luni, 28 noiembrie 2011

E înaltă, subţire şi are ochi căprui

E înaltă, subţire şi are ochi căprui.

Nu e vreo frumuseţe, dar emană căldură, blândeţe şi-i foarte plăcut să stai de vorbă cu ea.
E o femeie inteligentă, foarte respectată de toţi cei care-o ştiu, pentru că mulţi din comunitate au beneficiat, la un moment dat, de ajutorul ei. Are, de mulţi ani, propria firmă, şi, fără a fi persoană publică, e de referinţă în domeniul în care lucrează. Munceşte mult şi rar se-ntâmplă s-o vadă cineva enervându-se. Firma ei n-are prea mulţi angajaţi, aşa că ea duce cam tot.

E, într-un fel, bogată în conexiuni şi lipsită de prieteni. Nu prea are cu cine vorbi - mai toţi se raportează la ea ca la persoana-companie, afacerista pricepută fără a fi câinoasă, cea care e preocupată ca toată lumea să iasă în câştig, sfătuitoarea şi ajutorul de nădejde a şi pentru multă lume.

N-ai zice că-i lipseşte nimic. Pare echilibrată, parcurge, pe undeva la fel ca restul lumii, pe altundeva mai protejată, datorită multelor conexiuni, vremurile tulburi prin care trecem, îi place să înveţe, are familie, se preocupă de copilul ei, e foarte apropiată de părinţi...

Nu e de aşteptat să aibă, vreodată, nevoie de ajutor sau de sprijin. Aşa, poate de-o informaţie, un pont, acolo, de un bilet la teatru, un discount, dar atât.



E înaltă, subţire şi are ochi căprui. Ar putea fi aproape oricine.

Şi e victima violenţei domestice.


Nimic din ce face, din cum se poartă sau din ce arată nu te lasă să bănuieşti asta.
Şi totuşi, e sacul de box al soţului ei, de foarte multă vreme.

De fiecare dată când nu-i convine ceva, şi dăţile astea-s din ce în ce mai dese, dă literalmente cu ea şi cu copilul de ce apucă - masă, perete... Ca şi cu o jucărie pe care te-ai supărat sau care te-a plictisit.
Uneori, înainte sau după izbucnirea de violenţă, iese pe uşă. Pleacă. Apoi se-ntoarce, pur şi simplu.


M-a şocat povestea.
Nu pentru că n-aş fi conceput ca violenţa să-şi facă loc şi-n familiile de intelectuali, sau în familiile bine situate, sau în lumea bună. Mi-e evident că nu de numărul de diplome ori de ani de şcoală depinde depărtarea sau apropierea de flagel.

M-a şocat propria-mi paralizie la auzul poveştii. Imposibilitatea de a reacţiona.
Dincolo de a-i spune, după ce-am ascultat, mută, istorii despre cum dă bărbat’su de pereţi cu ea şi cu copilul, că eu o cred într-un mare şi iminent pericol, şi de-a-l privi pe om în ochi, cu prima ocazie, cu aerul ferm că ştiu, n-am făcut decât să mă gândesc. Să caut răspunsuri.
Parcă mi-au căzut mâinile din umeri.

Dar de ce rabdă? Dar de ce nu pleacă?
Ah, întrebarea clasică. Dovada supremă de lipsă de empatie, de-altminteri.

Pentru că nu poate.
Nu mai poate.
Sau, în cel mai fericit caz, deocamdată nu poate.

Rareori violenţa domestică începe a se manifesta brusc. De cele mai multe ori, sunt semne. Dominaţia, atât de fals interpretată înainte de căsătorie drept forţă, masculinitate şi, eventual, motiv de atracţie. Controlul din ce în ce mai strict, pe unul sau pe din ce în ce mai multe planuri. Abuzurile, de la verbal la fizic. Privările. Bătaia.
Nu vin toate odată, ci, insidios, pe rând, încet-încet, pân’ te trezeşti că propria viaţă-ţi e, demult, o ţesătură cenuşie a cărei singură constanţă e asta - violenţa. Îmbrăcată sau nu în haină de auto-apărare.

