Drept care, chiar şi fără el, putem inspecta riguros aparatura electrocasnică:
...şi cosmeticele. Pe-ale oricui.
Trecem în revistă şi condiţiile de circulaţie ... autopropulsată...
La final... concluziile fiind favorabile... să serbăm!
miercuri, 31 martie 2010
Inspecţie (cu) foto
Echipament de protecţie (bifă!) avem.
Drept care, chiar şi fără el, putem inspecta riguros aparatura electrocasnică:
...şi cosmeticele. Pe-ale oricui.
Trecem în revistă şi condiţiile de circulaţie ... autopropulsată...
La final... concluziile fiind favorabile... să serbăm!
Drept care, chiar şi fără el, putem inspecta riguros aparatura electrocasnică:
...şi cosmeticele. Pe-ale oricui.
Trecem în revistă şi condiţiile de circulaţie ... autopropulsată...
La final... concluziile fiind favorabile... să serbăm!
marți, 30 martie 2010
Nu sunt pregătită
Nu sunt pregătită. Nu pentru ceea ce aud de la alţi părinţi c-ar fi normele (statutare au ba) a ceea ce numim, eufemistic, interacţiune socială - cu copchilul adiacent cu tot.
Îmi lipsesc „bunele maniere de parc” - protocolul după care tu, părinte, teoretic adult manierat şi responsabil, te încaieri din senin, mai mult sau mai puţin fizic, având întipărită cu majuscule-n frunte dorinţa (frustrarea?) de-a te prezanta drept cel mai bun părinte din galaxie (de-a nu putea să exprimi altfel decât dând pe alţii că nu ştii cum să te bucuri de timpul petrecut cu copilul tău).
Cel protocol conform căruia se dau zilnic tone de lecţii de ce-ar trebui să nu facă un copil. Un copil al altora. Cel propriu e rupt din soare. Măcar până decizi să-i altoieşti (preventiv, corectiv...) una.
Mi se pare mai practic să mă concentrez să-mi ajut copilul să se simtă bine, să exploreze, să înveţe chestii noi, fără să se lovească ori să-i rănească pe alţii.
Numai pentru asta îmi (mai) ajunge energia.
Îmi lipsesc politeţurile de sistem educaţional tembel, şchiop şi cerşetor - arta de a nu da pe loc cu capul de perete profesorul sau, respectiv, îngrijitorul care nu respectă restricţiile alimentare ale copilului (ce dacă i-ai dat certificat medical pe care scrie „alergie”, „nu-i daţi să mănânce aia şi aia şi nici aia”) ori care-l/o pedepseşte după bunul plac. Că doar trebuie să se înveţe cu greul. Dumneavoastră nu-i vreţi binele? Cum credeţi c-o să se descurce aşa, răzgâiat(ă)? etc.
N-am ajuns încă aici, aşa că nu-mi dau seama pe de-a-ntregul nici cu ce-am să mă confrunt, nici cum m-aş descurca. Ci doar că nu-s pregătită.
Nu mi-a „crescut” (cel puţin, nu încă) arta de a face compromisuri inutile din dorinţa (pacifistă, de altfel) de a nu-mi expune copilul unor răutăţi absolut gratuite.
Tot cu şcoala are legătură. Şi cu faptul că nu am nici un chef să cotizez prosteşte la tot felul de aiureli „la modă” în relaţia cu nişte domni profesori deosebiţi, care se exprimă elegant, după tiparul avem bani decât pentru asta.
La de-astea simt nevoia imperioasă să dau o replică de genul de ce, doar avem deloc neuroni.
Ceea ce... nu prea corespunde cu peisaju'.
Poate c-o să mă ajute întrucâtva faptul că, dacă nu-s chioară de somn (şi, implicit, destul de irascibilă & intolerantă), am răbdare să ascult si mecla-mi e capabilă să mimeze oarece interes.
(Problema ar fi că asta a avut loc, recent, extrem de rar.)
Că uneori pun la timp întrebările esenţiale - alea de au darul să pună, delicat & ferm, punctuleţul pe i. Că, de pildă, cu medicii reuşesc să mă înţeleg rezonabil.
Poate c-o să-mi descopăr (cultiv?) în timp mari aptitudini.
Dar acum nu sunt pregătită.
În caz că e, vreodată, careva dintre noi.
Îmi lipsesc „bunele maniere de parc” - protocolul după care tu, părinte, teoretic adult manierat şi responsabil, te încaieri din senin, mai mult sau mai puţin fizic, având întipărită cu majuscule-n frunte dorinţa (frustrarea?) de-a te prezanta drept cel mai bun părinte din galaxie (de-a nu putea să exprimi altfel decât dând pe alţii că nu ştii cum să te bucuri de timpul petrecut cu copilul tău).
Cel protocol conform căruia se dau zilnic tone de lecţii de ce-ar trebui să nu facă un copil. Un copil al altora. Cel propriu e rupt din soare. Măcar până decizi să-i altoieşti (preventiv, corectiv...) una.
