Pentru că tot nu-mi revin...

De văzut fără sonor.
Imaginile, singure, spun o cu totul altă poveste decât sunetele.

Uneori,
cât construieşti o punte spre altă realitate,

ca să te-ajute să supravieţuieşti,

vorbele

nu dau glas,

ci trec sub tăcere.

Învăţăturile (şoferiu)lui Mamiţuni către fiul său, (deocamdată pietonul) Muţunau

N-ai ce să cauţi singur printre maşini mai devreme de momentul în care eşti mai înalt decât maşina. Nu contează că maşinile alea-s (sau par a fi) parcate.
De ce?
Pen’ că sub înălţimea aia şoferii nu te văd la vreme. Sau nu te văd deloc.


Nu traversa niciodată prin spatele unei maşini care parchează / dă înapoi. Aşteaptă locului câteva secunde, ori până ce te-a observat şoferul, ori pân’ s-a oprit maşina.
(nu ai idee câţi prostovani adulţi am văzut recent făcând asta, şi nici nu vrei să afli. destui)


Dacă te mâncă-n fund să traversezi neregulamentar (adică pe unde nu e zebră) cască ochii să te asiguri că ori nu vine nicio maşină, din nicio direcţie, ori că ăia de vin te-au văzut şi, eventual, ţi-au şi făcut semn să treci.


Dacă eşti cu cineva, per pedes, şi aveţi de împărţit drumul cu o maşină, staţi locului împreună până trece maşina. N-o rupeţi de fugă, unul hăis şi unul cea. Ar fi cea mai sigură reţetă să şi-o fure măcar unul dintre voi.
Singura excepţie acceptabilă e când şoferul v-a făcut semn că v-aşteaptă el (ea).


În caz de iarnă cu zăpezi de tip nămete, nu sta ca popândăul pe stradă, fix pân’ ajunge maşina la bombeul tăi, urcă pe trotuar din vreme!
Oricât de bună ar fi maşina şi de priceput şoferul, nu există opriri milimetrice. Nu pe polei. Şi nu vrei să afli cum e să-ţi treacă o roată de maşină peste laba piciorului - mai uşor se recuperează fracturile de oase mari decât una de-asta... după care rişti să ai de suferit iremediabil tot restul vieţii.
Din nou, cel mai prudent e să stai locului până trece maşina. Riscul de alunecare şi de poposire sub roţi e mai mic.


Am lăsat maşina sub nămeţi de câteva zile şi n-o voi scoate o vreme.
Da’ gherle majore de tip pietonul tembel tot văd. Nu de alta, există.

Cordonul de lumină

Nu l-am cunoscut personal pe Adrian Iovan. Nici pe Aura Ion. Nici pe vreuna din celelalte persoane din avionul sanitar aterizat forţat.

Nici pe cei care aşteptau, sperând la o minune, transplanturile de organe.

 

Dar aş vrea s-o fac acum.

Nu spumegând în discuţii mai mult sau mai puţin private, în mediul virtual sau în cel real.

Nici dând cu pietre-n instituţiile statului. (tind să favorizez napalmul)
Nici înghesuindu-mă la înmormântări. E grotesc, înspăimântător şi inutil.
Nici absorbind (culmea, contra cost) mediatizări cu miros de hienă.

 

M-am săturat să mă sufoc inutil de revoltă.

Prefer gesturile adevărate, practice, de oameni care încearcă să facă, materialmente, ceva.
Mă plec în faţa voluntarilor care au încercat (şi reuşit) să facă. Nu să stea la vorbă.

Pierdem vremea când despicăm firu-n şaişpe milioane. Şi oamenii de pe munte mor a doua oară.

Dacă însă reuşim să transformăm tragediile individuale într-un efort colectiv, constructiv, de corecţie, o să mă alătur.

Dacă organizează cineva un marş al tăcerii, vin. (dacă mă mai enervez mult, îl organizez eu... şi chiar nu va conta dacă-s singurul participant!)

Propunerea concretă e următoarea: în următoarele seri, în şir, oriunde de-a lungul Dâmboviţei, între 8 şi 9 seara, cu lumânărele aprinse. Nu mult, câteva minute.

Cine aderă la idee e rugat s-o promoveze. Eventual în toate oraşele, că râuri mai sunt...

Cine nu, să propună alta.

Un dublu cordon de lumină. Îl facem?

 În plus, dacă se apucă vreo careva (persoană fizică sau ONG) de strâns bani pentru o altă realitate, mai bună, indiferent dacă vine sub formă de avion, de cursuri de pregătire pentru medici, de instruire a populaţiei împotriva dezastrelor, o să mă alătur. Cu efort direct sau cu bani, cum o fi.

Nu-mi pasă că deja dau bani (destui) statului ca să facă el asta. În România, statul e un circ profund idiot, o caricatură obscenă. Dar, înainte de-a-l distruge, are sens s-avem o alternativă mai bună. Pentru construirea ei aş plăti suplimentar.

 

Aşa aş vrea să ajung să-i cunosc, să mă apropii de ei.

 

Până una-alta, am ales să port, o vreme, o eşarfă şi o banderolă neagră. Dintr-un motiv sau altul, întâmplarea asta nu e ceva pe lângă care să pot trece pur şi simplu.

"Nu fi supărat!" (consideraţii oarecum absconse pe teme semantice)

Lui Muţunau, brusc şi ferm botos după nu’ş ce eşec cataclismic (universul conspira împotriva lui şi, ietă, adulţii din jur nu săreau pe loc să-i îndeplinească orice dorinţă, cu toate că li se făcuse marea favoare de-a nu li se mai cere să ghicească gânduri...), i se adresează, prieteneşte, următorul îndemn:
- Nu fi supărat!

