Raport de săptămână trecută, plus autopsia unei erori

Înainte de Gaudeamus, am plecat şi m-am şi-ntors de pe meleaguri străineze, unde oamenii de 50+ ani au tonus de 30 iar părinţii lor de op’ş’trei joacă golf, şi-unde seara la pub se iese fără haină, în tricou, chit c-afară sunt maxim 4 grade, ca să n-ai ce pierde-n cârciumă la plecare, când oricum ţi-e cald şi eşti fie preocupat de altele, fie uber...uituc, fie ambele.

Am lăsat în urmă un copil convalescent, oprit de la a mai merge la grădi, şi m-am întors la o grevă a foamei (nu mai mănâncă decât în prezenţa mea, şi la îndemnul meu exemplificator, spre disperarea intens pârâindă a blugilor din dotarea-mi...), la bronşită, cu care cu onor m-am procopsit şi eu, chit că părusem a depăşi episodul propriu de suflat nasul cu orele (ultima dată când m-am ocupat de asta, eram maxim în clasa a patra...), la un început de otită şi la o măreaţă continuare a epopeei grădiniţeşti.

Dialogul următor reprezintă o sinteză a unei ore de bătut apa în piuă:

- Ne pare rău, dar poate copilului dvs. i se potriveşte mai bine sistemul de stat.
- Cum adică?
- Păi, nu se integrează în grup, nu vrea să accepte materialele date de educatoare, nu are răbdare mai mult de 3 minute... noi mai mult de atât nu ştim ce să facem cu el.
- Aveţi o fişă de pe care să vedem exact ce face şi ce nu?
- Da, v-o trimit mâine, când vine educatoarea. (discuţia se purta seara, târziu, doar cu onor madam directricea, zâna vorbitului ambiguu & a lipsei de logică, fără pic de competenţă educaţională, dar, de, apropitar umflat în pene...)

Se trimite fişa ulterior, din care reiese, cu onor, că onor neintegratul se plictiseşte de crapă la grădi, de vreme ce toate materialele pomenite par a-i fi deja cunoscute, întoarse pe toate părţile, asimilate, şi altele noi ori nu mai sunt, ori nu i s-au mai arătat.

Altă belea:
- Şi, ştiţi, a stricat un material foarte scump. Vedeţi? ia madam obectul şi, în încercarea de a demonstra stricăciunea, mai comite una.
- Păi... văd că nu e prea rezistent.
- A, nu, asta e pentru că era deja stricat (în condiţiile-n care cele două porţiuni buşite succesiv erau oarecum independente una de alta)

Şi acum, bomba. Sau grenada defensivă. Sau torpila atomică. Sau racheta sol-sol.

Copilul la care se face referire în dialogul de mai sus nu e Muţunau.
E vorba de alt băieţel.

Bun venit la grădiniţa „Suntem complet depăşiţi de situaţie şi ne mândrim cu asta”.

Ceea ce nu face decât să delimiteze clar opţiunile.
De continuat acolo, cum ziceam, nici nu poate fi vorba, câtă vreme nu vorbim de dezvoltarea copilului, ci de limitarea lui - e clasica poveste cu punerea în cuşcă, doar că asta e un picuţ mai mare şi are gratiile-mbrăcate-n moltonul pretenţiilor de educaţie liberală.
Nu se întrevede pic de efort de dezvoltare din partea madamei, ci, dimpotrivă, ăştia suntem, ne cereţi mai mult, plecaţi, găsim noi alţii, procustian, pe calapodu’ nostru. Are balta peşte.

Sigur. Momentan.

Cum de părem a fi în aceeaşi situaţie, ca părinţi, eu şi alţi câţiva? (aici scriu doar de încă un alt copil, pentru care am detaliile, dar discuţii s-au mai purtat cu încă 2-3... culmea, toţi „foşti” clienţi, de anul trecut...)
Ce au în comun aceşti (doi, de care scriu aici) copii?
Păi, cel puţin faptul că acas’ la ei sunt trataţi cu respect. Li se cere părerea, se ţine cont de ea, li se explică de ce facem aia şi nu ailaltă, şi-s mai liberi. De-astea, SF-uri de oameni care, ce tâmpiţi, nu valorizează idolatru normele, cum ar fi supunerea faţă de sf. autoritate, ci mai degrabă scopul facerii lucrurilor, rezultatele concrete cu care vrem să ne-alegem.