Chiar şi când vrei să pleci, n-ai unde.
De cele mai multe ori, e despre bani. Dar şi despre a deschide cutia Pandorei cu şi mai multă violenţă.
Să zicem că pleci. Că treci peste dărâmatul a tot ce-a fost, până atunci, viaţa ta, peste tot oprobiul public (ei, făceai tu ceva...) şi peste toată expunerea, şi pleci.

Cât va dura până la primele bătăi ex-maritale, în stradă sau pe un’ s-o nimeri?
Că tre’ să fii cel puţin naiv să crezi că, până şi-n prezenţa unui ordin de restricţie (care la noi, atenţie, nu există!), agresoru-i deodată pocnit de iluminare şi renunţă la unicul lui debuşeu.

Şi, atât de falsa şi ipocrita replică, „dar cu copilul, ce faci cu copilul? rămâne fără tată?”. Când e evident că-l scoţi de la abator şi că agresorul numai părinte nu se mai poate numi.

Rădăcinile sunt adânci, puternice şi dureroase.
El e un furios fără leac, abrutizat de propria-i familie de origine. Pedeapsa pentru aproape orice era că mama nu-i mai vorbea - luni întregi.
Ea e copilul terorizat, refuzat-priponit-controlat, care n-a apucat nici până-n ziua de azi să crească. Plină de traume atât e mari încât, pe de o parte, nu-i de mirare c-a ajuns mama răniţilor, dar, pe de alta, e un miracol c-a supravieţuit.

Nenorocire à la carte. Meniul zilnic.

Mă uit şi, fără să-mi fi spus cineva, văd, într-o viziune secundă, sau ghicesc, în realitatea imediată, genealogia durerii, pe făgaşele adânci lăsate de urmele de neiubire.

Descumpănirea uneia dintre mame, poate dureros de incapabilă în a-şi gestiona spaima, în faţa copilului prea zburdalnic, prea explorator, prea curios, şi reacţiile ei nefericite, de tip „nu meriţi nimic, nu eşti bună de nimic, noroc că te mai accept eu din când în când”. Respingerile din ce în ce mai dureroase, tranşee perfecte pentru bombele neexplodate de dependenţă ulterioară.
Pentru că, ştiindu-te neiubit de mic, vei face orice pentru a fi acceptat la maturitate. Iar ştiindu-te ăsta, îngropat mult prea adânc în sânge, iese uneori la suprafaţă prea târziu.

Frustrările prosteşti ale celeilalte, care nu iubea decât premiile copilului, şi numai pe cele întâi. Mama-depozit de reuşite, poftiţi bonul. Mai poftiţi pe la noi după următoarea olimpiadă.
Ignorând până şi peretele de furie construit în timp, şi blocat, o vreme, de timididate şi de conformarea la reguli.

Crater si gheizer, sub presiune de mii de atmosfere.

Cel mai tare mă înspăimântă nu combinaţia de cuplu - doi oameni nefericiţi care se simt fără a se-nţelege, de unde şi legătura pe care, în pofida violenţei, nu vor şi nici nu pot s-o rupă - ci felul în care se păstrează legăturile cu familiile de origine.
Ipocrit e puţin spus.
E o prefăcătorie sinistră şi corozivă cum că totul e bine, a trecut, gata. Când, de fapt, nimeni n-a iertat pe nimeni, dar subiectul e deja prea dureros, aparent inutil de zgândărit. Tumora e prea mare ca să mai poată fi scoasă.


Deci mergem înainte zâmbindu-ne tandru.
În vreme ce amabilităţile prezent-colectate n-au cum să suplinească hăul de neiubire, ci, cel mult, să intensifice furia.


E înaltă, subţire şi are ochi căprui.

Şi nu ştiu ce să fac ca s-o ajut, înainte să fie prea târziu.

8 comentarii:

MoniQ spunea...

E dureroasa pana la sange povestea. O poti ajuta facand-o sa inteleaga, dar cred ca e infinit de greu. Si trebuie sa si vrea sa inteleaga.