Botişorul dumisale umflat se accentuează, desigur.

De ce, că doar replica se voise empatic-consolatoare?

Iaca, simplu.

Copilul are tot dreptul să „fie” supărat, dacă asta e ceea ce simte. Cât de rezonabilă sau nerezonabilă era aşteptarea (sau era dorinţa) de la care pornise situaţiunea e nerelevant.


Confuziile apar în materie de reacţie şi control parental / adult.

Prima e cea dintre sentiment şi persoană.
Am pus „fie” între ghilimele pentru că aici avem încetăţenită o prostie lingvistică.

Supărarea e ceva ce simt - e prea mult spus (şi, în acelaşi timp, idiot) c-ar putea deveni ceea ce sunt.
Suprapunerile între sentiment şi persoană nu-s de folos nimănui, nici copilului, nici adultului.
Merită identificate şi corectate, că n-are sens să laşi supărarea, oricât ar fi, pe moment, de copleşitoare, să devină identitară.

(te-oi fi văzând Zâna Supărării... te pomeneşti...)


A doua e în materie de reacţie parentală - cu precizarea că aici apare o falsă extindere de responsabilitate.
Faptul că junele se simte supărat nu înseamnă că eu tre’ să mă iau brusc de fund în sus şi să fac nu’ş ce gesturi măreţe (drept compensare sau sub imperiul reacţiunii...).

Supărarea nu mă obligă la nimic. Nici a lui, nici a mea.

Pot, evident, să-l consolez, confirmând c-am recepţionat că e supărat, pentru că ar fi vrut X, şi X nu s-a întâmplat / materializat / acordat (etc), că, eventual, şi mie mi-ar fi plăcut să, etc.

Atenţie, consolarea nu înseamnă reparaţia vreunui prejudiciu - pentru simplul motiv că-i imposibil. Nu-s, cronologic, din acelaşi timp.
(Condamnarea lui X pentru comiterea unei violenţe nu vindecă subit nicio rană. E un soi de compensaţie, dar nu repară nimic, că nu te-ntorci în timp, Minority Report-ic, să-l împiedici.)

Nu foloseşte la nimic să-i neg supărarea (ea există) şi nici să minimizez / subminez sentimentul (copilul oricum îl resimte la altă intensitate; ce va ajunge la el e insinuarea de inadecvare...).

Iar să m-apuc să „repar” e ca şi cum aş vrea să fac din pere, mere. Le mai tai un pic în partea de sus şi, uite, sunt ... rotunde! Mere, ce mai!


Dorinţa parentală de reparaţie e, de fapt, în favoarea părintelui - nu cumva să ajung să mă simt şi eu prost ca reacţie la faptul că manifeşti supărare.

Deci, preventiv, ia să te repar.

Doar că, de fapt, negarea sentimentelor e un act distructiv.
Şi egoist-ignorator, că pune brusc nevoia resimţită de părinte înaintea sentimentului (absolut legitim) al copilului.

Nu, n-o să bubuie dinamitic pe fundal; nici n-o să se lase cu urme de fulger pe piele; însă, în afară de faptul că reuşeşti să-i dai ferm omuleţului cu firma-n cap, ce ratezi fundamental într-o ocazie din asta e şansa de-a-i deschide copilului drumul spre autoreglare - spre ideea că, da, uite, nu tot ce zboară se mănâncă, nu întotdeauna obţinem ce vrem, dar de obicei nu murim din asta şi nici nu e cazul să ne aruncăm rapid în căutarea primei consolări disponibile.

Că are mai mare sens să caşti ochii şi să observi: că de la dorinţă la împlinirea ei e, întotdeauna, un drum de parcurs, (mai scurt sau mai lung, făcut de altul sau de tine, dar el există),  că întrebările sunt - „cum ajung (dacă pot) din A în B” (cu sublinerea ideii că, iaca, uneori n-o să pot; metafora lui „nu putem sări pân’ la etajul 10, avem fie de mers pe scări, fie de luat liftul” e destul de elocventă pe subiect...)
- şi respectiv cum îmi gestionez eventualele frustrări aferente. Eu, mie - nu eu, altuia.


Aşadar, te simţi supărat?
Cred că pot să-nţeleg de ce. Nici mie nu-mi place să....

Precar

În ţopăielile-mi mai mult sau mai puţin coerente pe net, am dat peste articolul ăsta. Care, din motive posibil încă necunoscute doamnei Shriver (şi, deci, mai mult ca sigur neintenţionate), m-a pocnit direct în cap. De mai multe ori.

Cum de-am ajuns victimă colaterală? Că n-aş putea spune c-am avut de făcut alegeri atât de dramatice precum cele descrise-n prima frază a articolului.
Cel puţin, nu încă.
Şi nici că mă regăsesc cine ştie ce în contextul social descris.

Aşadar?
Simplu. Mă încadrez, într-un fel şi mai trist, la a doua.

Acum 2-3 săptămâni, într-o seară ceţoasă şi întunecată, o prietenă a fost implicată într-un accident de maşină. Minus carnetul suspendat, lucrurile s-au terminat bine, fără drame şi traume majore.

Prietena mea a avut de aşteptat la spital până pe la 2 noaptea; a sunat pe cineva care, din fericire, a mers să-i fie alături, cât aştepta ea nişte rezultate de analize.

Eu n-aş fi putut.

Şi constatarea asta mă-ntristează. Până la os. Nu doar pentru că, iaca, realizez oficial că nu (mai) sunt în stare să mut munţii. (se pune şi asta la socoteală; acum sunt un fel de supererou care constată brusc că i s-a cam decolorat costumul...şi nici spandex-ul nu mai e ce fusese!)

