Moşu’

S-a născut în 1928.
A trăit toată viaţa lui la ţară, într-un sat deluros, fără să-i trebuiască prea multă ştiinţă de carte.
A avut doi copii, cinci nepoţi şi patru strănepoate.
Pe una dintre strănepoate, născută în Statele Unite, n-a apucat s-o vadă niciodată. Ar fi trebuit să vină în ţară vara asta, dacă nu-şi pierdeau amândoi părinţii ei locurile de muncă.

Moşu’ cânta la fluier şi-şi serba pe 30 ianuarie ziua numelui. Îl chema Vasile. Umblă vorba că în tinereţe nu fusese el tocmai uşă de biserică. Nevastă-sa şi-a scos din plin pârleala nişte decenii mai târziu, când l-a tocat mărunt şi pentru ce făcuse, şi pentru ce nu.

Îl ştiu pe Moşu’ de când aveam 10 ani. Atunci era deja, cum ar veni, bătrân, Moş. Avea nepoţi!
Mi-l amintesc râzând domol, discret, punând întrebări când îl ardea să afle ceva anume şi nedeschizând gura când nu i se părea musai.

Când i s-a născut ultimul nepot (copil făcut de părinţi trecuţi de 40 de ani, mai mic decât două dintre strănepoate, şi muuult mai mic decât cele două surori mai mari) comentariul Moşului la adresa proaspeţilor părinţi a fost: „D’apoi, de-acu’ poate s-or potoli şi ei....”
Umor involuntar, sau deloc involuntar, ci caustic-subtil din plin? Greu de zis. La cum era Moşu’, ar fi putut, la fel de bine, să fie un pic din ambele.

Nu ştiu ce fel de om a fost în tinereţe. Nu ştiu cât de fericit o fi fost, sau dacă şi-o fi pus vreodată probleme de soiul ăsta. Nu era chiar cel mai prietenos om din lume - el şi Mama, muieri-sa, nu lăsau să le intre oameni străini în curte - dar, dacă apucai să intri, nu scăpai de-acolo fără să le fi stat la masă.

Până acu’ vreun an, când au început să-i slăbească puterile, era verde ca bradul. Căra lemne, făcea treabă prin curte (muncă grea, nu aşa...). Cu două luni în urmă, un accident vascular cerebral l-a lăsat uşor paralizat, şi ăsta a fost începutul sfârşitului.

Moşu’ a murit ieri (duminică, de ziua numelui lui) pe la patru după amiază, jelind că se duce.


Odihneşte-te-n pace şi lumină, Moş!

Sâmbătă am fost la teatru...

Sâmbătă am fost la teatru... La/cu trupa Paiaţa, la CŢR.

Sub numele de Lupul cu Scufiţa Roşie şi contra sumei de 20 RON (10 copilul, 10 eu) am văzut o ... chestie.

Nu, oricât aş aprecia şi iniţiativa, şi eforturile de-a juca un spectacol nou pe săptămână, nu mi-a plăcut reprezentaţia. Deloc. Şi nu numai mie. Spre deosebire de data trecută (acum muuulte luni, când am fost prima oară, tot la trupa asta, la Fata babei şi fata moşului, care m-a "prins") acum Muţunau s-a plictisit de moarte. (şi lui îi plac foarte mult şi poveştile în general, şi marionetele!)

Povestea de ieri a fost o varză sinistră (cu peştişor de aur, Scufiţă karatistă, vânător libidinos, mamă languroasă, lup penibil şi bunică bătăuşă), fără nicio legătură cu firul original al poveştii, da’ pliiină de aluzii destinate urechilor adulte.

Bun, nu mi-aş fi dorit să văd ad litteram povestea originală. Nici n-ar fi fost posibil, în cele 20-30 de minute alocate reprezentaţiei. În plus, e, evident, o chestie de gusturi - în sală erau oameni care păreau să se distreze de-adevăratelea.

Da’ acu' zic: încropeala aia sinistră... brrr!

Păcat de efort, de costume, de joc. Sau poate-i doar o excepţie... În fine.

Data viitoare, însă, încercăm în altă parte. Poate la Ţăndărică. Vedem.