Mi se pare mai practic să mă concentrez să-mi ajut copilul să se simtă bine, să exploreze, să înveţe chestii noi, fără să se lovească ori să-i rănească pe alţii.
Numai pentru asta îmi (mai) ajunge energia.
Îmi lipsesc politeţurile de sistem educaţional tembel, şchiop şi cerşetor - arta de a nu da pe loc cu capul de perete profesorul sau, respectiv, îngrijitorul care nu respectă restricţiile alimentare ale copilului (ce dacă i-ai dat certificat medical pe care scrie „alergie”, „nu-i daţi să mănânce aia şi aia şi nici aia”) ori care-l/o pedepseşte după bunul plac. Că doar trebuie să se înveţe cu greul. Dumneavoastră nu-i vreţi binele? Cum credeţi c-o să se descurce aşa, răzgâiat(ă)? etc.
N-am ajuns încă aici, aşa că nu-mi dau seama pe de-a-ntregul nici cu ce-am să mă confrunt, nici cum m-aş descurca. Ci doar că nu-s pregătită.
Nu mi-a „crescut” (cel puţin, nu încă) arta de a face compromisuri inutile din dorinţa (pacifistă, de altfel) de a nu-mi expune copilul unor răutăţi absolut gratuite.
Tot cu şcoala are legătură. Şi cu faptul că nu am nici un chef să cotizez prosteşte la tot felul de aiureli „la modă” în relaţia cu nişte domni profesori deosebiţi, care se exprimă elegant, după tiparul avem bani decât pentru asta.
La de-astea simt nevoia imperioasă să dau o replică de genul de ce, doar avem deloc neuroni.
Ceea ce... nu prea corespunde cu peisaju'.
Poate c-o să mă ajute întrucâtva faptul că, dacă nu-s chioară de somn (şi, implicit, destul de irascibilă & intolerantă), am răbdare să ascult si mecla-mi e capabilă să mimeze oarece interes.
(Problema ar fi că asta a avut loc, recent, extrem de rar.)
Că uneori pun la timp întrebările esenţiale - alea de au darul să pună, delicat & ferm, punctuleţul pe i. Că, de pildă, cu medicii reuşesc să mă înţeleg rezonabil.
Poate c-o să-mi descopăr (cultiv?) în timp mari aptitudini.
Dar acum nu sunt pregătită.
În caz că e, vreodată, careva dintre noi.
luni, 29 martie 2010
marți, 23 martie 2010
Revendicare muţunautică
Aloo, blogul ăsta e despre mine? Jurnaul ăsta e al meu?
Nu de alta, da’ văd că am ajuns să apar pe aici mai rar.
Ia să iau eu, cât de curând, şi alte măsuri decât zdrăngănirea protestatară a uşii de la cuptorul cu microunde, raşchetarea pisicilor (un fel de pieptănare... cu degetele...), furtul de chei, spălatul pe mâini în WC, cântatul ultra-sonor înainte de culcare.
Că astea, la câtă obtuzitate domneşte pe-aici (aloo, Mamiţuni, se-aude?) au trecut fie neobservate, fie interpretate prost.
Voi reveni.
Nu de alta, da’ văd că am ajuns să apar pe aici mai rar.
Ia să iau eu, cât de curând, şi alte măsuri decât zdrăngănirea protestatară a uşii de la cuptorul cu microunde, raşchetarea pisicilor (un fel de pieptănare... cu degetele...), furtul de chei, spălatul pe mâini în WC, cântatul ultra-sonor înainte de culcare.
Că astea, la câtă obtuzitate domneşte pe-aici (aloo, Mamiţuni, se-aude?) au trecut fie neobservate, fie interpretate prost.
Voi reveni.
luni, 22 martie 2010
Leapşa cu prinţipuri
De la Belle. Mulţu'!
O Mamiţuni sans prinţips, care va să zică, monşer, că nu le are.
1. Nu minţi. Vorbeşte clar, precis, lămurit, şi-n linie cu ceea ce ştii sigur. Adică poţi dovedi în secunda doi. Ceea ce înseamnă, implicit, să ai şi logica la tine când îţi alegi ce cuvinţele dai pe goarnă.
3. Evită greşelile, mai degrabă decât s-ajungi să le repari. Cu un minim de gândit şi plănuit dinainte, plus oarece elementară politeţe, elimini gafe, preîntâmpini dezastre, arzi mai puţine poduri… asta e ideea. Plus că repari mai rapid şi mai temeinic ce se-ntâmplă, totuşi, să se mai strice.
4. Lasă luna de pe cer, pe cer. Pasărea de pe gard, pe gard. Etc. Uite-te clar ce e în puterea ta şi ce nu. Nu vei putea schimba nimic din ce nu-ţi sta direct în putere. Contrariul e sublim – da’ iluzoriu. Alege să-ţi cheltui cu cap energia. Trăieşte şi lasă lumea să trăiască.
