe durata căruia aproape c-am văzut pe şosea, în afară de multă ceaţă (cele mai sincere mulţumiri cui a vopsit de data asta şoseaua, graţie marcajelor mai sunt încă întreagă, acasă şi nu prin şanţ!) mai multă faună cu blană şi pene decât maşini. Iepuri de câmp, vulpi - astea nu hibernează! - şi şoimi; nu zăceau late, traversau rapid, de-a latul, drumuri europene, de pe care zău că maşinile nu lipseau... am văzut chiar şi de poliţie!

Am continuat sâmbătă noapte, când m-am trezit solicitată (la destinaţie) să binevoiesc a mă ridica din pat în miez de noapte pentru a participa la prinderea unui liliac.

Nu, nu era vreun ritual satanic. Nu, nu dormeam la Castelul Bran sau prin alt loc cu rezonanţe vampireşti. Povestea se petrecea într-un apartament de bloc aflat la etajul 4. În plin oraş, nu pe la vreo exploatare minieră secretă de pe coclauri. Cum şi de ce au intrat lilieci acolo... nu cred că vom afla vreodată.

(Presupunerea mea a fost că liliecii au intrat printr-unul din balcoane, atât de plin de flori că pare grădină botanică şi care, de felul lui, cam stătea, când şi când, cu un geam deschis - şi c-au rămas acolo - ori pentru că le era prea bine, ori pentru că n-au mai avut cum ieşi, când, la un moment dat, geamul se va fi închis).

Liliacul în chestiune (pe care nu m-am aventurat nici să-l văd, darămite să-l fotografiez, pentru că, pe de o parte, aceste fiinţe înaripate îmi plac mult mai mult la televizor sau pe cer, în zare, şi, pe de alta, pentru că realmente nu-mi doream funcţia de prinzător de zburătoare mici şi potenţial muşcăcioase) stătea, se pare, atârnat cumva în spatele unui tablou. (atârnat de şnurul de prindere a tabloului, cel mai probabil).

Fusese dat de gol de pisica Miki (recent migrată-n locuinţa cu pricina), care pisică fusese remarcată ca fiind subit & inexplicabil excesiv de interesată de artă (în speţă de tabloul cu pricina...).

- Hai să mă ajuţi să-l prind. Eu scot tabloul şi tu-l iei cu cu prosop, sau invers.
- Nu vrei să-l laşi de decor? Dacă tot stă acolo şi nu face nimic...
- Nu, că se tot agită mâţa şi  cu ea aşa n-o să pot dormi.

Tabloul fiind atârnat deasupra unui pat (cel în care intenţiona să doarmă instigatorul la capturări lilieceşti), intrusul a fost prins şi apoi expediat blânduţ (dar fără prea multe preparative...) pe geam afară. N-am participat, nu pot decât să sper că mica zburătoare (probabil leşinată de foame...) a reuşit să dea din aripi la timp şi n-a ajuns în ghearele mâţelor de jos după ce scăpase de-aia de sus.

În tot acest timp, Muţunau dormea. A fost la fel de neimpresionat la trezire.

Ulterior, am aflat că-n apartamentul cu pricina mai fusese găsit un liliac înainte de vizita noastră şi că, la două zile după, a mai apărut unul. Amândoi, însă, morţi prin intervenţie pisicească (zise Sherlock) întrucât au fost găsiţi mult prea aproape de nisipul mâţoilor ca să nu suspectăm relaţia directă....

Miroase a colonie.
- Mai caută, poate-i dai la export.

Mânată de curiozitatea-mi proverbială, m-am apucat de scurmat pe net după articole pe subiect.

Mega interesant.
Folclorul românesc zice că liliecii intră în casele nelocuite; după cum am dedus eu, pe alte meleaguri nu dau dovadă de atâta curtoazie şi intră pe unde îi taie pe ei capul (fiind capabili să se strecoare prin fisuri de 1-1.5 centimetri! ceea ce le dă spectaculos de multe opţiuni... ) atunci când au nevoie (temporar sau permament) de un locşor nou şi presupun ei că nu vor fi deranjaţi. Ca tot omul, dacă le-a plăcut, revin!

Iaca şi un soi de chestionar de auto-diagnostic pentru vieţuitorii în case: ai, sau n-ai lilieci în pod (& nu numai)?

Căutările mai ţintite dau şi mai multe rezultate - cum ar fi faptul că la Sibiu există Asociaţia de Protecţie a Liliecilor din România (care asociaţie m-a informat, via blogul lor, că, dacă găsesc un liliac rănit, îl pot da şi pe el cu gălbenele sau propolis, da’ cu grijă, ca să nu mă muşte. Aha, ştiam eu ceva despre lilieci şi dinţii lor!)

În plus, liliacul n-ar fi trebuit prins cu prosopul, ci cu castronul (chestie în beneficiul tuturor părţilor implicate, care, teoretic, scapă fără răni şi zdrelituri). Sigur, o să ştiu pentru data viitoare!


Câte feluri de lilieci sunt?

Păi, în apartamentul ăla... sper că nu mai sunt.
La noi în ţară (unde mediul urban nu-i adoră..., însă, mai multe.



Aşa... încheind subiectul lilieci, la întoarcerea de pe marile drumuri m-am apucat să caut ceva în portofel (poza cu Batman...), ocazie cu care am descoperit că nu mai am chitanţa de la rovigneta. De valabilă e valabilă, c-am luat-o cândva prin septembrie-octombrie, dar unde e... Dumnezeu cu mila.

Acu’ stau şi mă-ntreb de unde scot un duplicat.



Aşa... şi, dacă zburaţi spre Londra (cu avionul, nu cu liliacul) şi aterizaţi pe Heathrow, dacă aveţi loc pe partea dreaptă a avionului şi e soare, veţi beneficia de frumuseţe de survol.

De exemplu: (cu precizarea că filmarea asta ar fi în sens invers survolului făcut de avioanele de linie).
 


Pentru nostalgici, aici e varianta din 1970 - 1979



(eu zic că e încheierea logică a poveştii cu lilieci...!)