Caloriferul preistoric, trezeşte-te, mami, şi alte mini-povestiri

Preambul oarecum lămuritoriu: orice copil mic &vorbăreţ va da, la vremea lui, dume.
Unele, monumentale.
În ceea ce-l priveşte pe Muţunau, nu e vreun geniu în devenire - pur şi simplu, vorbeşte foarte mult.
Foaaaaaarteee mult.
Pardon, imaginea clară e dată de propoziţia „nu tace o clipă”.
Prin urmare, la atâta cantitate (recunoaştem, discret speculată & atent urmărită & memorată) e absolut normal să iasă şi nişte „opere”.

Da’ azi vorbim mai ales despre alea involuntare.


Undeva, printr-un dulap, s-a găsit oarece monstruleţ fălcos şi păros, de pluş, care i-a fost prezentat lui Muţunau drept omuleţul preistoric. (cu asta seamănă cel mai bine...)
Seara la culcare, întrebat fiind dacă doreşte să-şi ia în pătuc noul prieten (întrebat în speranţa deşartă că poate s-o culca mai repede), Muţunau, obosit dar ferm, a zis:
- Nu. Da’ punem în p’iză calo’ife’u’ p’eisto’ic!
(electric, recent scos din debara...)


Azi dimineaţă, junele se vede silit să ia iniţiativa şi să se prezanteze la patu’ lu’ mumă-sa, în scopuri deşteptătoare.
- T’iezeste-te, mami!
- Hâm?
- T’iezeste-te, mami, să me’gem ’a g’ădiniţă!
- Mmmm... immmediat.
- Mami, hai, du-mă la BBC ca să me’gem ’a g’ădiniţă!
(în maşină se-ascultă BBC. Hăhăilelile altor matinale de radio sunt peste palierul de stres admisibil la ora aia în maşina noastră. BBC mormăie la un nivel acceptabil.)



Nu e foarte clar cât anume mănâncă Muţunau la grădiniţă - deşi, în ultima vreme, prezintă sistematic oarece indicii, localizate de obicei printre dinţi.
Sursa de încredere pentru informaţiile de profil sunt, evident, educatoarele, căci Muţunau, căruia-i cam plac păcălelile, dar nu şi interogatoriile, răspunde cam aşa:
- Ce-ai mâncat azi? întreabă Bunica.
- Chied că....pui!
- Auzi, da’ pe meniu scria viţel.
- Atuuunci... chied că viţel.
Intervenţia fantezist-sabotoare nu se lasă aşteptată:
- Da’ somonu' fumé? L-ai mâncat?
... şi, cu tot uzul greşit al persoanei a doua, dă roade:
- Daaa, ai mâncat somon fumé!


Muţunau cântă (adică scandează răcnit, ad nauseam)
- Maanchi, maanchi, tel’i batiu ee!
(La grădiniţă mai cântă cântecele şi-n engleză. Desigur, fără etapa dedicată corectării pronunţiei.)
- Maimuţă?
- Daaa!!! Manchi!
- Monkey, monkey, da’ monkey şi mai ce?
- Maanchi, tel’i batiu e!

No more monkeys jumping on the bed.

Melodioară enervantă şi-n original, darămite-n pronunţie misterioso-stâlcită...


Plus, iată ce susţine mitul omniscienţei parentale: ăia de acasă ştiu cântecele de la grădi!!!

Cele 10. La dublu

Leapşă de la Ayandari, să zic 10 lucruri care-mi plac.
Aşaaaaadaaaaar...

1. Conversaţiile cu Muţunau. Din motive care nu mai trebuie menţionate...

2. Din capitolul alimentare, trecem aici macarons,

(sursa)

cafeaua cât mai înmiresmată şi înmirodenizată posibil, spre groaza puriştilor cafegii, (sursa)

nelipsita ciucalată, la tonă
(sursa)

(sursa)

(sursa)
(Da, gata, mă opresc!)

şi fructele de pădure. De preferinţă, culese personal.
(sursa)


3. Plimbatul prin ploaie (asta explică, oare, de ce Muţunau se repede să sară instant-pleoşcăitoriu, cu ambele picioare odată, în toate bălţile-ntâlnite?) (sursa)
şi statul cu nasul în vânt. Ultima, de preferinţă pe vârf de munte.

