Urechile pisicii Olga

Am zis că mă apuc de citit, da?

Aşa se face că, deşi planurile iniţiale fuseseră altele, am ajuns să devorez Urechile pisicii Olga.

Huo, canibalo, carele te dedeai ’erbivoră, cu nu’ş câte postări în urmă!! Da’ ce-avuseşi, bre, cu biata mâţă?

Păi, monşer, lectura.

La târgul (de carte) cu pricina n-am mai ajuns la timp decât ca să constat că şi cartea, şi sesiunea de autografe se gătaseră. Trecând peste modalităţurile nu tocmai fericite prin care un nene de la editură s-a găsit să se exprime ca răspuns la întrebarea mea „da’ însă totuşi unde pot găsi cartea?”, asta pentru că fătuca de la stand a avut destulă prezenţă de spirit să repare pe loc boacăna prestată de marele şăf mult-prea-centrat-pe-auto-aplaudeală & hadmirăciune, m-am prezantat a doua zi la proba de cumpărat carte-viteză.
[Aşa se cheamă când cu mâna cu care-ai înşfăcat ferm cartea întinzi parkinsonian banii, cu cealaltă te strădui să înfrânezi Muţunaul cel atot-dărâmător şi cu sprijinitoarele din dotare, unu’ mai fluturând decât ar trebui (junele remorchează, nu glumă), îţi cauţi (zadarnic!) echilibru’n viaţă.]

Dar, întrucât alergătura pe la târg a dat gata energiile muţunautice şi-a provocat ditamai pofta de somn, am avut vreme de lectură...

Şi iată ce-am descoperit: că, deşi nu-ţi vine s-o laşi din mână, cartea nu se citeşte dintr-o suflare.
Vociferările meditative şi auto-descoperitoare ale pisicii urecheate Olga solicită mai multe suflări.
Pisica face două călătorii (cel puţin). Geografică şi lăuntrică. Ambele, dense şi pline de personaje şi de istorii pitoreşti. Preferatul meu este elefantul Martin.
Nu (cred că) ştiu pe nimeni din cei pe care îi descrie pisica - deşi lumea e mică! Chiar şi aşa, senzaţia a fost cea de portrete bine făcute.

Am savurat de-a dreptul frazele miezoase (nu mieroase! pisica Olga e o lucidă, înainte de a fi uşor alintăcioasă). Mi-au plăcut formulările pline, rotunde, echilibrate, ritmate, cu esenţă de gânduri. Condensate. Şlefuite. Debordante. Scriitura Oanei e plină de întorsături pe placul meu şi are forţa unor imagini cu tuşă fermă.
Pisica vorbeşte mult şi se tot auto-descifrează. Cartea e o ţesătură delicată de amintiri, vise, drumuri, explorări şi suprize.
Delicată ca o katana, voiam să zic, da?

Doamnelor şi domnilor, Oana Duşmănescu! (pentru carte, ia fuga iute-iute la librărie!)
Nu, nu ne cunoaştem (nu dincolo de blogosferă, unde ne mai frecventăm) iar asta nu e postare plătită. (aş vrea eu).
Pur şi simplu mi-a plăcut cartea.
Aştept istorisirea referitoare la musteţile şi tristeţurile Motanului!