Moşu’

S-a născut în 1928.
A trăit toată viaţa lui la ţară, într-un sat deluros, fără să-i trebuiască prea multă ştiinţă de carte.
A avut doi copii, cinci nepoţi şi patru strănepoate.
Pe una dintre strănepoate, născută în Statele Unite, n-a apucat s-o vadă niciodată. Ar fi trebuit să vină în ţară vara asta, dacă nu-şi pierdeau amândoi părinţii ei locurile de muncă.

Moşu’ cânta la fluier şi-şi serba pe 30 ianuarie ziua numelui. Îl chema Vasile. Umblă vorba că în tinereţe nu fusese el tocmai uşă de biserică. Nevastă-sa şi-a scos din plin pârleala nişte decenii mai târziu, când l-a tocat mărunt şi pentru ce făcuse, şi pentru ce nu.

Îl ştiu pe Moşu’ de când aveam 10 ani. Atunci era deja, cum ar veni, bătrân, Moş. Avea nepoţi!
Mi-l amintesc râzând domol, discret, punând întrebări când îl ardea să afle ceva anume şi nedeschizând gura când nu i se părea musai.

Când i s-a născut ultimul nepot (copil făcut de părinţi trecuţi de 40 de ani, mai mic decât două dintre strănepoate, şi muuult mai mic decât cele două surori mai mari) comentariul Moşului la adresa proaspeţilor părinţi a fost: „D’apoi, de-acu’ poate s-or potoli şi ei....”
Umor involuntar, sau deloc involuntar, ci caustic-subtil din plin? Greu de zis. La cum era Moşu’, ar fi putut, la fel de bine, să fie un pic din ambele.

Nu ştiu ce fel de om a fost în tinereţe. Nu ştiu cât de fericit o fi fost, sau dacă şi-o fi pus vreodată probleme de soiul ăsta. Nu era chiar cel mai prietenos om din lume - el şi Mama, muieri-sa, nu lăsau să le intre oameni străini în curte - dar, dacă apucai să intri, nu scăpai de-acolo fără să le fi stat la masă.

Până acu’ vreun an, când au început să-i slăbească puterile, era verde ca bradul. Căra lemne, făcea treabă prin curte (muncă grea, nu aşa...). Cu două luni în urmă, un accident vascular cerebral l-a lăsat uşor paralizat, şi ăsta a fost începutul sfârşitului.

Moşu’ a murit ieri (duminică, de ziua numelui lui) pe la patru după amiază, jelind că se duce.


Odihneşte-te-n pace şi lumină, Moş!