4. Din capitolul celesto-astronomice, privitul stelelor, noaptea, pe câmp/plajă/munte (nu în oraş, că-n oraş rareori poţi vedea bine, din pricina luminilor...),

(sursa)

holbatul intens la nori (în scopul identificării de forme cââât mai şugubeţe)

(sursa)

(sursa)

şi privitul compulsiv (şi degrabă dătătoriu de dureri de ochi/cap şi de priviri poncişe) de eclipse.


5. Cititul. Mă uită (uita?) Dumnezeu cu nasu-n carte.

(sursa)

Şi ascultatul de muzică. În ultima vreme am dat-o (iar) pe clasici. Iaca, o mostră de adicţie recent revenită:

Şi teatrul. M-aş muta la teatru. Doar că între reprezentaţii poate fi cumva...solemno-dezolant!

(sursa)


6. Din categoria sportive: biciuclatul, schiatul, tenisul de câmp (joc ca o cizmă, da’ tot îmi place), mersul pe role... % co.

(sursa)


7. Toate seturile posibile din categoria do-it-yourself.

(sursa)

Ce-i facem cadou de ziua ei?
O bormaşină!
Nu, că are. Două.

(sursa)

Lucru manual, cum s-ar zice, dacă n-am ţine cont de faptul că rezultatul manufacturării nu trebe să fie neapărat util şi/sau durabil. Dacă implică oarece pictat (mâzgălit!), cu atât mai bine!
(sursa)

(Trăiască, printre altele, Meccano şi tot neamul lor.)


8. Să dorm.

(sursa)

9. Să cotrobăi. În copilărie, raiul era, cu siguranţă, în podul casei uneia dintre mătuşile mele, unde aveam câmp liber, cu condiţia să pun apoi totul la locul lui.
(sursa)

10. Să râd (cu lacrimi sau fără) până mă dor fălcile.
(sursa)




Bonus: 10 lucruri care îi plac lui Muţunau:

1. Să se alinte - indiferent dacă asta presupune luatul în braţe sau scălâmbăieli de tipul „s-au ap’ins toate lubidede!” (luminile. ştie şi poate pronunţa corect, da’ i se pare mai amuzant să stâlcească unele cuvinte. de acord!)

2. Mămăliga cu caş şi smântână. Caşul nu e subliniat degeaba. M-aş hazarda să spun că, atâta vreme cât se mai practică transhumanţa, pe Muţunau n-o să-l pască nicio depresie. Din motive alimentaro-consolatoare, desigur.

3. Jocul de Lego Zoo, botezat (după figurinele umane) „Mami şi Alina”. Irelevant de ce...

4. Trântitul & aruncatul tuturor lucrurilor.

5. Cafturile matinale cu perne.

6. Tăvălelile pe covor şi în patul ma’ie, efectuate, de preferinţă, în fundul gol.

7. Domnul Moody - care îi e şi coleg de pat.

8. Mersul la grădiniţă & jucatul cu copiii, în general.

9. Filmuleţele braziliene de pe youtube. (Borboletinha, Baratinha & co)

10. Steagurile. (ştim toate steagurile din oraş. şi câte sunt, şi unde, şi ale cui. Muţunau îşi face hotărât loc, cu voce, coate, arătătoare şi genunchi, în nepieritoriul univers caragialesc)

(gata, pus restu' de poze...!)

De pe youtube - sora mea mai mică

Un filmuleţ filmat şi editat de Agnieszka, o fetiţă de 8 ani din Marea Britanie. Subiectul?
Sora mea mai mică.




Sora mai mică, de altfel un copil frumos şi vioi, are sindromul Down.
Urmăriţi filmul mai întâi cu sonor, apoi, măcar odată, şi fără.
Eventual, apoi iar cu sonor.

Filmul are 2 minute 55. Şi e una din cele mai mari şi mai puternice lecţii de iubire pe care le-am văzut vreodată.

Ce se naşte din pisică, şoareci mănâncă

(ca tot am primit nominalizări pentru umor, mulţumim din nou!)

Sau... ce fac poveştile (şi nu numai!), prin replicile lor (şi nu numai!) din viaţa noastră.


