Niscaiva poze proaspăt descărcate

De azi: Muţunau, mare constructor, auto-deghizat în băbuţă:

De vineri, din Afi.

De prin martie, cu profil sportiv-decatlonic!

Din februarie nins, de poveste:

Tot din februarie, tot decatlonice, incredibil de ţopăite (deh, trambulina...)

De pe la mijloc de ianuarie - punctuleţul colorat aflat în căţărare pe panou este Muţunau, suit, culmea, prin forţe proprii. Dar cum o minune ţine puţin, 3 milisecunde mai târziu aluneca şi, descoperind plăcerea legănatului în coardă, nu mai voia să se caţere. Deloc.

Sufrageria, prin ochii artistului:

101 poveşti vindecătoare pentru copii şi adolescenţi.

Adică asta.

Autor: George W. Burns
Apărută la: Editura Trei.
570 pagini (câtamai cărămida)
59.00 lei.

 Conţine cele 101 poveşti din titlu, prefaţate de indicaţii referitoare la utilizarea terapeutică, plus sfaturi structurate privind crearea şi utilizarea metaforelor vindecătoare.

E scrisă într-un limbaj cald şi accesibil - Burns a vrut să-i aibă în vedere atât pe terapeuţi, cât şi pe părinţii aflaţi în dificultate, şi i-a reuşit.



Citat de la pagina 387:
Puneţi un copil într-o situaţie pentru care nu are abilităţile necesare, şi există o mare probabilitate că acel copil va adopta tipare inadecvate de gândire, emoţie şi comportament, care se vor menţine poate şi în viaţa adultă.


Recomand.

Apreciere

După o discuţie aprinsă cu Bunica, pe teme de aşteptări necomunicate deloc, Muţunau reia ultima replică (a mea)

- Nu ghiceşti gânduri?

- Nu.

- Nu eşti prea specializată!

Marile descoperiri geografice, lingvistice und pescuitologice

- Mami, eu vreau să mergem la pescuit! Dar nu în Pacific, în celălat ocean, cum îi zice?
(precizare: în ultima vreme studiem oarece geografie. pe această cale, şi puţintel via otită, am aflat de existenţa (sau înfiinţarea?!?) localităţii Râmnicu Ţăran)
Indianul a fost respins ca fiind prea departe.
Respins de mine. Cu precizarea descurajant-ameninţătoare n-ai decât să te duci singur. eu nu vin.  Cu Atlanticul sunt de acord, cu Indianul, nu.


Deci, vom merge la pescuit în Atlantic. Nu, nu vom mai merge nici la servici, nici la grădiniţă, trebuie să plecăm acum.
- Unde, în Franţa, sau în Spania?
- În Franţa!
- Très bien! Păi, îl rogi pe D. să vorbească franceză cu tine când mai mergem să ne jucăm la ei şi pe urmă, când ai învăţat, mergem!
- Nu, mergem acum, nu mai stau să învăţ nimic! Mai bine mergem în Spania!
- Ştii, mai putem merge şi în Portugalia.
- Ce e Portugalia?
Na, la lecţia asta n-am ajuns.

Nu mai bine te duc eu pe Insula Mare a Brăilei şi-ţi zic că-i Riviera Franceză, pentru ca atunci când vei creşte şi vei ajunge pe adevărata Rivieră, să-i întrebi pe ăia când şi de ce au distrus toată papura? (presupun ca pe IMB creşte papură; presupun, că n-am fost niciodată acolo)

Culmea e că la Atlantic am fost...



- Da’ ce o să pescuim?
Din categoria „mami, ce toantă eşti”:
- Peşti!!!
- De care?
- De care vrem noi!


Ştiinţa, undeva, acolo, există.
- Uite, noi nu ştim să pescuim! Mai întâi, ar fi cazul să învăţăm!
Deşi trag nădejde c-o steclă de votcă bine plasată unui lipovean deltaic ar rezolva problema... asta activitate comună pentru părinţi şi copii! (totul e, Misiune Imposibilă VIII, să-l conving pe Muţunau să-şi ţie, un timp, pliscu’ bine închis!)
- Dar eu ştiu, îmi flutură Muţunau vehement pe la nas undiţa de plastic. Uite, dau de aici drumul la fir!
Dăă.