Cât pentru că văd, brusc, aspectul precar, iluzia, gratiile cuştii. Propriile limitări, care, colac peste pupăză, mai şi par să se apropie. Cuşca se strâmtează, adio, scăpare.

Mi-e greu spre imposibil să pot pleca de-acasă seara, în mijlocul săptămânii, în condiţiile-n care habar n-am la ce oră ar urma să mă-ntorc, sunt ruptă de oboseală şi, de obicei, scufundată deja-n restanţe domestice şi nu numai.
(sigur, pentru prietena mea ar fi contat şi simplul act de prezenţă temporară, nu mi s-ar fi cerut s-aloc mii de ani...)


Imprevizibilul cel mai mic mă aruncă (destul de violent) în crisis mode.
Iar asta e dimensiunea precară a vieţii, cel mai bun pat germinativ pentru proliferarea violenţelor de orice fel.
Logica e foarte simplă: la vreme de criză, tre’ să mă apăr!
Cea mai bună apărare e atacul. Deci, preventiv, la ataaaaac!
(in orice direcţie)


Am, aşa, nişte deja-vu-uri de pe vremurile de tristă amintire, când, sub masca poporului fericit din statul multilateral dezvoltat se puteau vedea, în pofida tonelor de ipocrizie, reacţia viscerală la presiunea terorii că dacăăă... şi furia aferentă.
(şi mai am, aş zice, să-i mai returnez, simbolic, iepocii de aur, un număr de produse şi subproduse de exorcizare...că mă mai încurc în ele şi-acum!)

Şi mai am şi conştiinţa faptului că operez de cam prea multă vreme sub imperativul supravieţuirii. Să treacă ziua cu bine, s-o scoatem la capăt, să nu X Y, să da Z şi W.


Să mă mai mir că de-o vreme-ncoa’ mă simt de parcă:
1. m-ar fi călcat naveta spaţială Discovery
2. n-am nicio intenţie să mă ridic de-acolo
3. sunt pe punctul de-a-i cere navei să dea şi-n marşarier un pic...

Muţunau versus Chuck Norris

Notă: acesta este unul dintre textele ce se impun a fi consemnate, indiferent de intemperii. (Intemperiile constând, concis vorbind, în constatarea repetată că suntem un duo de campioni - Muţunau e campion olimpic la probele de Neascultare pe Toată Linia iar Mamiţuni la Călcat Intens în Străchini).


Discuţie-n maşină, acum câteva zile:
- Eu pot să număr pââână la infinit!
Fond sonor de zgomot de cărămidă refractară bătută intens în chept.
- Da? Uau. De câte ori?
- Păi, zice vag bulversat Muţunau, o singură dată.
- Păi, da, că altfel te-aş fi botezat Chuck Norris.


Muţunau nu ştie cine e Chuck Norris - autorul apelurilor pierdute găsite de domnul Bell când a inventat telefonul - dar Mamiţuni, da.


Eveniment „cald” (aproape transmis în direct): Mamiţuni, porc restanţier, se-ndură să meargă să plătească întreţinerea din cretacicul superior şi (deocamdată) până-n pliocen.
Muţunau vine, desigur, şi el, condimentând calculele de penalizări cu tentative de-a şuti din teancul de bani aduşi în scop administrativ.
Se-ncinge o oarecare discuţie cu privire la destinaţia bănetului, din perspectivă investitoro-hoţoman-muţunautică.

La plecare, Mamiţuni pleacă mai bogată cu o chitanţă şi Muţunau cu o bancnotă de 10 lei şi un pumn de monede de varii valori...

E, cum e asta? Să vii restanţier şi să pleci cu bani de la administratorul de bloc?
(următoarele instuţii pe care le vom vizita cât de curând sunt Primăria, Poliţia, Circa Financiară şi Banca Naţională. La BNR n-am restanţe, da’ mergem oricum.)


De unde putem pretinde că, din fragedă pruncie, Chuck Norris declarase că modelul lui în viaţă e Muţunau.

Filme, desigur

Pe 31 decembrie ne dădeam mari cinefili şi vedeam, unul după altul, Khumba şi Frozen.






Mie mi-a plăcut mai mult Khumba, lui Muţunau, nu, dimpotrivă; mica felină alungată din familia ei pentru că era „defectă” e de natură să cam sperie un zburdalnic de 5 ani juma’; cred că i-a scăpat că, ulterior, Fango se şi răzbună pe cei care l-au alungat, iar partea cu moartea mamei lui Khumba a respins-o din start drept de neconceput. (poate n-ai înţeles tu bine, mami, n-a murit)


Din Frozen am reţinut cântecelele - în versiunea youtube-istă, în engleză, pentru că vreo câteva mostre de transpunere-n română (în vară???) mi-au dat frisoane. (la „hai afară la zăpadă”, corespunzător lui „do you want to build a snowman” m-a pufnit râsul. fetele nu ies afară la zăpadă, Elsa-şi face minunile-ngheţate în palat...) şi pe Olaf, desigur! (cumva motivul principal al mersului la film...)




În rest, noi suntem mai fani Tom & Jerry decât (aproape) orice Disney.

Filmele noi, cu prinţese suave dotate cu ochi mai mari decât încheietura mâinii nu mă dau afară din casă de-ncântare, drept care nu le promovez cine ştie ce. Frozen a fost, mai degrabă, o excepţie decât o regulă.

