... în care Mamiţuni cade pe gânduri,

precum baba pe scânduri. (poza e... v-aţi prins! aşa, la o-ha)

Tot angrenaju’, fireşte, peste poate scârţâieşte. Din tătie încheieturili, ça veut dire.

Da’ dăşpre ce iaşte vorba în propoziţie?
Poi dăşpre mai multie, bade. No.

Vom începe prin a o da alambicat pe după cais şi-o să menţionăm extrem de misterioso-generalizat o întâmplare care-ar merita, cu siguranţă, povestită-n toată bogăţia ei de detalii - pentru că, na, ce să vezi, taman ele-s alea de ne dau inspiraţia.

Preambulic, să z’cem aşa: ştim bine că iegzistă situaţii în care câte ceva ne strică ziua: o vorbă zisă ori mai pe negânditelea, ori pe de-a dreptul cu intenţii distrugăreţe; o privire poncişă; un gest nepoliticos; o ditamai porcăria (şi aşa mai departe, că scopu’ nostru’n viaţă nu e enumerarea tuturor aiurelilor).
Nu doar că ştim; situaţiile astea ne sar în ochi; pur şi simplu, ne urmăresc în tă' locu'. Aproape că nu mai putem sufla de ele. Şi de indignarea pe care ne-o (tot) produc.

Îhî. Ca şi cum ele ar fi integral de vină pentru ceea ce are loc, de fapt, la mine-n cap.

Passons. Căci subiectu’ e altu’. (din seria: «care e subiectul propoziţiei „Venea o moară pe Siret”? - logic, o inundaţie»)

Există, evident, şi reversul medaliei. Cel în care un zâmbet îţi înseninează ziua. În care un sfat îţi schimbă viaţa.

De ce nu le vedem mai des?
Pen’ că sunt rare, zice corul. Rare rău, zice corul graseind graţios.
Aiurea.
Să lăsăm prostiile. Şi aliteraţiile.
Să luăm (de coadă, ori de urechi) un iegzemplu simplu.

Pen’ cine şofează (au se trage pur şi simplu cu maşina): de câte ori apostrofăm universu’ când nu găsim instant loc de parcare?
(datul din cap că da, de nenumărate ori, sau, eventual, de absolut fiecare dată în ultima vreme e suficient).

Da’ când se-ntâmplă, oricât de rar, să găsim rapid (ori chiar din prima) locul cu pricina, care ni-s reacţiile? Cât timp petrecem afectaţi de întâmplare? Cum vorbim despre ea? Cum ni se schimbă ziua mai departe?

Îhî. Asta ziceam şi eu.

Tot aşa, există şi oameni care reuşesc (în bună măsură pentru că & dacă-i laşi), să te deschidă la minte. Să-ţi arate lumina. Să zici că fraaaaateee, vezi becu’.
Dap.
Bine-ar fi să-i observăm.
Să le arătăm cumva ce înseamnă pentru noi ce fac ei. Chiar dacă nu pe loc, că uneori mai durează până ne dăm şi noi seama...
Să le mai şi mulţumim.
Şi să ducem lumina aia mai departe. Să n-o lăsăm să se stingă.

Luminile pierdute se transformă-n amintiri mici şi triste.

De ce le-am lăsa?