Din aceeaşi categorie avem:

- Şi unde o să dormim noi când mergem la pescuit în Atlantic?
- Într-o cameră!!! (numai dăă-ul afectat lipsea, tonul, în schimb, era cel de rigoare...)
Apoi, vag ezitant:
- Na, nu ştiu exact unde...


Discuţie matinal-rutieră:
- Ce faci acolo, pescuieşti?
Muţunau şedea drept şi demn pe scaunul de maşină, cu undiţa-n mână.
- Nu, doar ţin, aşa, undiţa, că-n maşină nu sunt peşti!
Dăă.


- Ce se aude?
- Sirena maşinii de pompieri.
- Nu se poate.
- Ce nu se poate?
- Ce nu înţelegi? Sirena stă în apă!


Deci. Oare când plecăm?
Nu de alta, dar Muţunau se antrenează intens halind creveţi.
Nu, nu ne putem da seama de ce o fi stricat la burdihan de vreo săptămână...
E un mister.

A început

 - Mami, tu când erai mică, eu unde eram?

Analogie şi pariu

Săptămâna trecută, când am parcurs La-Fel-De-Tradiţionala-Călătorie-De-Paşte (care durează destule ore), o bună bucată din timp a plouat. Rău.

Ploaie grea şi gri, zgomotos-furtunicioasă. Aproape deplin de vară (cu fulgere, tunete), dacă n-ar fi fost aerul acela mohorât tomnatic. Un fel de-amestec între două feluri de ploi, din alte anotimpuri.

O minune de fenomen meteo, dacă şăzi liniştit &contemplativ pe prispa căşii, altfel, coşmar rutier în toată regula.

Muţunau, vag neliniştit, nedorind să adoarmă nicicum, şi trezindu-se oricum la primul foşnet, voia să vorbim. (în ultima vreme, este una din dorinţele fruntaşe. adică pur şi simplu nu tace - dar nu e monolog, dialoghează!)

Eu, asurzită de ploaie şi de zgomotele drumului, orbită de ploaie şi concentrată să nu merg decât pe şosea (şi peste nimic altceva), cu greu îi puteam sta la dispoziţie.



Morala fabulei e evidentă.

Când şi dacă mama (sau oricare dintre persoanele apropiate) are un traseu dificil, lucrul ăsta se va răsfrânge, oricât s-ar strădui oricine să ecraneze, şi asupra copilului. Poate nu într-o măsură la fel de intensă, desigur. Care copil însă nu prea are cum să înţeleagă întregul tablou - chiar şi când e prezent la locul faptei, multe lucruri n-au, pentru el, aceeaşi semnificaţie.

Rezultă, oricum ai da-o, o responsabilitate suplimentară pe umerii părintelui. Aceea de-a-şi simplifica drumul.

În lumea orelor suplimentare făcute constant pentru o imagine bună, pentru promovare, pentru că, pur şi simplu, e mult de muncă, şi-n lumea alocării copiiilor unor alte sisteme, menite să-i preia pentru a lăsa părinţii să pretindă că duc aceeaşi viaţă de dinainte de copil, simplificarea e un fel de înot somonesc în amonte.



Am pus un pariu. Cu mine. O să revin asupra lui peste trei ani - în primăvara lui 2015.
(când îl scriu, anul pare din altă viaţă; de, prea multe povestiri SF citite în copilărie..)

Despre mâncare (dar altfel) şi despre un iepure

Cetind eu în oarece carte despre felul de mâncare al împărătesei X, ca şi, tot acolo, despre legenda descoperirii mătăsii (gogoaşa care cade în ceaiul fierbinte, convenabilo-coincidento-miraculos beut sub dud), m-am dus cu gândul la tradiţiile şi imitaţiile culinare.

Gătim, la ocazii şi nu numai, feluri tradiţionale. Pe care, uneori, le leagă doar numele, respectiv câte-o parte a listei de ingrediente. (în copilările, vizitând intens, la fiecare rundă de sărbători, varii case, am putut observa din plin ce diferenţe, nu mici, se-nregistrau de la un cozonac la altul ori de la o pască la alta).

Gătim mâncăruri regionale & sezoniere - date de disponibilitatea momentană a ingredientelor locale.

Mâncăruri vindecătoare (de la urzici până la ciorba de pui).

Pe cele preferate - ale celor pe care-i iubim, ale noastre, ale altcuiva.

Pe cele atractive, pe care le-ncercăm de curiozitate ori din setea (foamea?) experienţei.