- V’ei bin! scheaună Muţunau, pe fondul seralelor cinsteli materno-buniceşti cu vin de Porto. (Mamiţuni, lepră mofturoasă, n-ar bea decât vin dulce. uber-dulce, dacă se poate. şi lichioros, cum a zis, din greşeală, Bunica)
- Mai aşteaptă fo’ 15 ani, zice amabila de Mamiţuni.
Muţunaul perseverează instant, însoţindu-şi reelaborata cerere de-o serie de scărmăneli convingătoare, plus mimica aferentă, de cerşetor profesionist:
- V’ei bin!
- Corect se zice vin, se eschivează Mamiţuni, convinsă până la os c-un pic de aplicare judicioasă a semanticii te poate de fapt scoate din belele. E pentru de-ăştia, mai înalţi. Aşa cum e şi cafeaua.
(în trecutul nu foarte îndepărtat, Muţunau a cerut şi cafea. Mamiţuni, sadică, i-a dat să pupe cana ei de cafea neîndulcită. a fost o foarte utilă experienţă de neuitat!)
- V’ei vin!
- N-auzi, peste vreo 15 ani. Sau, hai, fie, şi mai devreme, cu condiţia ca tu să fi trecut de 1.80.
- V’ei şi tu vin!
Hliup, se-aude simultan dinspre ambele pahare.
- Vezi, nu mai avem. (sadismul nu dispare prea repede...)
- V’ei must, se regrupează onorabil solicitantul.
Peste 2 minute, cu cererea satisfăcută, adaugă.
- No’oc! Mulţumesc!
Ce ţi-e şi cu participarea activă la viaţa socială...!


- Auzi, ar trebui să te ceri la oliţă, îl bleftureşte Bunica, în drum spre baie. Ameţită atât de greutatea "coletului" din braţe, deloc stabil, cât şi de parfumelul ameţitor degajat de fiecare mişcare, stimata speră ca şantajul sentimental de tip „eşti mare” să dea, odată şi-odată, roade.
- Ce fel de băiat eşti tu?
- Băiat miiiiic!!!! leşină de-ncântare împricinatul, oricând gata să joace feste.



Muţunau se decorează pe deşte cu marker-ul. Bunica aproape că urlă la vederea faptei. Mamiţuni, semi-absentă, ridică din umeri (după ce s-a convins că doar pielea-i decorată, nu şi hăinuţele) şi-ncearcă să canalizeze benign energia creatoare a micului Picasso.
- Ştii, aş putea să scot cariocile alea speciale, şi am putea să ne facem mustăţi!!!
(cariocile speciale sunt markerele de pictat pe mutre)
- Nuuu.... nu v’eau mustăţi.
- Atunci... poate pe frunte?
- Nu.
- Atunci, poate facem o pereche de urechi?
Muţunau azvârle repede marker-ul neautorizat şi-şi verifică, preocupat, anatomia:
- D’apoi u’iechi am!


La ora de somn:
- Nu eşti obosit?
- Nu!!!
- Dar cum eşti?
- Foa’te f’umos şi acope’it cu stuf!!!

Visez la...

Mini-tarte. Cu ciocolată, cu fructe, cu vanilie, cu creme frumos mirositoare. Cu vafele din făină de orez.

La cafele tunisiene, atât de negre de la prăjit şi alte secrete încât abia o cantitate egală de lapte le mai deschide la culoare.

La zmeură mare şi grasă, culeasă din grădina mătuşă-mii.

La fragi parfumat-înţepător de acri şi la afine adevărate, închise la culoare & de pete nepieritoare dătătoare.

La fliuf-pliuf-ul valurilor de mare izbindu-se de mal. Şi la linia vioaie şi înspăimântătoare a fluxului.

La cireşele sticlind de prospeţime în copac, la doi centimetri de nasul meu de mistreţ neprietenos care şi-a adus de-acasă.

La căţărat în nuc, de dragul ascensiunii.

La o alunecare lină, dansantă, pe schiuri.

La o spinare de delfin zărită de-aproape.

La propria respiraţie, auzită-n vârf de munte.

La ceruri înstelate.

La biblioteci alambicate, cu cărţi maaari, vechi şi noi, cu multe amintiri după ele.



Visez.
... că doar e noapte.
(mai visez c-o să-i pun poze postării ăsteia. cândva...)

Lucruri care m-au scos din sărite (II)

Şi mă mai scot.
E vorba de mine. Uşor trosnită cu bere, îmi pot permite să-mi spun lucruri - poate aşa le-oi da drumul să plece şi-am să scap (uşor) de ele.
Vezi să nu, da’ hai să-ncepem.


