"Copii siguri de ei înşişi într-o lume nesigură"

Apărută la All.

Tradusă de Radu Gâdei.

Scrisă de Nessia Laniado. (o fi ea... sau nu? încă nu mi-a picat fisa. despre copii & altele a scris foarte multe cărţi (am numărat 47...), dar detaliile bibliografice găsibile la o căutare superficială sunt extrem de puţine)

Cartea mi-a plăcut pentru că e scurtă (104 pagini A5), clară, la obiect, practică, fără exces de fonfleuri. Şi costă, fără reduceri, vreo 15 lei... (deci debordeaza de plină de calităţi ce e)

Zice că trăim într-o lume cam nasoală, dotată cu atentate, tsunami, terorism, războaie, molime deşertificare... (mă opresc din citat pân’ nu mă sparii şi eu),  da’n care putem, totuşi, să le insuflăm copiilor noştri încredere în ei înşişi.

(ei, cum era să nu-mi placă?)

Ne-nvaţă cum să recunoaştem tendinţa către neîncredere (de la 10) şi cum s-o depăşim pornind de la caracteristicile unei viziuni optimiste (de la 11).

M-am hlizit la unele din citatele de la 14-15, începând cu:

Pesimistul descrie bezna din jurul lui.
Optimistul aprinde lumina.

Cartea vorbeşte despre cum se naşte neîncrederea (16), propune un chestionar despre neîncrederea în sine însuşi (26-27), explică (de la 30) cum se construieşte forţa sufletească, pentru care are, de asemenea, un test (la 37).

(mărturisesc că n-am avut răbdare pentru teste; ele-s propuse pentru copii, dar, cum Muţunau n-are conceptele vehiculate acolo, şi n-am avut vreme să premeditez traducerea pe înţelesul lui, nu le-am administrat; şi nici nu le-am făcut pentru mine - dar m-au cucerit limbajul simplu şi abordarea raţională şi echilibrată, fără deraieri în optimisme exagerate şi fără aere de mare expert în viaţă; cartea e scrisă pentru cititor, autoarea aproape că nu se simte, ceea ce, din punctul meu de vedere, e mare lucru)

Ia în discuţie noile valori (39), explică, la 42, de ce să-l lăsăm pe copil să facă şi greşeli (pen’ că-s inevitabile, dăă, perfecţilor, şi pentru că, după ce înjuri printre dinţi, mături şi ştergi, pui copilul să contribuie la măturat, şters, reparat, cerut scuze şi ce mai e de făcut pe-acolo, bine tratate, sunt un excelent material şi mediu de învăţare!).
La 43, introduce noţiunea de alternativă în cadrul unei sfere precise (menţionată explicit la 44). Evident c-am rezonat - este fix conceptul pe care nu reuşisem să-l explic educatoarei de la grădiniţa de glorioasă amintire; pentru ea, săraca, a da de ales era tot una cu interdicţia explicată... pentru care făcea, oricum, un mare efort. Mda.

Înapoi la carte: chestiile scrise acolo sunt de bun simţ. Să creăm ocaziile pentru a-l face să se simtă competent (44), să-i încredinţăm o responsabilitate (45), să-i explicăm motivele succeselor sale (46), să discutăm cu el despre cauzele insucceselor (47) - nimic nou, teoretic. Doar că madam Nessia le explică prin exemple, cu nuanţe, ceea ce poa’ să-i facă să vadă becu’ şi pe ’ăi mai cu capu-ntre umeri, sper.

La paginile 48-49 aduce în discuţie profeţia care se adevereşte (aia de-o mai ştim sub numele de auto-împlinită), făcând foarte fain diferenţa între spumegăciunile cu caracter excesiv de general pe care-i aşa de uşor să le emiţi la adresa copilului (căci, nu de alta, dar ce-or fi auzit, pe vremuri, în marea majoritate a timpului, urechile noastre, pe-atunci mai mici, şi ce a aşa de uşor de dat pe goarnă?) şi observaţiile cu caracter specific, concret, care descriu o situaţie anume, fără a întinde plăcinta.

Frumos e că face toate astea fără aerul că te dă la şcoală sau că-i ea şmecheră - ceea ce, iar, m-a cucerit.