Nu cred că de-acum încolo o să ne-apucăm să bifăm ritos orice film nou apărut (mai degrabă n-o vom face...), cu toată încântarea lui Muţunau la vederea faptelor de arme ale Annei din Frozen:

- Uite, mama, vezi că nici ea nu se uită pe unde calcă?

Lista de lecturi curente

(Notă: în calitate de Mare Grinch, am hotărât că eu o să marchez Anul Nou mai încolo, nu e clar chiar când; poate prin decembrie 2014? Deci o să trecem destul de repede la chestiunile de interes curent, ne-aniversar. În rest, La Mulţi Ani şi-un 2014 mai bun fiecăreia şi fiecăruia, şi mulţumesc oricui a dat bani pe artificii şi le-a-mproşcat apoi pe ceriul oraşului. Nouă ne-a plăcut.)

Aşadar, în prezent avem: somn, biscuiţi de ovăz (în materie de bucătăreală cu Muţunau, echivalentul descoperirii roţii. sau a apei calde. sau a roţii calde, la o adică...), linişte, pe urmă proteste şi urlete, pe urmă cărţi.
(tableta primită cadou de la Moş a fost deja confiscată pe motiv de Mari Abateri Muţunautice şi pusă aşa de bine că nu mai ştiu exact unde e - şi, spre deosebire de telefon, nu pot s-o sun - deci deja putem să n-o mai punem la socoteală)

Ziceam că mi s-au legat de mână alte cărţoaie (cu maaari coperţi, zdravene & solide) de la editura Adevărul. De data asta vorbim despre seria Miturile şi legendele lumii.

Mai sunt (dar încă nu le-am găsit la acelaşi irezistibil preţ de 4.99 lei... ) Povestiri mitologice, Cavalerii mesei rotunde şi Robin Hood.

Cu toată stima pentru eforturile de popularizare a capodoperei literaturii italiene, Divina Comedie s-a dovedit o greşeală de achiziţie - ilustraţiile sunt ... em... cam prea explicite. (picioare în flăcări, varii secvenţe de tortură infernală, etc. n-am o problemă cu a discuta despre moarte - nici n-am prea avut cum evita subiectul, de nişte ani încoace... având în vedere c-a venit la impuse - dar am o foarte mare problemă în a conceptualiza tortura şi una şi mai mare în a dialoga pe subiect c-un preşcoler, drept care, până una alta, evit intens tema)
E drept că-i cam greu să-l transformi pe Dante în vreun pastel cu fluturaşi, dar, pentru moment, cartea cu pricina a aterizat după pat - de unde va fi, sper, extrem de greu de scos, cel puţin în următorii ani...


Consecinţele achiziţiei cărţofile includ faptul c-acu’ tre’ sa raşchetez Wikipedia în căutare de genealogii mitologice - căci, nu-i aşa, tre’ s-avem şi clasificările (care-i zeu, care-i erou, care-i titan, etc) şi înrudirile clare - iar aici va fi ceva mai complicat de explicat ce-i cu atâta endogamie, dar o să recurg la explicaţia clasică „iaca, alţii nu erau”.

Evident, după aia o să aprofundăm şi rezbelul troian.


În disperare de cauză şi din dorinţa de-a mai evita un pic tăvălugul grecesc, iaca, Moş Crăciun a mai adus şi Vrăjitorul din Oz.

Pe-asta:

... pentru că, desigur, nemaicăscând de multişor ochii în direcţia bibliotecii muţunautice, uitasem c-o avem şi pe-asta (preferabilă, pentru că are şi ilustraţii!)

Fiindcă e vacanţă (oarecum...) şi ne lălăim intens la culcare, a durat doar 3 zile să terminăm de citit (şi de dat lămuriri despre...) Vrăjitorul din Oz.
Mi-ar fi plăcut (şi mi-ar plăcea în continuare) să dezvoltăm subiectul Oz, de pildă via desene (făcute de noi, nu animate), dar în prezent n-am destulă energie şi pentru asta. Pare simplu (poate că şi e), dar presupune o desfăşurare de forţe care mă depăşeşte momentan.


Aşa că pe urmă ne-am apucat de Cornelia Funke:

Când Moş Crăciun a căzut din cer e o carte absolut adorabilă, cu destul de multe potenţiale subiecte de dezbatere copilească - de la cadourile mici-mici-mici (altfel cum ar încăpea în sacul Moşului?) care cresc ulterior şi până la lăcomie şi comercialisme.


La fantome am trecut din semi-disperare de cauză, dat fiind că, în afară de-a fi, sonor vorbind, post de radio (cu tot cu reclame) Muţunau era şi post de radio cu / pe teme de fantome.
- Dar dacă dincolo, în sufragerie, e o fantomă?
- E lumină, nu cred că fantomele vin pe lumină.
- Dar dacă vin noaptea, cand noi dormim?
- Sunt cea mai anti-fantomă persoană din lume. Antidotul suprem. (Muţunau nu a fost informat ce e aia antidot, dar suna impunător) Ia uite-te tu puţin la mine (eram ciufulită şi semi-demachiată, vag goth), chiar crezi că vreo fantomă şi-ar dori să vină în preajma mea?
- Nu, zice Muţunau, pe moment copleşito-convins & plin de respect antidotic.

Eroii principali ai poveştii sunt Tom, doamna Hedwig Sucdechimion şi, desigur, fantoma Hugo (zisă şi Hiughio). Hiughio este o FMS (fantomă mediu sinistră) şi, împreună cu micul erou şi însoţitoarea lui, se vor ţine de varii fapte de arme din aria de vânat fantome.

(la-ntrebarea de ce o fantomă ar participa la vânarea altor fantome n-am ajuns încă; promite să fie o discuţie miezoasă...)