5. Nu mai mânca atât.
6. Bucură-te de soare. Şi de tot ce simţi ca fiind bine.
7. Nu mai smocăi pisica!!! O doare!!! Dacă se enervează, o sa te zgârie!!! (pardon, asta era pentru Muţunau)
7, reluat; văr de-al doilea cu 3: Ţine lucrurile în zona cordială. Pe scurt, dacă ajungi la violenţă (de oricare o fi fiind ea), n-ai minte. Dovada că n-ai minte e scrisă cu litere mari: e clar că n-ai putut sta să găseşti altă cale. Pe care să o şi urmezi.
8. Nu te îmbăta cu apă rece. (mai bine iei, colo, un brandy) Realitatea nu e întotdeauna sublimă. Iluzionismele nu ajută decât, cel mult, pe termen extrem de scurt. Vezi ce ai şi ce n-ai, ce e şi ce nu e… Cu claritate.
9. Joacă-te.
11. Principiile nu sunt mai importante decât oamenii.
duminică, 21 martie 2010
Afluenza
Această carte m-a scos din sărite într-un mare stil (lucru care transpare ultra-clar din tonul celor scrise mai jos). Mărturisesc că n-am terminat-o încă de citit (sunt abia la pag. 205).
O cronicăresc oarecum prematur pentru că, pe de-o parte, nu mă mai pot abţine (sper să pot ajuta măcar o singură persoană să nu dea aiurea bani pe ea! împrumutaţi-o, fraţilor, trebuie să existe destui naivi care să se fi lăsat păcăliţi de prezentările pompoase făcute operei!) şi, pe de alta, insist totuşi s-o termin de citit, în speranţa că voi găsi ceva de bun simţ, corect argumentat, în ea.
Dacă vreţi o altă părere, mai echilibrat exprimată, citiţi aici.
Recenzia Ioanei Ristea e, sincer, prea bună cu cartea - şi, în acelaşi timp, mult mai bine scrisă decât Afluenza.
Eu, fiinţă naşpa, despre (h)Afluenza zic aşa:
E o vărzucă* uşor sinistră compusă exclusiv din pretenţii:
- dorit metaforice (vezi definiţia afluenzei - "virusul constă într-un set de valori [...]" ?!?!),
- fals ştiinţifice (omu' citează intens, la metru cub, aparent riguros, tot felul de studii, de-altminteri sublime, da' dincolo de care e numa' ce insistă să vadă el şi numai el, fără nici un fel de altă legătură cu subiectul cărţii sale, ori cu cazurile prezentate; dacă dai pe spate de cantitatea de bibliografie, foarte bun, aşa rămâi, leşinat de admiraţie; dacă te-apuci şi cauţi conţinutul studiilor citate... constaţi că James a înţeles, de cele mai multe ori, ceva ce autorii studiilor nici nu scriseseră - pagina 168 oferă un exemplu cât se poate de elocvent).
Aşa cum e el dezvoltat (epic) de autor, subiectul nu merita mai mult decât spaţiul unui (cel mult!) articol de ziar, iar logica n-are nici o legătură cu povestea perseverent scrijelită în aproape 500 pagini.
Ăsta a ucis mulţi copaci. Degeaba.
Întristător este că i s-a spus de la început că demersul său e... ca să zic aşa, din categoria "mai bine te laşi" (chiar din 2005, de către doamna Jemima Biddulph (relatare la pag. 495!), iar O. James a ales să ignore evidenţa şi a perseverat (degeaba!) întru completarea şi rescrierea operei. Plimbându-se prin toată lumea pe banii unor generoşi tăntălăi - printre care şi British Council.
Îngrozitor e faptul că auctorele e psiholog şi ... tratează alte persoane... Pe bani!!!
Ca să nu mă mai gândesc ce somitate o fi ajuns post scrierea şi promovarea cărţoiului. Grădina lui Dumnezeu e mare, zău.
- dorit metaforice (vezi definiţia afluenzei - "virusul constă într-un set de valori [...]" ?!?!),
- fals ştiinţifice (omu' citează intens, la metru cub, aparent riguros, tot felul de studii, de-altminteri sublime, da' dincolo de care e numa' ce insistă să vadă el şi numai el, fără nici un fel de altă legătură cu subiectul cărţii sale, ori cu cazurile prezentate; dacă dai pe spate de cantitatea de bibliografie, foarte bun, aşa rămâi, leşinat de admiraţie; dacă te-apuci şi cauţi conţinutul studiilor citate... constaţi că James a înţeles, de cele mai multe ori, ceva ce autorii studiilor nici nu scriseseră - pagina 168 oferă un exemplu cât se poate de elocvent).
Aşa cum e el dezvoltat (epic) de autor, subiectul nu merita mai mult decât spaţiul unui (cel mult!) articol de ziar, iar logica n-are nici o legătură cu povestea perseverent scrijelită în aproape 500 pagini.
Ăsta a ucis mulţi copaci. Degeaba.
Întristător este că i s-a spus de la început că demersul său e... ca să zic aşa, din categoria "mai bine te laşi" (chiar din 2005, de către doamna Jemima Biddulph (relatare la pag. 495!), iar O. James a ales să ignore evidenţa şi a perseverat (degeaba!) întru completarea şi rescrierea operei. Plimbându-se prin toată lumea pe banii unor generoşi tăntălăi - printre care şi British Council.