Mă-nervează (la mine) incapacitatea prelungită de a mă adapta. În anumite privinţe, sunt de o inflexibilitate uimitoare. Evident, absolut (& oarecum abominabil) tembelă.

Exemplu: Conduc zilnic din ’98. Nici până-n ziua de azi nu m-am adaptat buimăcelilor din traficul post-yuppieeeeee!-toată-lumea-are-maşină. Şi sunt nişte ani. După capul meu, ar trebui să se circule normal!!! Ce-i porcăria asta?

Pe scurt, ca să trecem la subect pân’ nu se gată weißbier-u’, şi-mi revin, deşi lucrez full time de 12 luni, şi-nainte de asta am avut pauză vreun an jumate’, nu mi-am băgat minţile-n cap şi-mi imaginez c-o să-mi iau de lucru acasă. Şi c-o să şi lucrez! (bun glum)

Nu se întâmplă.

Toată stima pentru cine poate. Mie nu-mi iese. Şi m-am convins că n-are rost să mai încerc. (poate peste n ani? deeeesiiiguuuur!) Problema e că momentan m-am convins doar pe mine.



Mă mai umple de spume incapacitatea-mi (tot eternel prolongată) de a schimba vitezele. La muncă funcţionezi într-un fel. Acasă, eşti pe altă lungime de undă. Ar trebui...

E, mie nu prea-mi iese translaţia. Schimbarea de viteze. Nu e deloc lină. Când intru acasă, parc-aş da cu capu’ de-un zid. Toate planurile pentru seară se duc ... de suflet, indiferent dacă-s împinse de Muţunau sau nu. Pur şi simplu mă blochez. Decompensare? Poate. Da'i acolo. Mare. Grea. Bleaah.



Mă mai zgârii pe faţă la capitolul „energie”. Pe vremuri, mutam munţii. Nu mă laud. Pur şi simplu, aveam talentul de-a înghesui foarte multe fapte într-o singură zi. Când mă uit în urmă, mi se pare Războiu’ Stelelor. Sau Indiana Jones.

De putut, nu mai pot. Altă chestie care nu-mi mai iese. Căci, cu copchil sau fără, îmbetranim, şi anumite vremuri trec.

Da’ eu, bestie retrogradă, tot în stilu’ ăla planific. Evident, mult lucru bun nu iese. N-are cum & nici de unde.



Am devenit o fiară izolată din pricina faptului că nu prea mai apuc să răspund la niciuna din chemările/tentativele de socializare. Nu vorbesc de ieşit din casă. Vorbesc de răspuns la telefoane şi la mail! (scuze pe această cale întregului popor neglijat. pur şi simplu, nu mai pot. n-am energie.)



Altă chestie care nu e-n film cu mine şi provoacă sistematic catastrofice seisme vine din sensibilităţurile buniceşti. Ferească Dumnezeu să faci observaţie (chestie care, se ştie, e mai naşpa decât arderea pe rug).
Varianta indicată (dar nu prin cuvinte, aşşaaaa, subliminoso-de-la-sine-nţeles) ar fi să léşini de extaz & aplauze-n delir la fiecare firicel de... orice.
Nu-s genul.
(despre bunicisme versus mamiţunisme, alt'dat'. e loc de povestit muuuulte. )

Chit că-n situaţia dată Bunica l-a pus pe Muţunau să-şi ceară scuze (o lovise) ca să capete de mâncare!!! Să-l primească la masă, adică. Să-i dea de mâncare.(Miiinuuuunaaaat! că doar într-un fel asemănător proceda şi Pavlov, mare om!)



Concluzia e că vreau acasă. Să mă fac rentier. Să am timp de toate cele. Să cresc, eventual, mai mulţi copii (deşi aici îmi sună uşor alarma cu ai grijă ce-ţi doreşti...)

Ştiu că (virgulăăă) cine stă acasă îşi doreşte (sau mai contemplă posibilitatea de-a căuta) un loc de muncă. Din motive financiare sau nu.

Eu-s pe dos. Din păcate, din motive financiare, nu are cum să-mi iasă.