Sorana spunea...

Salut, Mamiţuni!
Eu te "spionez" de puţină vreme, dar îmi place peniţa cu care scrii :)
Subiectul de azi îmi atinge o coardă sensibilă. Din păcate, în familia de care vorbeşti, copilul are cel mai mult de suferit, iar ei nu realizează că amprenta pe care i-o lipesc de frunte nu mai dispare. Nu-i răutate, nu ştiu dacă e inconştienţă, cred că e valul... Din experienţă îţi pot spune doar că, atîta timp cît ea crede că nu poate pleca, acum sau mîine, că-i prea devreme sau prea tîrziu, tu nu prea ai ce să faci. Cum spunea MoniQ, poţi încerca s-o faci să înţeleagă, cumva, subliminal, şi să speri că nu va fi prea tîrziu cînd o va face.

Xelomon spunea...

Cunosc cazuri in care mama nu pleca de teama ostracizarii sociale, a banilor putini si pentru ca "e tata bun" (o atingea numai pe ea, nu si pe copii). Dar daca cel ce apare in poveste loveste si copilul... nu exista nici o scuza pentru violenta asupra mamei, sa-si mai bata si copilul...
In locul mamei, as incerca sa ma concentrez un pic pe copil (pentru ca pe ea nu se mai p[oate concentra acum, probabil are increderea in sine la pamant) si m-as agata de imaginea unui copil crescut cu batai ca sa pot iesi din noroiul violentei domestice.
Pana nu e prea tarziu pentru vreunul dintre ei...

Mamiţuni spunea...

MoniQ,
deja intelege.
Ceea ce, in lipsa de alte resurse, nu face decat sa complice lucrurile, sa le faca si mai dureroase.

In limitele a ceea ce poate accepta fara s-o ia razna, vede.
S-a gandit sa plece - doar ca in situatia respectiva sotul ei ar reactiona si mai violent, si nu l-ar putea opri nimeni si nimic.

Ea vede dimensiunea prezenta cat se poate de clar, insa e orbita in materie de viitor - se asteapta ca situatia sa se schimbe in bine - ceea ce, din pacate, e cel putin naiv. Dar e singurul lucru care o mai tine dreapta.



Sorana-spioana :)
salut!
Nu vrei sa stii ce violenta mocneste in copil...
Si nu stiu cum sa actionez subliminal in ce-o priveste - prefer sa vorbesc cat se poate de clar, de obicei - si nici in ce fel ar ajuta asta.


Xelomon,
multumesc, e o idee foarte buna!
Ce nu vede ea e tocmai impactul viitor asupra copilului. Pe cel prezent isi imagineaza ca-l atenueaza, prin consolare, dar, din pacate, nu e chiar asa...
O sa incerc sa stau de vorba cu ea despre "mostenirea" pe care-l lasa pe copil s-o preia.
Poate, cine stie...

gratioasa spunea...

mamituni, eu ma gandesc ca mama despre care nu povestesti reprima deja suficient de mult cat sa nu mai vada limpede cum sta, in ce situatie se afla si cam care ar fi urmarile pe termen lung (pt ea si pt copil) . spun ca "reprima", pt ca altfel poate n-ar mai sta, ci ar intra in starea aia de stress mobilizator de "lupta sau fugi". nu, nu zic ca ar ajuta-o sfaturile, dar cred ca ar nevoie de o relatie terapeutica, de cineva alaturi in care doar sa-si reflecte gandurile si sentimentele pana si le aseaza pe toate in fata, nedistorsionate, dupa care probabil va alege ce are de facut. iar eu am credinta ca o mama va alege! are nevoie de cineva a carui intelegere si prezenta empatica s-o incurajeze s-o deschida, si nu neaparat de cineva care sa incerce s-o repare.