Îngrozitor e faptul că auctorele e psiholog şi ... tratează alte persoane... Pe bani!!!
Ca să nu mă mai gândesc ce somitate o fi ajuns post scrierea şi promovarea cărţoiului. Grădina lui Dumnezeu e mare, zău.
Revin cu alte detalii la finalizarea cetirii. Uuuf... un' te poate duce setea de lecturi...
* zic vărzucă pentru că nici măcar o varză în toată puterea cuvântului nu reuşeşte să fie!
* zic vărzucă pentru că nici măcar o varză în toată puterea cuvântului nu reuşeşte să fie!
joi, 18 martie 2010
... în care Mamiţuni cade pe gânduri,
precum baba pe scânduri. (poza e... v-aţi prins! aşa, la o-ha)Tot angrenaju’, fireşte, peste poate scârţâieşte. Din tătie încheieturili, ça veut dire.
Da’ dăşpre ce iaşte vorba în propoziţie?
Poi dăşpre mai multie, bade. No.
Vom începe prin a o da alambicat pe după cais şi-o să menţionăm extrem de misterioso-generalizat o întâmplare care-ar merita, cu siguranţă, povestită-n toată bogăţia ei de detalii - pentru că, na, ce să vezi, taman ele-s alea de ne dau inspiraţia.
Preambulic, să z’cem aşa: ştim bine că iegzistă situaţii în care câte ceva ne strică ziua: o vorbă zisă ori mai pe negânditelea, ori pe de-a dreptul cu intenţii distrugăreţe; o privire poncişă; un gest nepoliticos; o ditamai porcăria (şi aşa mai departe, că scopu’ nostru’n viaţă nu e enumerarea tuturor aiurelilor).
Nu doar că ştim; situaţiile astea ne sar în ochi; pur şi simplu, ne urmăresc în tă' locu'. Aproape că nu mai putem sufla de ele. Şi de indignarea pe care ne-o (tot) produc.
Îhî. Ca şi cum ele ar fi integral de vină pentru ceea ce are loc, de fapt, la mine-n cap.
Passons. Căci subiectu’ e altu’. (din seria: «care e subiectul propoziţiei „Venea o moară pe Siret”? - logic, o inundaţie»)
Există, evident, şi reversul medaliei. Cel în care un zâmbet îţi înseninează ziua. În care un sfat îţi schimbă viaţa.
De ce nu le vedem mai des?
Pen’ că sunt rare, zice corul. Rare rău, zice corul graseind graţios.
Aiurea.
Să lăsăm prostiile. Şi aliteraţiile.
Să luăm (de coadă, ori de urechi) un iegzemplu simplu.
Pen’ cine şofează (au se trage pur şi simplu cu maşina): de câte ori apostrofăm universu’ când nu găsim instant loc de parcare?
(datul din cap că da, de nenumărate ori, sau, eventual, de absolut fiecare dată în ultima vreme e suficient).
Da’ când se-ntâmplă, oricât de rar, să găsim rapid (ori chiar din prima) locul cu pricina, care ni-s reacţiile? Cât timp petrecem afectaţi de întâmplare? Cum vorbim despre ea? Cum ni se schimbă ziua mai departe?
Îhî. Asta ziceam şi eu.
Tot aşa, există şi oameni care reuşesc (în bună măsură pentru că & dacă-i laşi), să te deschidă la minte. Să-ţi arate lumina. Să zici că fraaaaateee, vezi becu’.
Dap.
Bine-ar fi să-i observăm.
Să le arătăm cumva ce înseamnă pentru noi ce fac ei. Chiar dacă nu pe loc, că uneori mai durează până ne dăm şi noi seama...
Să le mai şi mulţumim.
Şi să ducem lumina aia mai departe. Să n-o lăsăm să se stingă.
Luminile pierdute se transformă-n amintiri mici şi triste.
De ce le-am lăsa?
luni, 15 martie 2010
Mic îndrumar de provocat dezastre
Domestice. Deocamdată.
Filosofia de bază e să crezi cu tărie (votcă, pălincă, una-alta, la alegere; hâc!; dacă n-ai, pune convingere, că asta e...) că tu poţi face totul simultan, iar, estimp, universul conspiră hărnicuţ şi moşmondit, exclusiv în favoarea-ţi.
Omiţând sistematic şi ostentativ aspecte jenant de specifice, triviale, de ordin tehnic, cum ar fi faptul că tu, caracatiţă mică, nu deţii (încă!?) paisprezece mâini.
Aşadar:
- zici că pregăteşti baia copilului şi dai drumul la apă, în varianta duş, gândindu-te că-i suficient să pui covoraşul antiderapant peste para cea-mproşcăreaţă.
- între timp, pui şi laptele pe foc, la încălzit, că doar n-o să-l bea copilul rece;
- fugăreşti brontozaurul prin casă ca să-l aduci la ordine şi la făcut baie, timp în care dumnealui binevoieşte să te fenteze suficient cât să-ţi ardă un cap în nas.