Capitolachele când tonul face muzica, început la 52, se încheie cu trei principii pentru ca un copil să devină conştient de cerinţele sale. Pentru ultimul simt nevoia să fac precizarea (venită din practicare intensă) că, de la un moment încolo, după o vreme de-ntors întrebările copilului („de ce s-a supărat Gigel?” / „da’ tu de ce crezi că s-a supărat Gigel?”), replica indignată va fi „da’ nu ştiu, doar de-aia te-nthrheb!”.

A! Important. A nu se aplica, zic eu, mare savant cu aere de grandissimă importanţă, post-lecţie mutunauţică, pe chestii total necunoscute - gen „de ce plouă?” / „da’ tu de ce crezi că plouă?” decât dacă copchilul în cestiune are exerciţiul urmăririi presupunerilor / emiterii de ipoteze alternative - „poate pentru că... sau pentru că.... ”.

Altminteri, mai bună modalitate de-a-i învăţa, fără riscuri, că-şi pot căuta singuri răspunsurile, nu ştiu.

La 64 vorbeşte despre rogersiana o privire plină de iubire, fără condiţii,  într-o manieră despre care cred că face clar diferenţa între a accepta admirativo-extatic orice trăsnaie / bălărie făcută de copilu' din dotare şi a-ţi expune o părere care oglindeşte echilibrat situaţia expusă de copil, fără a o încărca abuziv şi inutil cu apăsări proprii.
Aici, dat fiind că-i, se vede treaba, mare fan al căutării unei alternative optimiste, Nessia îl citează pe Reuven Feuerstein (evreu de loc din Botşeni, scăpat ca prin urechile acului de camerele de gazare, deci îmi pare că ştie ce vorbeşte...) şi dă şi exemplul lui Marconi, care, fără irlandeza de mumă-sa, nepoată de făcător de whiskey, deci fumeie hotărâtă, n-ar mai fi ajuns mare lucru, dat fiind că lui îi ardea de meşterit şi de demontat, nu de-nvăţat la greacă şi latină, cum cereau normele vremii...
(mulţumim, doamnă Annie Jameson, ma’am, că fără dvs. n-am prea fi avut nici radio-n ziua de azi, nici telegraf, pă vremuri, şi nici multe altele, care s-au construitără pe meştererile copileşti încurajate de dvs., în răspărul cerinţelor academice ale vremii... hm. s-o fi schimbat, cu-adevărat, ceva, de-atunci? social vorbind.)

La 67 dă patru sugestii clare pentru stimularea capacităţii de cotrobăire după & elaborare a alternativei optimiste.

La 72, unde aduce în discuţie falsele modele, are o ipoteză interesantă cu privire la motivul pentru care munca e percepută de copii ca fiind detestabilă - pentru că ea, munca, pare a fi ceea ce îi răpeşte şi-i consumă pe părinţi, în defavoarea copiiilor.

Na, bate-te cu asta. Vorba unui clasic în viaţă, d’apoi să nu-i fu.. tragi una? (nu, nu lu' tante Nessia, muncii!!! eu, una, mă duc chiar acum).

Paragraful cutia cu iluzii (73) mi-a reamintit de ce nu mă mai uit la televizor - prea puţină autenticitate mai trece prin atâtea răsfiltrări...

La 76 ("ori sunt primul, ori n-am nicio valoare") nu face însă destul de clar diferenţa între perfecţionism şi dorinţa de-a câştiga cu orice preţ. (e drept, sunt legate, dar diferite - dacă tot am câştigat, de ce să nu mă culc pe o ureche versus degeaba am câştigat, dacă n-am luat 10!; mi-ar fi plăcut să văd o abordare mai nuanţată... subiectul merita).

La 77 separă, slavă domnului, aprobarea.

Noţiunea de reinterpretare a amintirilor apare la 77. Jocul intepretărilor, la 83. Patru principii pentru a-l proteja pe copil, la 93.

Discuţia despre moarte („povestim cea mai mare nenorocire”) are dedicat un capitol separat, care începe la 96. Dat fiind c-a trebuit să-ncep s-o port încă de-acum un an şi jumătate, m-a atins.

Aşadar deci în concluzie: merită citită. Conspectată. Ronţăită. Povestită. Folosită, pusă în practică. Trăită.

Sper c-am lăsat destul de descoperit!