Şi aici ar mai fi alte (parcă 2) cărţi din serie, dar încă nu le-avem.

Desigur, acum răspund non-stop la întrebări de tipul „da’ cum miroase putregaiul verde”, „da’ de ce fantomele miros urât”, „da’ radiaţiile pot acţiona cu succes împotriva unei fantome?”

 

No, dacă m-a mâncat în fund...

Cum ziceam, la lecturi regula e că Muţunau citeşte titurile (şi, mai nou, şi textele de pe copertă) şi eu capitolele propriu-zise.

Tot procesul de-nvăţare a cetitului, văzut din exterior, e absolut fascinant. Sticlirea aia din priviri, la momentul în care sensul unui cuvânt (şi, ulterior, al unei expresii) a devenit clar ar merita o postare separată...

 

Cum cam perseverez în eroare (pentru că ştiu bine că, odată deprins cu microbul cetitului, junele va avea nevoie de 1. o listă de lecturi potrivite; 2. lămuriri bine documentate pe varii subiecte de amploare enciclopedică...), am dat să m-apropii de tema „ia citeşte tu pe cont propriu...”.

Ceea ce, evident, necesită cărticele ilustrate, cu povestioare accesibile şi texte scurte şi scrise mai măricel. Până una alta, am scobit între cărţi după Căţelul vrăjitoarei, de la Corint Junior, suficient de inedite cât să stârnească destulă curiozitate (unul din combustibilii pentru motoarele muţunautice...).

Mai sunt şi alte cărticele pe listă, în special cele cu pictograme inserate-n text, dar, deocamdată, n-am ajuns acolo.

Mi-am mai propus să scot (de la naftalină sau de sub pat) Cărţile cu Apolodor (desigur, evident, de dragul rimelor...) - cumpărate mai demult, oarecum la impuse, în compensarea unor distrugeri muţunautice de grădiniţă... (el le-a rupt, eu le-am înlocuit. conferinţa de presă aferentă ar fi meritat pusă pe youtube. sau, eventual, poate n-ar fi rău să deschid un soi de TED la rubrica aşa nu....)

Alte ziceri muţunautice

Marele Chef Muţunau îşi comandă cina:
- Salată de vinete ... cu brânză de capră... cu castraveţi muraţi!

În curând, castraveţii muraţi vor fi un ingredient de bază şi pentru pâinea cu unt şi dulceaţă.
(brânza de capră deja e!)

***

Marele Meteorolog Muţunau îşi examinează, intransigent, şoferul - care şofer e, evident, pe cale să pice cu zgomot acest examen ştiinţific (fapt care-l va determina să nu mai incerce niciodată să-şi dea doctoratul):
- Deci acum e frig pentru că a venit o masă de aer rece... Dar mesele de aer rece de unde vin?
(şi dă-i, şi luptă, şi explică-i că mesele sunt alea la care stai, ori cele pe care le mănânci, iar masele sunt alea cu/pentru referinţă cantitativă... )

***

Discuţii despre colegii de grădi:
- X stă în Dragabiru!

***

Mari aventuri imaginare:
- Kairu! Loveşte fulgerul maletic!

***

Sătul de invitaţiile benevol obligatorii la lectură (eu citesc capitolul, dar el citeşte titlul):
- Nu mai vreau să citesc, e pliptisitor!

***

Sub profunde influenţe mitologice (dat fiind că mi s-au legat de mână, în Real, alte cărţi scoase la mezat de (acum defuncta?) editură Adevărul,

Muţunau cântă de zor prin casă:
Tezeu şi Ariadna
Tezeu şi Ariadna
Ura, drăguţa mea,
Tezeu şi Ariadna!

***

Cireaşa de pe tort: trecem, într-o zi ceţoasă, pe lângă construcţia cu iz religios din curtea Căşii Poporului. Mă pocneşte dorul de explicaţii şi-i declar Muţunaului cum că hardughia e plănuită a deveni o chestie numită Catedrala Mântuirii Neamului.

Muţunau, cu urechile acoperite de căciulă, vag neatent şi potenţial surdulică de la noul val de răceală, vrea să reţină corect numele operei:

- Catedrala Bântuirii Neamului?

***

Post scriptum:
În cadrul unei tentative de lămurire pe nu’ş ce situaţie concretă, care tentativă s-a dus repede în dezbateri pe teme de percepţii şi credinţe diferite:
- Eu cred că s-a-ntâmplat X (zic eu)
- Eu mă cred pe mine!


La vreme de nu’ş ce serbare, scot de la naftalină o bluză cu nimic altceva spectaculoasă decât via aparentă noutate şi mă echipez pretins festiv. Marele Critic de Modă Muţunau se exprimă:
- Pfffaaa, este super-bleah!

Să-l ajutăm pe Moş Crăciun! Unde? În pod!

Teatrul din podu’ meu este exact ce îi indică şi numele - un teatru într-un pod. Al unei case.

Susnumita casă se află în Pantelimon (oraşul Pantelimon) şi în ea locuiesc Cătălina Hetel (psihoterapeut), Voicu Hetel (actor la Teatrul Ion Creanga şi realizator de ateliere şi alte evenimente pentru copii) şi cei doi copii ai lor...
A, şi câinele Daisy!

În pod se’ntâmplă, aşadar, tot felul de minuni - din care acum vom aduce vorba despre una singură, un atelier (în 2 părţi) pentru copii între 3 şi 7 ani!
(dacă aveţi un copil de vârsta atelierului şi un altul mai mic, veniţi cu amândoi!)

