sâmbătă, 5 noiembrie 2011

Lecţii recente

Listen, mi-a spus, cu accentul ei sonor de irlandezo-englezoaică, R. proaspăt pusă la curent cu dificultăţile grădiniţeşti pe care mai nou le parcurgem, here's a lesson I've learned the hard way: don't second guess about your child.
(Pe scurt, dificultăţile grădiniţeşti se referă la o serie de schimbări prost gestionate la grădiniţă, al căror rezultat e, printre altele, transformarea lui Muţunau din cel-mai-paşnic-copil-din-lume într-o bestie bătăuşă şi muşcăreaţă. Desigur, comportamentele dispar instant, odată cu plecarea de la grădiniţă, însă mă tem că deja au lăsat urme. Personalul ridică din umeri, noi suntem rupţi din soare, de ce ne-aţi adus un copil defect? Ce i-aţi făcut în vacanţă? Ce schimbări au fost în viaţa lui? Mă abţin cu greu să nu fac directoarea poster.)



Copilul care nu se mai opreşte din vorbit poate fi într-un mare deficit de atenţie. Şi ăsta poate fi un semnal disperat cu privire la solitudinea bulversantă pe care o resimte.
Sau poate pur şi simplu cere mai mult timp pentru el - numai pentru el.
Pe care timp ai, fizic, de unde-l da, sau nu. Sau nu suficient. Pentru că timp pentru mine înseamnă că tu nu mai faci, atunci, nimic altceva decât sa-mi acorzi toată atenţia.
Şi e aşa de trist s-aştepţi o zi întreagă pentru câteva clipe de-atenţie integrală, pentru câteva clipe de fericire extatică...



Câteodată, unul din cei mai buni ghizi într-ale creşterii copiiilor e propria memorie, care te poate ajuta să (re)descoperi că timpul copiilor curge altfel. Că au altfel de ceas, măsurat în linişte, zâmbete, joacă, descoperire, tandreţe şi somn. Că nu-nţeleg teroarea rotund-ticăindă de pe perete. Şi poate nici n-ar trebui s-o facă vreodată.
Ce-ar fi dacă am reuşi s-ascundem toate ceasurile din lume? Ce ritmuri ne-ar (re)ieşi la iveală?
Aş vrea să am când să revin pe larg asupra subiectului.



Tot propria memorie îmi zice că, indiferent de aparenţe, copiii noştri au, şi au, şi au, şi au, şi vor avea multă vreme nevoie de noi. Le suntem, chiar şi când şi dacă nu vrem, şi piatra de sprijin de sub talpă, şi catargul, şi pânza, şi direcţia. Vehiculul şi drumul, chiar dacă, uneori, trag ori par a trage invers.
În cel mai bun caz, îţi creşte inima - se face mare, mare, mare, din ce în ce mai mare şi mai iubitoare şi mai veselă - şi poţi.
La polul apus e amorţirea emoţională - când nu mai poţi reacţiona, pentru că nu mai ai resurse, şi nici nu-ţi mai pasă că nu mai poţi, şi nici nu mai vrei să-ţi pese vreodată.
(şi pe tema asta merită să revin...)



Memoria de mai scurtă durată îmi arată că, oricum aş da-o, uneori sunt în corzi. Atât de strâns, încât zbaterile necontrolate sunt, (de)-o vreme, la ordinea zilei.



Am revelaţii de tip roata şi apa caldă la supermarket - templul contemporan. Mai bine de trei sferturi din produsele alimentare de-acolo sunt ori conţin otrăvuri. Plictiseli alambicate, împachetate colorat şi lucios.
Alimente răs-prelucrate conţinând din start ingrediente deja răs-prelucrate, amărăciune şi boală la pachet. Amintirea unei mâncări cândva comestibile, sau nici atât - aromă de eprubetă.
Dacă ar dispărea toate trompetele astea, ne-ar fi mai bine? Sau mai simplu? Sau mai sănătos?
Dar oamenilor care lucrează în firmele din spatele acestor produse?
Mă tot gândesc la alienarea prin mâncare proastă... şi la cum şi ce aş putea îndrepta, la o adică. Măcar pentru mine...


Mă găndesc la lucrurile şi acţiunile inutile, şi văd tot mai multe.

7 comentarii:

Nela Mihaescu spunea...

Of, sper sa iesiti repede, repde, din cutia neagra!
Te rog mult sa revii asupra celor doua teme. Ma macina si pe mine demult.
Cu drag,
Nela&Co

alina spunea...

Of. Oooof.
Acum cateva zile ma gandeam ca, Doamne iarta-ma, eram poate mai fericiti in epoca de piatra. Chiar daca nu ne dadeam seama cat suntem de fericiti.
Acum sunt dupa ziua aia de 12 km, azi cu 30+ grade, mormane de rufe, nopti chinuite, munca fizica peste norma ... asa ca nu-ti pot transmite decat imbratisari si gandul bun. Stii tu. Hang in there.

The way I am spunea...

Intotdeauna a fost greu, sau mai bine zis intotdeauna au fost lucruri care lasa de dorit, noi avem ghinionul sa traim criza financiara, invazia de e-uri, dar fiecare epoca vine cu dezavantajele ei, ei nu aveau ambalaje colorate dar procurau mai greu mancarea, erau alte boli incurabile pentru care nu se gasise sansa de vindecare. Poate ca ei isi puneau mai putine intrebari, sau poate ca asa ni se pare noua acum privind in urma, pentru ca avem o mie si una de griji si neajunsuri, dileme si intrebari.
Hang in there...zic si eu:(

Luminita spunea...

of, sunt alaturi de voi, cum pot si cum vrei.
treaba cu timpul imi mananca si mie ficatii, rau, rau de tot, mai ales in ultima vreme. oricum as lua lucrurile, orice as face, oricat as alerga sa iau dintr-o parte si dau exact acolo unde trebuie, parca nu-mi iese. apar de niciunde atatea lucrui pe care le fac si le pun pe planul doi pe atatea altele pe care trebuie sa le fac de fapt.... greu.

Mamiţuni spunea...

Nela,
multumesc pentru incurajari!
"Cutia neagra", in intelesul dat de mine, e cam ca aia de la avioane, inregistreaza prabusirile.
Sper sa ne revenim curand si sa pot scrie pe temele alea.


Alina,
eu una ma-ntorc in epoca de piatra numa' daca se da apa curenta, calda, si masina de spalat, fie si sub forma de dinozaur, ca'n desenu' animat.
Altfel, nu.
Ma paste si pe mine momentul de intins coarda la curse, ca tre' sa schimb gradinita, si ce-am gasit bun pana acum e la vreo ora de mers cu masina... (calculata pe varf de trafic, da' tot departe se cheama ca e!)
Deci nu mai am mult si, daca nu pui la socoteala ca am numai unul, devin tu.
Intorc imbratisarile si urarile de rezistenta.


The way I am,
Nu prea ma prind la ce faci referire. La epoca de piatra mentionata de Alina?
In rest, multumesc pentru incurajari.


Luminita,
multumesc!
Vezi, universu' conspira impotriva noastra, si lucrurile pe care le avem is cam ca hidra cu sapte (sau cate avea) capete, cum tai unu' (rezolvi ceva) cum cresc nu stiu cate in loc de!

Anonim spunea...

Cu un asemenea umor (nu ma mai desprind de blogul vostru) si un dinozaur pare puric.

:O)

Mamiţuni spunea...

Raluca Jacono,
multumim.
Puric? Sper ca nu Dan Puric :))