Unele noi, gustate ici şi colo.

Pe cele cu poze interesante.

Cu ingrediente parcă sortit disponibile-n casă.

Pe cele uşor / rapid / simplu de făcut - ori, dimpotrivă, pe cele (uneori aproape duşmănos de) elaborate.

Pe cele demult deprinse, cu tot cu amintirile lor.

În spatele fiecărui fel de mâncare e o poveste. Care marchează întrucâtva (sau ar putea..) momentul în care mâncarea devine hrană.

Care e magia care consacră o reţetă, un fel de mâncare?
(pizza, de pildă, e, evident, felul sporit de mâncare al unor oameni fără prea mari resurse (în alte vorbe, mâncare de sărac); franţuzeasca supă de ceapă e cam compusă din resturi, nici ele dând pe-afară de bunăstare - ceapă, pâine tare şi brânză veche...)

Şi cum apare miracolul care ne face creatori de hrană?

Nu doar gătitori perseverenţi ai felului X, ci inventatori (eventual cu patent de familie) ulterior menţionaţi te miri unde.

Există o ştiinţă a gătitului - ce cu ce se amestecă şi cum se prepară cel mai bine.

Din altă perspectivă, şi o artă - căci de-aia te pocnesc extazele estetice la prima privire-n anumite farfurii.

Găsim şi-o disciplină, ori că e-n prospeţime şi durată, ori că e-n numărul de porţii.

Dar există şi o magie. Cea care te poate face să vezi în spatele crustei frumos colorate şi să citeşti istorii lungi şi uneori triste în aburii denşi ai ciorbei.

Dacă ar fi să las vreo moştenire culinară, care-ar putea fi felul de mâncare care să mă reprezinte (lăsând la o parte faptul că moştenirea nu e cea pe care o las eu, ci cea pe care o preiau, în fapt, primitorii)?
Probabil, vreun zmuti ori vreo chestie aromată, cât mai simplu de făcut cu putinţă.
Sau poate vreo mâncare de creveţi.


De unde mi-a venit toată povestea?
Nu, nu de la tradiţionalele îndopări de sezon, am evadat din subiect şi-am sărit peste.

Cu ocazia La-Fel-De-Tradiţionalei-Călătorii-de-Paşte, pe drumul de întoarcere, tocmai când mă-ntrebam eu, printre multe alte chestii, unde-or fi piperul şi Trinidad Moruga Scorpionu’ vieţii (căci de sare de mult lăsatu-m-am), farurile maşinii au binevoit să-nfigă-n cadrul filtrului meu de percepţie câtamai iepuranu’ aflat cu treabă (părea foarte prins într-ale lui), la vreme de noapte, la margine de şosea.

L-am avut în vizor preţ de nişte milisecunde (drum european, viteză mare, monşer), cât să-mi pară, după culoarea blănii, a fi de casă, nu de câmp (e drept însă că habar n-am ce culoare-ar trebui să aibă-n sezonu’ ăsta, primăvară-vară, blănetul iepuranilor de câmp).

Jur că, dacă scotea de undeva vreun joben ori vreo pancartă cu o invitaţie la ceai, nu era cu mult mai suprinzător.

De la el mi s-o trage.

Unde rămăsesem?

A, la momentul apoteotic al îndopării cu antibiotic.

Am făcut TOATE efectele secundare indicate în prospect (e drept că nu în forme la fel de intense) şi încă vreo câteva, pe care încă mă mai gândesc dacă să le declar, atât de stranii au fost.

Desigur, secundarele au trecut - care tratate cu indiferenţă, care cu 2 doze de granule homeopate.

De data asta n-am avut destulă răbdare din prima pentru homeopate - dar, avand în vedere experienţa prezentă, declar c-am schimbat definitiv foaia.



Mi-a mai ars de foarte puţine lucruri pe lângă acest captivant subiect. Nu eram ocupată să tuşesc decât de 3-4 ori pe minut (adică am avut 2 zile în care numai asta am făcut, am tuşit non-stop. inclusiv noaptea. când m-a lăsat tusea şi-am sperat că voi putea să dorm, mi s-a-nfundat nasul. Am mai dormit ziua, timp în care progenitura cea plictisită a compus chestii care-au dat vaste-nţelesuri noi noţiunii de curăţenie generală. Da, mă declar oficial o mamă rea, absent-adormită & neglijatoare. Bine că musiului nu i-a dat prin cap să descuie uşa şi s-o şteargă la vreo plimbare...)