Sâmbătă, 14 decembrie, şi duminică, 20 decembrie, de la orele 10.00, sunteţi invitaţi să-l ajutaţi pe Moş Crăciun (care e destuuul de ocupat în perioada asta) să pregătească brăduţi, globuri, felicitări, cutii de cadouri, şi ce vă mai trece prin cap, preţ de câte o oră.

Detalii suplimentare şi înscrieri (care sunt nu doar utile, pentru că-n pod nu-ncap mai mult de 10 perechi copil-părinte, ci şi obligatorii!) la catalinahetel@yahoo.com (0766.423.297).

De ajuns se ajunge aşa:



Vizualizare hartă mărită

Ieşiţi din Bucureşti spre Pantelimon şi urmaţi, preţ de cam 1000 metri, indicatoarele spre Ferma Animalelor, după cum urmează:

- după ce aţi trecut peste lac, faceţi prima stânga, apoi urcaţi, pe strada Tudor Vladimirescu, preţ de cam 100-150 de metri, până la un (soi de...) semn giratoriu;

- la semnul giratoriu alegeţi a doua la dreapta, anume strada Sfântu Gheorghe (atenţie, prima la dreapta, strada Mioriţa, e foarte uşor de pierdut din vedere), urmând semnul către Ferma Animalelor

- mergeţi drept muuuult şi bine (aşa va părea, la dus, cui nu ştie deja drumul! în realitate sunt cam 500m) până ce treceţi de Mega Image (aflat pe stânga şoferilor, mai precis între strada Orhideei şi strada Magnoliei) - moment în care încetiniţi...

- pentru că următoarea stradă la stânga, după strada Magnoliei, este strada Avicola, ţinta & destinaţia periplului...

Onor strada Avicola nu este marcată prea precis (scrisul cu vopsea de pe un gard s-a şters cam de mult... ). Dacă aţi ajuns să vedeţi strada Sfânta Maria (următoarea, ceva mai bine marcată), e rost de-o stângă-mprejur (şi-apoi, de-o primă dreapta).

Încă vreo 80-100 metri şi pe partea dreaptă se vede o casă albă, masivă, semnificativ mai înaltă decât celelalte.

Gard în gard cu această casă albă se află una mai mică şi viu colorată - roz, galben şi portocaliu.
Pe poartă e un semn de câine rău.

Câinele rău este Daisy- metis de cocker, zgubilitică dar blândă, uşor de înnodat şi de deznodat după bunul plac al omului...

Familia Hetel pregăteşte şi oferă, în afară de atelierul de spiriduşereli, şi o minunată (pante)limonadă!

Spor la spiriduşat / spiriduşerit!

Sfânta Weekend

Sau poate Sfântul Weekend?

Nooo. De vreme ce aveam Sfânta Vineri şi Sfânta Duminică (despre Sfânta Sâmbătă nu-mi amintesc momentan nimic), cu siguranţă că şi sfârşitul de săptămână poate fi sanctificat la feminin.


Aşadar: dragă Sfântă Weekend, regatul dumitale temporal s-ar putea numi, în ce mă priveşte, şi Ţara Minunilor. Mai precis, Ţara Minunilor Incomplet Produse. (asta, pentru că deseori n-apucă nici a debuta).

Căci finalul de săptămână este intervalul acela magic-mântuitoriu în care eu îndes (din timp şi deseori cu picioarele, ca atunci când te chinui să-nchizi o valiză obeză) promisiunile disperate ale realizării tuturor chestiilor (de mult) rămase neterminate.

Sau, cum ziceam, neîncepute - spre a nu folosi detestabilul termen de amânate.


Pe scurt, totul îşi găseşte, ipotetic vorbind, rezolvarea în weekend. De la hainele de spălat pân’ la varii opere masterchef-ice la a căror simplă vedere (sau, hai, şi mirosire) va leşina admirativ juma’ de galaxie. (despre făcut curat în casă nici nu mai vorbesc).


Weekendul imaginar (ăla creat în gând încă de dinainte de weekendul trecut- ce să mai, dintotdeauna) devine, astfel, atot-încăpătoriu, atot-rezolvitoriu, plai de linişte, pace şi rezolvări mirifice, multivers infinit în care încap toate cele, deodată.

Ăla real e cu treziri dureroase, alergături spre te miri unde, ambivalenţe la tot pasul (mi-e drag să fac X, să mă întâlnesc cu Y ori să merg la Z, doar că, în tot acest timp, îmi cam muşc mâinile la gândul că tonele de lucruri plasate-n capul Sfântei Weekend se transformă, deja, în zgârie nori...) şi final tragic - că, de vreo lună, nopţile de duminică spre luni sunt dedicate redactării de varii protocoale şi rapoarte, ceea ce nu ajută deloc în materie de start bun al săptămânii următoare...


Aşa încăt:

Dragă vacanţă de iarnă,
ai idee cu ce ochişori holbat-lăcrimoşi, mustind de speranţă, mă uit eu lung la tine?
Te rog să te pregăteşti măcar cu 2 zile a câte 240 de ore. Aşa, pentru început...

Adevăratul Moş Nicolae

Crescută fiind pe vremea lui Moş Gerilă, la mine n-a venit Moş Nicolae. Prima dată am avut de căutat în cizme prin ’90 sau ’92, cred... când deja fiecare îndesa câte ceva în mergătorii fiecărui alt membru al familiei, prefăcându-se că-i primul şi singurul care face asta, şi distracţia supremă era să nu dăm cap în cap pe hol în timp ce...