- îl scapi, aşa că el fuge să spargă o vază. ceea ce îi şi iese, pen' că, mai nou, se caţără binişor)
- cât strângi cu o mână cioburile (pen’ că, nu-i aşa, cu ailaltă te ţii de nasul proaspăt maltratat), jupânaşul o mai pune de-o supriză: se-mpiedică şi cade lat, pe gresie.
rezultat: dublarea numărului de nasuri umflate.
- când te duci să-l ridici (ceea ce nu e în program de obicei, că doar promovăm autonomia; da’ se impune în cazurile evidente de căzături nasoale), apuci să-ţi îndrepţi şi ochii spre baie;
- ceea ce, (în contrapartidă!) e de bine, pentru că vezi clar că lupta dintre covoraşul antiderapant şi para de duş a fost nedreaptă, inegală şi rapid tranşată. în favoarea unei inundaţii.
- te repezi spre baie, cu preţul unui şut extrem de involuntar de bine plasat în coastele uneia dintre mâţe, care nu s-a asigurat suficient la traversarea holului. constaţi c-ai fi putut fi, lejer, rugbist. dacă mâţa era mai rotunjoară... eseu, clar. sau decolare verticală. ozenistică. una din ele. laser, frate.
- cât strângi apa, logic: laptele dă în foc.
- cum ştim (instant) asta?
- după miros.
Şi mâine e o nouă zi.
Filosofia de bază e să crezi cu tărie (votcă, pălincă, una-alta, la alegere; hâc!; dacă n-ai, pune convingere, că asta e...) că tu poţi face totul simultan, iar, estimp, universul conspiră hărnicuţ şi moşmondit, exclusiv în favoarea-ţi.
Omiţând sistematic şi ostentativ aspecte jenant de specifice, triviale, de ordin tehnic, cum ar fi faptul că tu, caracatiţă mică, nu deţii (încă!?) paisprezece mâini.
Aşadar:
- zici că pregăteşti baia copilului şi dai drumul la apă, în varianta duş, gândindu-te că-i suficient să pui covoraşul antiderapant peste para cea-mproşcăreaţă.
- între timp, pui şi laptele pe foc, la încălzit, că doar n-o să-l bea copilul rece;
- fugăreşti brontozaurul prin casă ca să-l aduci la ordine şi la făcut baie, timp în care dumnealui binevoieşte să te fenteze suficient cât să-ţi ardă un cap în nas.
- îl scapi, aşa că el fuge să spargă o vază. ceea ce îi şi iese, pen' că, mai nou, se caţără binişor)
- cât strângi cu o mână cioburile (pen’ că, nu-i aşa, cu ailaltă te ţii de nasul proaspăt maltratat), jupânaşul o mai pune de-o supriză: se-mpiedică şi cade lat, pe gresie.
rezultat: dublarea numărului de nasuri umflate.
- când te duci să-l ridici (ceea ce nu e în program de obicei, că doar promovăm autonomia; da’ se impune în cazurile evidente de căzături nasoale), apuci să-ţi îndrepţi şi ochii spre baie;
- ceea ce, (în contrapartidă!) e de bine, pentru că vezi clar că lupta dintre covoraşul antiderapant şi para de duş a fost nedreaptă, inegală şi rapid tranşată. în favoarea unei inundaţii.
- te repezi spre baie, cu preţul unui şut extrem de involuntar de bine plasat în coastele uneia dintre mâţe, care nu s-a asigurat suficient la traversarea holului. constaţi c-ai fi putut fi, lejer, rugbist. dacă mâţa era mai rotunjoară... eseu, clar. sau decolare verticală. ozenistică. una din ele. laser, frate.
- cât strângi apa, logic: laptele dă în foc.
- cum ştim (instant) asta?
- după miros.
Şi mâine e o nouă zi.
miercuri, 10 martie 2010
Vorbe de mamă singură
Am o singură poză cu mine gravidă.
***
Cel mai mult mă enervează faptul că trebuie să mă străduiesc tot eu pentru toate, fie ele mari ori mici - da’ când intră taică-său pe uşă, nimic din ce fac ori spun eu nu mai contează.
***
Când ai doi copii, se poate întâmpla ca unul să ia partea mamei. N-ar trebui să fie aşa, dar se întâmplă. Stai să vezi ce cadouri în plus primeşte celălalt, şi ce uşor se învrăjbesc fraţii.
***
Mi s-a părut că e inadmisibil ca în certificatul de naştere a copilului să apară numai numele mamei, însoţit de o linie. Am renunţat la pensia alimentară în schimbul faptului că şi-a recunoscut copilul.
Nu m-a ajutat cu nimic. Mai bine nu mă agitam. Am ajuns să mă bucur că nu ne-am căsătorit.
***
Când copilul face ceva bun, el l-a învăţat (chit că n-a mai prins demult copilul treaz...). Pentru toate cele care nu merg strună, tu eşti de vină, că nu-l educi.
***
Nu cred că trebuie să rămâi cu tatăl indiferent de condiţii, doar „de dragul copilului”. E nedrept să pui problema aşa, „principial”.