Lucruri care m-au scos din sărite

(nu, nu e totul numai lapte, miere şi hlizeală, oricât m-aş strădui)

Trântitul sertarelor.

Smocăitul perdelelor. (am şi acum o galerie pe jos)

Trasul apei la baie. (bazin la semi-înălţime- e uşor să apeşi)

Izbitul uşilor.

Trezitul de mii de ori pe noapte.

Scuipatul mâncării.

Toate astea, susţinute de o perseverenţă infinită.


Din fericire, au trecut. Cel puţin nu mai sunt în faza de apogeu... (pen’ care am avut bafta supremă să le văz pe toate astea de mai sus simultan!)


Acu’ mă mai ’nervează la culme repetatul (la fel de infinit de perseverent) al unor fraze. (criteriile de selecţie mă depăşesc). Recordul contabilizat a atins 16. (în condiţiile-n care nu era ignorat, doar că nu se putea da curs instantaneu cererii...)

Şi faptul că am scăpat complet din mână ora de culcare. (mai nou, junele refuză să se culce dacă fie şi numai o singură persoană rămâne trează în urma lui!) Ceea ce mă pune-ntr-o dificultate maximă în materie de treburi domestice şi nu numai.

Cu ne-scosul din pamperşi nu mă agit aşa tare (nu mai am energie pentru asta...). Nici cu faptul că nu se îmbracă deloc singur (nici măcar o şosetă: nu că nu poate, nu vrea.

(Pe el probabil că-l scot din sărite supravegherea şi boscorodirea bunicească (tooootul se urmăreşte şi se comentează pisălogic), tentativele mamiţuneşti de responsabilizare. Şi (notabil, încă de pe acum) orice idee de limite. )


Şi propria mea oboseală, de-acu’ virată zdravăn spre patologic.

Beleduc

Astea (Beleduc) jucării scumpe!

Cele 5 simţuri şi mediul:
(presupun că al şaselea rând a apărut şi pen’ că zarurile au câte 6 feţe...)



Tăbliţe pentru învăţarea scrierii:

Creioanele:

Imaginea de ansamblu:

Tăbliţe tandem:

Omida de perete. Numai capul costa aproape 100 euro!



Jocul umbrelor:

Astea s-ar putea face, cu siguranţă, şi de către oarece lemnari locali. N-am verificat cine & dacă le importă.
Unele (cum ar fi cel cu simţurile) pot fi făcute şi acasă. E drept, mai simplu pe carton, nu pe lemn.

Un’ te uiţi, clasici

Mulţumită asiduelor eforturi buniceşti, care-l ajută să-şi pună mai bine-n valoare genele din dotare, Muţunau cunoaşte şi, dacă are chef, poate recita un număr fantasmagoric de poezii (atât de copleşitor de multe, că Mamiţuni, care posedă un singur neuron, şi-ăla leşinat de obosit de plictiseală, nu s-a încumetat să le mai numere).

Până mai ieri, poeziile erau din repertoriul de profil: mai un Pisicuţul Pisicel, mai o Săniuţa fuge, mai una, alta.

Dar pe Bunica o mai pocneşte, din când în când, câte un acces de lirism. Care acces lasă urme. C-o fi apropierea aniversării poetului, că n-o fi, iată ce declama Muţunau azi în baie, la auzul comenzii „apleacă-te!”, în timp ce, proptit în cadă, aştepta să-i fie toaletat posteriorul:

- Da’ de ce să nu mă plec, dacă păsă’ile t’ec.

(pen’ cine n-a mai călcat demult prin manualul de limbă română, Ce te legeni, codrule)

Accese demiurgice: cum să-ţi faci propriul sistem solar

Demiurgice şi nu prea, pen’că (evident) e vorba de o copie a lu’ sistemu’ solar pre-existent, pe care cu onor îl inhabităm.

Promptate pragmatic (accesele din titlu, adică) de certitudinea că pân’ ne-or folosi desenele & textele astea, le uit, aşa că mai bine pun deoparte, pe blog, de pe acum, ştiinţa şi sursele.

Începem cu Enchanted Learning - unde găsim, astronomic vorbind, printre muuuuulte alte chestii utile, şi unul din cele mai accesibile proiecte solar-sistemice.