Cred că Moş Nicolae de pe vremuri nici nu prea avea cum fi la timp dotat cu fructe şi nici cu ciocolată pe gustul destinatarilor (iar eu, una, făceam un bot de 4 metri şi strâmbam un nas de 3 dacă, Doamne-feri, ciucalata nu era din aia - care din aia, habar nu mai am. îmi amintesc clar doar că aprobam cu fermintate cărămiduţele de ciocolată chinezească, atât lingourile învelite-n foiţă aurie, cât şi pătrăţelele cu fotografii adorabil-minuscule, şi că detestam glucoza.).

Acu’, recuperatoro-judicativ, zic că şi două mere şi trei nuci (fie ele şi nepoleite) ar fi fost bune. Nu în sine, cât pentru gustul sărbătorii - pe care, oricât l-aş căuta, nu-l am. Nu de-adevăratelea.
A(vea)m vaga senzaţie că nici n-o să-mi mai crească.


Poate de-asta, poate pentru că Moş Crăciun ne va aduce o tabletuţă (mini... cu un firicel de memorie... WiFi... iar noi n-avem WiFi... deci o să ne uităm la ea ca mâţa-n calendar.... respectiv mâţa-n tabletă... dar cine să le mai numere!!!), poate pentru că Muţunau a bătut recordurile de încălcat reguli, pe toate fronturile (într-un profund sictir, nu aşa...), poate pentru că pe neaşteptate(?!?) nervul mamiţunesc a cedat de-a binelea, iaca ce dezbăteam ieri:

- Ţie Moş Nicolae o să-ţi aducă un băţ.
- Nuuu... o să-mi aducă fructe şi ciocolată.
- Băţ.
- .... Da’.... nu. N-o să-mi aducă băţ.
- Dacă ar vorbi cu mine şi m-ar întreba ce să-ţi aducă, eu aş spune că un băţ. Prea ţi-ai dat în petec în ultima vreme (urmează pomelnicul tuturor abaterilor, actelor de lezmajestate, etc)
- Dar promit să ascult!
- Iar?
şamd.


Azi:
- Da’ tu n-ai vorbit cu Moş Nicolae....
- O, ba da.
- Păi, cum...?
- Mamele au această putere, zic, cât de pompos, dogit şi răsunător pot.
- Dar eu aş fi vrut fructe...
- Putem merge împreună la magazin şi-ţi cumpăr câteva. Îmi arăţi tu ce vrei.
Evident, doresc să-i iau faţa Moşului şi să mă arăt mai simpatică.

Ajungem în Real, unde Muţunau alege banane, cădem de acord asupra unei bucăţi de somon (un fruct deosebit) şi asupra unor bomboane de pom.

Pe ultima sută de metri, junele se trezeşte că ar vrea Raffaello. Mă reped spre prima casă care are expusă o cutie. Rog o doamnă să se dea un pic la o parte. Doamna îmi zâmbeşte şi-mi face loc.

Cutia e, desigur, goală.

- Îmi pare rău, nu mai sunt, uite, scutur eu cutia spre Muţunau.
- Mniuăuău, onomatopeizează mormăit a regret susnumitul. Ou Kinder?

Mai dau la o parte alţi oameni, mai scutur o cutie. Nup.
- Mniuăuău...
- Muţunau, stai aici, proptesc ferm junele la bandă, cât mă duc eu să caut pe la alte case.

Evident, nix. Gol, gol, gol. Mniăuăuă... sau cum era?

Mă-ntorc la casă, să prelucrez Muţunaul prin aşchiere cu privire la cât de frumos o să fie alt’dată, când o să găsim noi bumboane, nu ca acum.

Răspuns corect: bot de 5 metri.

Boscorodesc aiurea încă vreo 10 secunde.

- Două sau unul? Îmi şopteşte conspirativ o voce.
- Hă? îmi exprim eu, prompt, inteligenţa nepereche.
- Ouă Kinder! susură doamna care, mai devreme, îmi făcuse graţios loc să plonjez inutil în cutiile de la casa vecină. L-am trimis pe soţul meu să caute, pentru Muţunau!


Hă? Ce? Cum?

Între timp, soţul-emisar îmi semnaliza, via degete proprii, să-i răspund dacă vreau un ou sau două, iar Muţunau, care deja recepţionase conspiraţia, aştepta cu respiraţia tăiată şi cu ochii mari cât farfuriuţele de cofetărie.

Unul! mă dezmeticesc eu, reconstituind că doamna m-a şi văzut ţopăind de colo colo după chestii, m-a şi auzit strigându-l pe nume pe Muţunau şi l-a şi văzut botos.

(nu ştiu de ce nu exploatez cumva, inclusiv financiar, halul de înduioşare-n care Muţunau, cu o simplă grimasă, poate aduce oamenii de toate naţiile. mai am un pic şi dovedesc ştiinţific că un poster cu el, bine pozat, ar putea aduce pacea-n Orientul Mijlociu)


Cam ăsta e, aş zice, spiritul de-a cărui lipsă mă mniuăuă-eam mai sus.


Micul imbold zâmbitor care te face să întreprinzi micul efort nesufocant care aduce atâta bucurie - să mergi să cauţi, câteva rafturi mai încolo, ca să aduci un ou Kinder unui copil necunoscut.



Mulţumesc, doamnă & domn Moş Nicolae!

Interes intens pentru permisul de conducere (şi-un fel de listă de Crăciun...)

Azi:
- Mami, eu la câţi ani o să-mi pot lua permis de conducere?
- 18.
Plus tona de explicaţii referitoare la mers cu bicicleta, excepţia de permis de la 16 ani şi morala dictatorială că, dacă vrei permis, tre’ să ştii să citeşti şi să scrii.