Acum, pe fiul meu nu-l mai bate nimeni şi fetei nu-i mai spune nimeni că-i o proastă.
***
La şedinţele cu părinţii, la meciuri şi la antrenamente merg numai eu.
***
Trebuie să-i aduc aminte când e ziua copilului.
***
În zilele de vizită, îl ia şi nu stă cu el. Îl lasă la bunici. Copilului, de fapt, nu-i place deloc la bunici.
***
Mama lui ţine legătura cu mine. Mi-a spus că-i pare rău că n-am rămas împreună, c-a încercat să vorbească de multe ori cu el, că nu-l poate face să înţeleagă.
***
Niciunul dintre prietenii lui nu ştie că el are un copil.
***
Câteodată, îmi lipseşte îngrozitor încă o pereche de mâini. Nu mi-ar trebui pentru mult timp - câte 5 minute, când şi când...
***
Cum poţi ajunge mamă singură?
Mai repede decât ar fi cazul.
Îţi asumi un copil dorit doar de tine.
Refuzi o căsătorie formală.
Nu alergi după domnul / dai viteză unui dobitoc.
Ai încredere într-o relaţie - mai mult decât ar trebui.
Ai suprize neplăcute care te fac, o vreme, să-ţi pui la îndoială propria sănătate mintală.
Ce să vezi, ai îmbătrânit, nu mai eşti deloc interesantă, valea.
Na, că nu mă pot lăsa de băut.
Sau eşti, dimpotrivă, în continuare, cât se poate de căsătorită - doar că domnul de pe certificatul de uniune maritală e mai mult musafir acasă şi/sau se cere şi el crescut.
Un blestemat de accident de maşină te lasă văduvă înainte să fi apucat să fii, formal, şi mireasă.
Când se-adună la o cafea toate „cazurile” astea, ies vorbe precum cele de mai sus.
Da' şi zâmbete.
Copiii cresc. Şi lumea merge mai departe.
***
Cel mai mult mă enervează faptul că trebuie să mă străduiesc tot eu pentru toate, fie ele mari ori mici - da’ când intră taică-său pe uşă, nimic din ce fac ori spun eu nu mai contează.
***
Când ai doi copii, se poate întâmpla ca unul să ia partea mamei. N-ar trebui să fie aşa, dar se întâmplă. Stai să vezi ce cadouri în plus primeşte celălalt, şi ce uşor se învrăjbesc fraţii.
***
Mi s-a părut că e inadmisibil ca în certificatul de naştere a copilului să apară numai numele mamei, însoţit de o linie. Am renunţat la pensia alimentară în schimbul faptului că şi-a recunoscut copilul.
Nu m-a ajutat cu nimic. Mai bine nu mă agitam. Am ajuns să mă bucur că nu ne-am căsătorit.
***
Când copilul face ceva bun, el l-a învăţat (chit că n-a mai prins demult copilul treaz...). Pentru toate cele care nu merg strună, tu eşti de vină, că nu-l educi.
***
Nu cred că trebuie să rămâi cu tatăl indiferent de condiţii, doar „de dragul copilului”. E nedrept să pui problema aşa, „principial”.
Acum, pe fiul meu nu-l mai bate nimeni şi fetei nu-i mai spune nimeni că-i o proastă.
***
La şedinţele cu părinţii, la meciuri şi la antrenamente merg numai eu.
***
Trebuie să-i aduc aminte când e ziua copilului.
***
În zilele de vizită, îl ia şi nu stă cu el. Îl lasă la bunici. Copilului, de fapt, nu-i place deloc la bunici.
***
Mama lui ţine legătura cu mine. Mi-a spus că-i pare rău că n-am rămas împreună, c-a încercat să vorbească de multe ori cu el, că nu-l poate face să înţeleagă.
***
Niciunul dintre prietenii lui nu ştie că el are un copil.
***
Câteodată, îmi lipseşte îngrozitor încă o pereche de mâini. Nu mi-ar trebui pentru mult timp - câte 5 minute, când şi când...
***
Cum poţi ajunge mamă singură?
Mai repede decât ar fi cazul.
Îţi asumi un copil dorit doar de tine.
Refuzi o căsătorie formală.
Nu alergi după domnul / dai viteză unui dobitoc.
Ai încredere într-o relaţie - mai mult decât ar trebui.
Ai suprize neplăcute care te fac, o vreme, să-ţi pui la îndoială propria sănătate mintală.
Ce să vezi, ai îmbătrânit, nu mai eşti deloc interesantă, valea.
Na, că nu mă pot lăsa de băut.
Sau eşti, dimpotrivă, în continuare, cât se poate de căsătorită - doar că domnul de pe certificatul de uniune maritală e mai mult musafir acasă şi/sau se cere şi el crescut.
Un blestemat de accident de maşină te lasă văduvă înainte să fi apucat să fii, formal, şi mireasă.
Când se-adună la o cafea toate „cazurile” astea, ies vorbe precum cele de mai sus.
Da' şi zâmbete.