Care n-aud acasă nimic legat de presiunea normei.
Exemple de situaţii (ambele, muţunautice):
- Vaaaai, dar nu poate umbla cu foarfeca metalică!
- De ce?
- Păi dacă se taie?
- Nu e-n mai mare pericol decât mine şi decât dumneavoastră, ştie să umble cu ea. A învăţat acasă, avem mai multe, metalice, cu modele, şi se descurcă.
- Păi da, dar ceilalţi copii, nu.
- Da’ ce caută foarfeca aia la îndemâna lor?
- Păi, ştiţi... bla-bla.
(de ce să avem noi grijă de lucruri, când ar trebui să stea copiii smirnă, ca să suplinească din erorile/lipsurile noastre de judecată?)

- Nu vrea să strângă de pe jos! Şi ceilalţi văd, şi se iau după el!
- Şi eu aud asta, des. Cum anume aţi abordat problema?
- I-am dat de ales. Dacă nu strângi, nu ieşim afară.
- I-aţi dat de ales între a strânge şi a nu strânge. Ce ziceţi dvs. e, în cel mai bun caz, interdicţie explicată. Normal că a ţinut-o pe-a lui, e la vârsta la care explorează opoziţia.
- Păi şi cum să facem?
- Cu ce vrei să strângi, cu mătura asta, sau cu cealaltă? Cu buretele, sau cu cârpa? Nu mai puneţi la îndoiala faptul că va strânge, pentru că înţelege nuanţa, vă percepe şi nesiguranţa, şi iritarea, şi faptul că, din punctul lui de vedere, îl oprimaţi. El trebuie să înţeleagă că strânsul nu doar că nu e negociabil, face parte din regula jocului!

Eu îl retrag, dar cu restul, ce faceţi?

Astea, simple cum sunt, adunate unele peste altele, combinate cu iritare, cu nesomn, cu intervenţii mai mult decât dăunătoare ale directoarei (care cam pune-n practică la grădi ce visează ea noaptea sau ce-i spune vreo vecină), cu nepriceperea educatoarelor, au condus, în câteva săptămâni la constituirea „copilului problemă”. Contrastul cu libertatea din mica vacanţă n-a făcut decât să stimuleze opoziţia muţunautică - na, când ai termen de comparaţie, e şi mai frustrant...

Partea proastă pentru mine e că toată povestea mi-a mâncat inadmisibil de multă energie şi teribil de mult timp.

Partea şi mai proastă, tot pentru mine, e că va continua s-o facă, pentru că tre’ să caut grădi / bonă, să-l dezvăţ pe musiu de apucături - pentru că a descoperit postura de agresor, a văzut că preferă să fie opresiv, în loc de oprimat, că merge să împingă, să tragă, să lovească şi, în extremis, când nu mai poate de nervi, să muşte (ce coincidenţă, cele două episoade de muşcături au fost, ambele, în zile cu somn fragmentat).
Din prea mult aşa-zis pacifism (toleranţă zero faţă de orice ghiont, inclusiv faţă de cele involuntare...), madamele i-au facilitat conexiunea fix cu zona ailaltă.

Partea etern proastă e că noi, cu toţii, avem oarece limite, da’ nu întotdeauna şi flexibilitatea de a naviga mulţumitor printre ele. Deci nu mă văd ieşind prea curând din situaţie, decât cu un maaaare noroc.

Sursa erorii aici autopsiate?
Ştiam de anul trecut că madam directricea n-are chiar toate conceptele bine aranjate-n cap (nici tăte ţîglele pe casă, dacă e să fiu nedelicată) şi că trebuie ţinut aproape. Dar, luată de valul propriilor provocări imediate de la muncă, şi contând pe faptul că lui Muţunau îi plăcea acolo, n-am fost destul de pe fază şi nu le-am pândit la fiecare pas.

Ceea ce, cu riscul de a fi percepută drept excesiv de controlatoare, nu se va mai întâmpla pe viitor.

Aici General Mamiţuni, ia ieşiţi voi la raport!

În definitiv, persoanele cu capul pe umeri îţi vor spune oricum ce şi cum, iar, pentru celelalte, va fi un filtru. Că m-am cam săturat de experţi în educaţie care nu-s în stare să pună în cuvinte ceea ce văd, şi care sar ca arşi când îi întrebi de camere de luat vederi, nu cumva să le furi butelia.