Figura cu „da’nvaţă şi tu” a mers un pic în materie de limbă franceză, unde, să vezi şi să nu crezi, le jeune şi-a exprimat, pe lângă dezirul de reînscriere la opţionalul de la grădi, şi pe-aia (ăla!) de-a-nvăţa suplimentar acasă, de eram să săr să verific dacă n-are febră.

- Da’ pe tine ce te interesează de fapt?
- Când aş putea să-ncep să conduc maşina-avionuţ...

Asta, adică:

Transition, de la Terrafugia.
(de unde şi cum de ştie Muţunau despre maşina-avion e cu totul altă discuţie)


Pe care maşină-avionuţ, m-a informat prompt Muţunau, o vom cumpăra imediat ce câştigăm oarece sute de mii de euro la loto.
Nu e clar nici de ce sute de mii şi nici când o să câştigăm (mai ales că, nu ştiu exact despre Muţunau, dar eu nu prea joc...).

E clar însă că, de atunci înainte (post achiziţie, adică), vom accelera şi vom zbura imediat peste orice pâlc de maşini ne stă în cale.

Mai e clar, în notele de subsol, şi că Muţunaului, mare fan carpe diem, i s-a luat de istericalele mele de tip „hai odată!” pe motiv că ne grăbim non-stop şi ne-ncurcăm în aglomeraţii rutiere.


Încă neclar, dar interesant, e că nu e deloc exclus ca, pân’ ajunge Muţunau la vârsta şoferitului (zburător sau pur teluric), jucăria de mai sus să fi intrat deja în peisaj...


Comparaţia e următoarea: prezent versus anul de graţie 1990.

Pe-atunci:
- Auzi, Mihai, am văzut într-o revistă nemţească un fel de telefon fără fir de la care puteai vorbi de oriunde! Crezi că există aşa ceva?
Revista era Stern.
Telefonul cu pricina era, evident, oarece (actualmente) strămoş al telefonului mobil.
Mihai era un băiet ceva mai umblat, cu rude-n America şi (parcă) şi-o călătorie pe-acolo. Pasăre rară, persoană de referinţă, ce mai.
Noi, cu toţii, eram proaspăt picaţi în cap, post decembrie ’89, şi, deşi tot ce zbura părea a fi de mâncare, persista un minim de dubiu cu privire la realitatea celor înfăţişate pe te miri unde. Nevorbitori de germană, că, dă, aşa se nimerise.

- Noooo. Poate doar dacă e legat de un telefon fix, altfel, nu se poate.
- Păi acolo arăta un fel de legătură cu ceva satelit.
- Nu merge. Trebuie să fii la maxim 20 de metri de telefonul fix, aşa merge, altfel, nu.

***

Să nu mai aduc vorba despre cam care-i azi treaba cu telefoanele mobile, zic.

***
Da, asta e ce-şi doreşte Muţunau de la Moş Crăciun - pe lângă un robofish, un grevitileizăr şi nu mai ştiu exact ce - că, atâta vreme cât nu scrie, nu-s capabilă să reţin chiar tot listoiul...

Droguri

Cafeaua, hm.... mirosul aburitoro-aiuritor, cald şi intens, vizibil în aer...

Pfuf, şi, cu un zgomot de poartă ruginită, ochii se dezlipesc, totul se pune în mişcare, până şi goana matinală motorizată începe să pară suportabilă. De sub cămaşă se zăreşte discret tricoul de Superman. Superwoman. SuperMom. (super-orice, numai super-obo nu, tricoul acela s-a volatilizat brusc la contactul cu cafeaua).


Dulceee....
Ciocolată... miere... ori poate un fruct uber-dulce. Doza suplimentară de combustibil de rachetă menită să mă facă să par vie când o cafea în plus mi-ar lăsa în stomac urme de tip grenadă defensivă.


Mâncare...
Mmmm.... micul (mare?) duş postprandial de mulţumire interioară... da... lucrurile se văd acum în culori mai pastelate...


Muzică... ici şi colo, un firicel menit fie s-astupe zgomotele aiuritoare de fond, fie să mă teleporteze brusc într-o lume ceva mai bună. Fie şi numa’ preţ de 3-4 minute, poate-poate ’oi reuşi să mă concentrez.


Sunt obosită. Care oboseală e, la rândul ei, un drog, pentru că se aşează ca o draperie grea peste lucruri la care, altminteri, mi-e oricum greu să mă uit mai bine. E mai simplu ca, după ce dai bife pe toate marile realizări ale zilei (reale sau închipuite, dorite sau impuse) să calculezi doar câţi milimetri te despart de pat şi de un somn semi-letargic.


Estimp, drogul telecomandat dă de zor din cele 4 roţi pe gresia din bucătărie.

Lista ar putea fi (că e) mai lungă.

Nu atât enumerarea e esenţială - cât liniştea din spatele ei.



***

Mi-e dor de vremurile în care găseam nu doar momente, ci perioade-ntregi din zi în care să-ntreprind operaţiuni elaborate de tip cârpit (discret) şosete. De uitat pe geam, la maşini şi la cer. (de scris pe blog, dacă tot veni vorba...)


Aştept o vacanţă.

Doar c-o să mai dureze pentru că, atunci când te dai super-orice (mai puţin superobo) vacanţele tind să vină mai rar.

Şi să plece mai repede şi mai pe nesimţite.



Şi, până când vine, mă voi deda unui alt drog, de sezon - cadourileeeeeeee!

(mă rog, mai mult recomandări decât achiziţii propriu-zise, întrucât ariciul din portofel se-mpotriveşte din toate puterile. şi are şi prieteni la bancă...)