eu AM o prietena care a stat multi ani intr-o astfel de relatie (insa fara copil), am ascultat-o si am tot ascultat-o povestindu-si torturile si oful.. si doar o singura data i-am spus; "nu te supara, te+ntreb doar pentru ca vreau sa va inteleg mai bine; il iubesti asa cum este? crezi ca poti avea cu el familia pe care ti-o doresti?". nu mi+a raspuns atunci nimic, dar a ramas cu gura deschisa, mi-a spus ca nici prin gand nu i-a trecut ca ar putea iesi din ceea ce traia. si apoi a rupt repede, dupa care a fugit.
astazi traieste in alta tara (practic teama de a ramane in Ro era in halul asta de mare), e casatorita cu un om temperat, are 2 copii cu el si isi mai doreste unul. ii este bine acum, e linistita si iubeste.

din ce citesc eu la tine e un cerc vicios acolo, unul extrem de periculos si care nu mai sufera deloc amanare, poate chiar o chestiune de viata si de moarte; toata lumea e victima iar tramatismul fiecaruia imi pare atat de mare, incat orice se poate intampla.
doamne ajuta!!!

Sorana spunea...

Am spus subliminal sperînd că un astfel de mesaj, repetat, va ajunge să fie perceput ca pe un gînd propriu, care să aibă mai multă forţă decît un sfat venit din exterior. Pentru că majoritatea femeilor aflate în această cruntă situaţie se agaţă de orice ca să nu plece. Eu am rugat-o pe mama să plece ani la rînd, direct, cu mînuţele împreunate, sufeream şi-l uram. El a plecat doar în sicriu, iar mama mea l-a plîns cu lacrimi amare, o vreme am crezut că o pierd şi pe ea. Mesajul direct n-a funcţionat în cazul meu, de aceea m-am gîndit că ar trebui să se încerce altfel. Acum, mai văd un aspect important care atunci mi-a scăpat. S-ar putea ca ei doi să-şi fie nocivi unul altuia, iar separarea să oprească violenţa.
Copilul lor, mă doare să mă gîndesc prin ce trece... Şi nu pot să găsesc vreo scuză plauzibilă în cazul ei, dar, paradoxal, îi înţeleg neputinţa.
Doamne ajută!
P.S. Te citesc tocmai pentru că îmi place stilul tău direct, fără ocolişuri, măcar de-ar avea acelaşi efect benefic asupra tuturor!
Sorana-spioana :)

Mamiţuni spunea...

Gratioasa,
iti confirm ipotezele.
Da, reprima mult (si stie si ea asta, pur si simplu a ales sa vada lucrurile in alta lumina) si are nevoie de o relatie terapeutica - merge (rar, dar merge) la psiholog.

As zice ca fara copil e altfel.
Si, da, nivelul de teama e foarte asemanator.
Niste tari puse "intre" ar fi singura solutie. Nu foarte practicabila, din pacate. Afacerea doamnei cu pricina nu e transferabila in afara granitelor.

Mie-mi pare situatia potential si imediat exploziva. Ei, care traieste cu asta de ani de zile, nu. Sper sa aiba dreptate ea.


Sorana,
OK, acum am inteles.
N-o vad atat de des, din pacate, cat sa sper ca repetarea mesajului va avea efect, dar o sa incerc.
Nu stiu cat de nocivi isi sunt unul altuia - mi-e clar insa ca acolo e o relatie de dependenta extrem de puternica.

Imi pare tare rau c-ai avut de trecut prin ceva asemanator...

alina spunea...

Comentariul meu kilometric ce s-a pierdut in negura internetului spunea cam asa (in rezumat):

Poti sa fii acolo, langa ea, sa o ajuti sa gaseasca rezolvari mici la probleme imediate.
Sa stie ca te are. De partea ei.
Just in case.
Sa o ajuti sa aiba incredere in ea insasi si in capacitatea ei de a se urni din noroi, cat de inselatoare ar parea malurile sub picioare.

Eu nu cred ca reprimarea si negarea sunt problema. Neputinta.
Ci, asa cum de cele mai multe ori am vazut si am asistat, eu insami neputincioasa, maruntele lucruri mici si aparent irezolvabile.

Sa dea Dumnezeu sa-i reuseasca. Iesirea.