În materie de răceală, susnumita progenitură a scăpat ceva mai ’eftin.

Doar că la două zile după liniştirea post-ultim acces de tuse a făcut altă formă de răceală. O luăm de la capăt.

Motiv să-mi amintesc (cu tot cu spumele aferente de nervi) ce an „superb” a fost 2011, cu Muţunau răcit non-stop din ianuarie până în noiembrie, cu două mici pauze în august şi respectiv septembrie.



Urăsc bolile. Au ajuns primele pe lista mea de antipatii - adică l-au detronat pe Morfeu, ceea ce e foarte mare lucru! (sunt convinsă că Morfeu e-acum în hiper-ventilaţie de-atâta respirat de uşurare).

Am hotărât să le desfiinţez. Încă mai cujet cum anume.





Cu ocazia măreţei duble îmbolnăviri, după două zile de declarat cu mândrie şoferului de la grădi, în loc de „Bună dimineaţa!” „Am făcut pipi în pat! De două ori! O dată seara şi a doua oară acum, de dimineaţă!” ne-am întors la purtat chiloţanii absorbanţi de noapte. Mă rog, el, nu eu. Eu doar îi „montez”.

Regresul e uşor suprinzător.



În ultima vreme, Muţunaul a continuat accelerat procesul de transformare într-un omuleţ cu propriile-i sisteme de referinţă („eu pe copiii mei n-o să-i pun niciodată să poarte şosete, să ştii!”). Poate chiar prea accelerat pentru gustu-i, de unde şi recursul la reasigurări.



Între 3 şi 3 ani şi jumătate am asistat la achiziţii peste achiziţii de tot felul. Schimbarea nu se compară însă cu cea survenită de la 3 ani şi jumătate încoace - sau, mai precis, de la 3 şi 8 luni încoace, timp în care lumea lui de preocupări şi percepţii a explodat exponenţial.

Mai nou, omuleţul are planuri, păreri, amintiri surprinătoare ca durată, perioadă şi precizie, ca să nu mai zic nimic de interpretările post-hoc, o agendă proprie suprinzător de structurată şi nişte fiţe la-mbrăcat, ceva de groază. Adio, vremi de luat haine pe gustu-mi, la reduceri!

Are mici găşti, prieteni, propriul să univers din ce în ce mai diferit de al nostru.

Şi e foarte interesat de beciuri şi de orice fel de pasaje - existente sau imaginare.



Lumea e deja un loc mic.

Şi capacitatea mea de-a furniza distracţie conform aşteptărilor, minusculă. Noroc că omu’ e-ngăduitor.



Din punct de vedere gastronomic, după ce-am construit doi pereţi la o anume pizzerie (ăia, nu pereţii, angajaţii! mai că nu sar în sus de bucurie când le intră Muţunau pe uşă, atât de tare s-au împrietenit), am mai construit încă unul la Nordsee, pe teme de creveţi. Am reuşit să deturnez atenţia spre creveţi preparaţi acasă (dat fiind că prăjelile Nordsee-ului nu mă inspiră-n mod deosebit...) şi recordul e de 2 pungi (cam 300g) mâncate într-o seară.

Adică, profitând de faptul că vorbeam la telefon, a înfulecat şi porţia mea. Nu, (în mod total suprinzător!) nu i s-a făcut rău. O fi ajutat faptul că-nainte se-nfundase şi c-un macaron gigantic de la Paul.



Pe aceeaşi notă, pot informa pe oricine că masa de Paşte este compusă din: oă, cozonac şi iepuraş.



Tot e bine că nu conţine şi marile specialităţi muţunautice numite ciorbă de interfon cu cuie care înţeapă şi nu-mai-ştiu-ce cu sos de fermoar. Bucătărie fusion, ţin-te bine, pân’ aici ţi-a fost. Marele bucătar-şef Muţunau vine cu noi reţete care vor face istorie.



Nu l-am putut covinge să-şi declare secretele, deci deocamdată aceste măreţe preparate nu-s oferite de nicio cârciumă - nici măcar de una cu circuit închis.



Am zis că-s iar în urmă cu somnul şi că m-aşteaptă oarece sute de kilometri de pedalat cu ocazia serbătorilor de Paşte?

Nu-i nimic. Mami, îmi iei cu noi cât de multe jucării poţi tu!