Continuăm cu e-how.
Construcţia pare la fel de uşor de făcut, doar că-i prevăd un viitor muuult mai puţin luminos, de-ndată ce are să intre-n raza de acţiune muţunautică.
Altă variantă, tot de pe e-how, aici.


O variantă online, uşor ţopăitoare, aici. Site-ul pare instructiv, demn de reţinut pentru vizite viitoare.


Oarece ştiinţă youtube-istă, simpluţă, mai jos, şi pe coloanele de video-uri sugerate aici.






O variantă de pe un site plin de proiecte şi proiectuţe, (bine) gândit pentru şcolerul american.

Scalele se găsesc aici (alt site foarte fain).

Alt site: How to make stuff.

Aici aflăm cum ne facem un sistem solar cu mânuţele proprii. (de parcă restul s-ar face integral cu picioarele!)

Muuuultă ştiinţă pentru cei mici, aici. Şi muuuulte seturi gata-făcute (nu doar de astronomie), aici. Printre care, foarte de apreciat, cum să-ţi faci o catapultă (pe prima!). Că doar la stele trebuie să ajungem cumva...

Post scriptum:
din categoria „visul oricărui chinez bătrân care se respectă”, iaca două variante minunate de la 4M.
Solar System Mobile Making Kit:




Planetarium Model:

...din păcate, ambele absente din stoc la Ookee. Daaaarrrr... le vom pândi!

Replicuţe

-Ţuuuuţiii, nu călca pe jucă’ilele taaleee! Dă-te gios de pe elifant!
(Ţuţi e mâţa. Una dintre ele. jucă’ilele tale vin din inventarea pluralurilor şi din folosirea deocamdată greşită a pronumelor. Elifantul e o piesă Lego)


- Taaaanti Fooocaaaa!
(Coca)


- Uite, a venit nenea Po’nel!
(Cornel...)


Din capitolul răcnete nocturne, stil Petrică şi lupul:

- V’eeeei apăăă!
(zdup-zdup-zdup Mamiţuni spre bucătărie, zdup-zdup-zdup înapoi, cu sticluţa dumisale)
- Poftim!
- Nu v’ei apăăă!!!
După amplasarea strategică a sticloanţei, Mamiţuni se bagă oftând în pat. Imediat ce încetează foşnetele de aranjare a plapumei:
- V’eeeei apăăă!


Câteva ore mai târziu, de data asta posibil pe bune:
- V’ei lapte!
- N-AM! Pune mâna şi te culcă!!!
- Biiineee... se resemnează Muţunau.


Dimineaţă. bietul copil trage concluziile:
- Când mami doa’me, nu ie bine să o de’ianjezi!

Twiblings

Cum mie îmi plac toate ciudăţeniile/minunile, iată una în plus: un articol despre doi fraţi cu... patru mame!

Twiblings. Apărut prima dată în New York Times.

Cei doi copii, frate (Kieran) şi soră (Violet), s-au născut ca urmare a inseminărilor artificiale. Biologic vorbind, au acelaşi tată (care îi şi creşte, împreună cu nevasta din dotare, mama nr.4) şi aceeaşi mamă (adică aceeaşi donatoare de ovule). Dar au fost purtaţi de două femei diferite (inseminările s-au făcut în paralel) şi s-au născut la 5 zile diferenţă. Şi de crescut îi creşte o a patra mamă, cea „legală”.

E ceva profund uman în povestea asta (aşa cum e relatată), deşi, după regulile "clasice" ale biologiei, pare a fi complet nenaturală.

Articolul mai conţine şi o definiţie foarte frumoasă: The angel is the benevolent stranger who shows some ordinary kindness to miraculous effect.

De eclipsă, eventual cu sanie

- Bunica a a’uncat ecli’sa pe geam, în bucătă’ie!!!
(asta, post-confiscare steag pe motive de cafteală şi post pretenţie bunicească (neinspirată!) de aruncare pe geam)

... şi mami e buuuunăă.
Adică... (surle, trâmbiţe, suspans) are mâinile calde. Nu reci.



Şi faptul că am găsit sanie!



De lemn, pliantă, cu spătar, cu toate cele.


Am ezitat un pic, la vederea ăsteia:

Acu’ suntem în campanie de strâns fonduri. Pentru căăă... uite cât costă!!!


Nu în ultimul rând: La mulţi ani!