Copiii cresc. Şi lumea merge mai departe.
luni, 8 martie 2010
Urechile pisicii Olga
Am zis că mă apuc de citit, da?
Aşa se face că, deşi planurile iniţiale fuseseră altele, am ajuns să devorez Urechile pisicii Olga.
Huo, canibalo, carele te dedeai ’erbivoră, cu nu’ş câte postări în urmă!! Da’ ce-avuseşi, bre, cu biata mâţă?
Păi, monşer, lectura.
La târgul (de carte) cu pricina n-am mai ajuns la timp decât ca să constat că şi cartea, şi sesiunea de autografe se gătaseră. Trecând peste modalităţurile nu tocmai fericite prin care un nene de la editură s-a găsit să se exprime ca răspuns la întrebarea mea „da’ însă totuşi unde pot găsi cartea?”, asta pentru că fătuca de la stand a avut destulă prezenţă de spirit să repare pe loc boacăna prestată de marele şăf mult-prea-centrat-pe-auto-aplaudeală & hadmirăciune, m-am prezantat a doua zi la proba de cumpărat carte-viteză.
[Aşa se cheamă când cu mâna cu care-ai înşfăcat ferm cartea întinzi parkinsonian banii, cu cealaltă te strădui să înfrânezi Muţunaul cel atot-dărâmător şi cu sprijinitoarele din dotare, unu’ mai fluturând decât ar trebui (junele remorchează, nu glumă), îţi cauţi (zadarnic!) echilibru’n viaţă.]
Dar, întrucât alergătura pe la târg a dat gata energiile muţunautice şi-a provocat ditamai pofta de somn, am avut vreme de lectură...
Şi iată ce-am descoperit: că, deşi nu-ţi vine s-o laşi din mână, cartea nu se citeşte dintr-o suflare.
Vociferările meditative şi auto-descoperitoare ale pisicii urecheate Olga solicită mai multe suflări.
Pisica face două călătorii (cel puţin). Geografică şi lăuntrică. Ambele, dense şi pline de personaje şi de istorii pitoreşti. Preferatul meu este elefantul Martin.
Nu (cred că) ştiu pe nimeni din cei pe care îi descrie pisica - deşi lumea e mică! Chiar şi aşa, senzaţia a fost cea de portrete bine făcute.
Am savurat de-a dreptul frazele miezoase (nu mieroase! pisica Olga e o lucidă, înainte de a fi uşor alintăcioasă). Mi-au plăcut formulările pline, rotunde, echilibrate, ritmate, cu esenţă de gânduri. Condensate. Şlefuite. Debordante. Scriitura Oanei e plină de întorsături pe placul meu şi are forţa unor imagini cu tuşă fermă.
Pisica vorbeşte mult şi se tot auto-descifrează. Cartea e o ţesătură delicată de amintiri, vise, drumuri, explorări şi suprize.
Delicată ca o katana, voiam să zic, da?
Doamnelor şi domnilor, Oana Duşmănescu! (pentru carte, ia fuga iute-iute la librărie!)
Nu, nu ne cunoaştem (nu dincolo de blogosferă, unde ne mai frecventăm) iar asta nu e postare plătită. (aş vrea eu).
Pur şi simplu mi-a plăcut cartea.
Aştept istorisirea referitoare la musteţile şi tristeţurile Motanului!
joi, 4 martie 2010
Schimbare de ritm
Vreau să citesc. Implicit, o să am mai puţină vreme de scris.
Asta înseamnă c-ar trebui să mă pot strădui să produc postări mai cetibile.
Hasta la proxima.
Ca să fie şeherezadică scurta despărţire, zic aşa:
Stingem lumina (că ne plac toate întrerupătoarele, ceva de speriat) şi zicem sonor pau-baaaaau...
Scărmănăm intens şi nemilos pisica Tipsy, care, săraca, ripostează numai când până şi bipezilor din jur le vine să-l zgârie pe smotocitor, ca să se oprească odată din abuzat animalul patrulab.
Cu toate acestea, mâţanul în cestiune este, de fiecare dată, prima fiinţă care se prezantează prompt să consoleze Muţunaul împiedicat, proaspăt răşchirat pe podele. Şi o face plină de compasiune, mieunând a jale...
de unde am dedus că e ori plină de iertare, ori de-a dreptu’ pur şi simplu masochistă.
Ne cerem răcnind afară, în parc, să ne jucăm cu pii-ii.
Dacă n-am apucat a alerga destul peste zi, îi tragem lu’ Mamiţuni cel puţin două picioare-n gură când, după baie, încearcă să ne echipeze cu pampers şi pijama.
De la strâns intens de chiloţi (de către Brutusul de bonă, altminteri relativ prevenitoare) ne-am ales cu ditamai ulceraţiile pe picioare (pe coapse, fix pe linia pampersului). Intenţionăm să găsim, pentru moment, măcar chiloţi absorbanţi cu o altă croială.
Altă alternativă ar fi să trecem direct la textili, cu riscurile răpănoase de rigoare. Sau la altă bonă. Prea greu.
După o vizită absolut spectaculoasă la un cabinet particular de acupunctură, Mamiţuni se îndoapă cu vitamine şi cu lăptişor de matcă. De astea avem bani. De chinezisme (70-200 RON/zi!!!) nu.
Tot n-am depăşit starea de oboseală & leşinăciune cronică. Aşteptăm sezonu’ urzicilor atot-întremătoare.
Estimp, zicând acestea, Mamiţuni, somnoroasă, adormi cu nasu’n tasta enter, publicând astfel postarea. Şi, sfioasă, tăcu.
Asta înseamnă c-ar trebui să mă pot strădui să produc postări mai cetibile.
Hasta la proxima.
Ca să fie şeherezadică scurta despărţire, zic aşa:
Stingem lumina (că ne plac toate întrerupătoarele, ceva de speriat) şi zicem sonor pau-baaaaau...
Scărmănăm intens şi nemilos pisica Tipsy, care, săraca, ripostează numai când până şi bipezilor din jur le vine să-l zgârie pe smotocitor, ca să se oprească odată din abuzat animalul patrulab.
Cu toate acestea, mâţanul în cestiune este, de fiecare dată, prima fiinţă care se prezantează prompt să consoleze Muţunaul împiedicat, proaspăt răşchirat pe podele. Şi o face plină de compasiune, mieunând a jale...
de unde am dedus că e ori plină de iertare, ori de-a dreptu’ pur şi simplu masochistă.
Ne cerem răcnind afară, în parc, să ne jucăm cu pii-ii.
Dacă n-am apucat a alerga destul peste zi, îi tragem lu’ Mamiţuni cel puţin două picioare-n gură când, după baie, încearcă să ne echipeze cu pampers şi pijama.
De la strâns intens de chiloţi (de către Brutusul de bonă, altminteri relativ prevenitoare) ne-am ales cu ditamai ulceraţiile pe picioare (pe coapse, fix pe linia pampersului). Intenţionăm să găsim, pentru moment, măcar chiloţi absorbanţi cu o altă croială.
Altă alternativă ar fi să trecem direct la textili, cu riscurile răpănoase de rigoare. Sau la altă bonă. Prea greu.
După o vizită absolut spectaculoasă la un cabinet particular de acupunctură, Mamiţuni se îndoapă cu vitamine şi cu lăptişor de matcă. De astea avem bani. De chinezisme (70-200 RON/zi!!!) nu.
Tot n-am depăşit starea de oboseală & leşinăciune cronică. Aşteptăm sezonu’ urzicilor atot-întremătoare.
Estimp, zicând acestea, Mamiţuni, somnoroasă, adormi cu nasu’n tasta enter, publicând astfel postarea. Şi, sfioasă, tăcu.
luni, 1 martie 2010
Despotisme mamiţuneşti
Cum Muţunau se dă din ce în ce mai mare vedetă (ceea ce ar mai fi cum ar mai fi dacă împricinatul n-ar insista s-o arate spărgând diverse chestii şi meşterind intens, la fel de distrugător, pe la cele electrocasnice), Mamiţuni cea ranchiunistă şi răzbunăreaţă a hotărât că este timpul ca balanţa să se mai echilibreze.
- Ia-ţi chiloţii... da, ăia... înşfacă-i frumuşel şi du-te şi du-i la gunoi.
(coşul de gunoi unde apucă să şadă, înainte de a zbura la ghenă, chiloţii absorbanţi folosiţi & împachetaţi corespunzător în ei înşişi)
- Închide uşile / deschide uşile. (în lift)
- Pune la loc jucăriile (evident, asta ţine numai dacă junele este într-o dispoziţiune disciplinată.
- Întinde piciorul. Dă-ţi căciula jos. Scoate mâna.
Ceea ce domnul prestează. Cu elan & sârg.
Mamiţuni savurează despotic fiecare ducere la bun sfârşit a oricărei mici comenzi.
Cum de ce?
Păi, în afară de faptul (poate nu atât de evident) că lista comenzilor neonorate este de cinşpe ori mai lungă, e evident că onor capacitarea copilului (de fapt, colaborarea lui la...) n-o să ţină mult!
- Ia-ţi chiloţii... da, ăia... înşfacă-i frumuşel şi du-te şi du-i la gunoi.
(coşul de gunoi unde apucă să şadă, înainte de a zbura la ghenă, chiloţii absorbanţi folosiţi & împachetaţi corespunzător în ei înşişi)
- Închide uşile / deschide uşile. (în lift)
- Pune la loc jucăriile (evident, asta ţine numai dacă junele este într-o dispoziţiune disciplinată.
- Întinde piciorul. Dă-ţi căciula jos. Scoate mâna.
Ceea ce domnul prestează. Cu elan & sârg.
Mamiţuni savurează despotic fiecare ducere la bun sfârşit a oricărei mici comenzi.
Cum de ce?
Păi, în afară de faptul (poate nu atât de evident) că lista comenzilor neonorate este de cinşpe ori mai lungă, e evident că onor capacitarea copilului (de fapt, colaborarea lui la...) n-o să ţină mult!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
