duminică, 22 iulie 2012

Muţunau, copil-problemă, se întoarce

Ziceam aici despre marile nenorociri pe care părea să le provoace Muţunau la grădi de demult - alerga prin clasă, alerga prin curte, refuza uneori să participe la activităţi, avea tot felul de interpretări neortodoxe ale felului în care trebuie! folosite jucăriile (de exemplu, Doamne fereşte, spunea despre un cub că ar fi o maşinuţă! groaznic!), se mai încăiera tovărăşeşte cu alt copil (cu care se încaieră tovărăşeşte şi-n ziua de azi, când ne mai întâlnim, pentru ca după 30 de secunde să fie iar cei mai uni prieteni!) şi se-apucase de muşcat şi de plesnit.
Împinsul, vă rog să mă iertaţi, nu-l pun la socoteală.

Toate astea, la matusalemica vârstă de 3 ani şi jumătate, şi puternic dependente de adulţii aflaţi în preajmă.


De la grădiniţa aia (pretins liberală, în fapt, pârnaie curată şi baltă stătută de frustrări şi anxietăţuri adulte de toate felurile) l-am retras anul trecut (calendaristic).
Regret şi acum că n-am făcut-o mai devreme, că, în loc să-l ascult mai atent, i-am pus nefericirea şi refuzul de-a merge la grădi pe seama unei tranziţii mai grele între o vacanţă cu libertate totală şi rigoarea sclavagistă a trezitului matinal şi-a mersului la program.


Notă: nu există copil care să nu se potrivească educaţiei liberale. Conceptul ăsta e absurd şi cumplit de ilogic articulat. Educaţia liberală e potrivită pentru orice copil - condiţia de bun simţ fiind să existe continuitate şi congruenţă între ce se întâmplă peste zi, în afara casei, cu ce are loc în familie, în raport cu copilul. Vorbesc de continuitate de atitudine, nu de continuitate didactică.

Desigur, ca să poţi vorbi de educaţie liberală ai nevoie de personal format în direcţia asta şi de-o minte deschisă, tu, personal - suficient de deschisă cât să vezi că educaţia liberală şi crispările fixist-inutile pe reguli autoimpuse nu se acordă.

Iar întâlnirile între părinţi şi educatori - nefericit numite „ca să vedem dacă se potriveşte” nu se referă deloc la evaluarea copilului. Că n-au cum. Întâlnirea cu părintele şi evaluarea abordării lui fac, eventual, subiectul discuţiei - degeaba încurajezi la grădi autonomia dacă acasă copilului i se fac şi i se dau toate cele, indiferent de capacităţile şi de dorinţele lui.

Anul ăsta (calendaristic), ce să vezi, Muţunau a avut în continuare oarece dificultăţi de adaptare.

În afară de astea, a mai tras nişte muşcături, de participat la unele jocuri comune tot nu participă, de alergat tot aleargă, fără ca asta să însemne că se uită pe unde calcă (mărturie fiind genunchii dumisale, plini de coji peste coji şi răni peste răni), continuă să facă varii jocuri de cuvinte şi să reinventeze folosirea unor obiecte, îşi varsă deseori mâncarea (pe el însuşi, via băgat cot în farfurie când se-ntinde după nu-se-mai-ştie-ce), se pretinde asteroid şi se mai prăvăleşte din când în când peste câte un coleg (care, la schimb, îl pişcă. zdravăn. dotat din plin cu simţul dublei măsuri, Muţunau se plânge intens - tot el!).


Dar în poveste văd o diferenţă fundamentală. Acceptarea.

E în continuare incomod, ca educator, să fie nevoie să faci faţă unui copil zburdalnic şi care nu vede o problemă în a sublinia apăsat când se plictiseşte - ca părinte, mai ceva, pentru că, hei, ce să vezi, nu se "cuminţeşte" subit acasă, dimpotrivă! Dar asta face parte din rol, pentru ambele cazuri, şi-n plus e evidentă ideea de alianţă pentru educaţie - alianţă, nu pretinsă expertiză cu aer şi manere de inchiziţie - între părinte şi grădiniţă.

Ceea ce schimbă radical şi abordarea, şi rezultatele. Scoţând din ecuaţie etichetarea, vezi mai bine că, în proporţie variabilă, toţi copiii au astfel de manifestări - şi că problema e, mai degrabă, situaţia în care nu le au!


E atât de uşor ca, pe baza unui comportament anume, şi numai a lui, să decizi despre un copil sau altul că sunt aşa sau altfel, şi să permiţi propriilor exasperări, uneori nu puţine, să-ţi pună ochelari de cal ori, mai rău, să-nceapă să ia decizii în locul tău.

E ceea ce se-ntâmplă deseori în instituţiile de învăţământ şi, mai grav, în cele medicale, unde se pun atât de uşor etichete din patologic, post consultaţii care rar trec de 15 minute, la doctorul McDrive - ignorându-se cu graţie instrucţiunile din ghidurile terapeutice, care indică, de pildă, observare timp de şase luni, premergătoare unor anumite diagnostice.

La noi, cuvântul prezumptiv nu pare nici s-apară des, nici să fie luat în calcul, iar confuzia dintre diagnostic şi tratament e-n floare. Luxuriantă şi carnivoră.

(nu, n-am ajuns la medic să fi primit direct din astea. n-am ajuns pentru că ştiu bine, din start, cam câte consultaţii pe zi are un medic cotat ca bun şi, în consecinţă, cam cât timp pentru fiecare. asta nu înseamnă că nu mi s-a ridicat deseori părul pe ceafă la auzul unor relatări cu puternic iz de malpraxis... când mi se cerea părerea despre administrarea unui medicament sau al altuia... de obicei, post reacţii secundare de multe ori mai nasoale decât „diagnosticul” iniţial....)


În ultimă instanţă, e o chestiune de alegere.

Ce îţi doreşti pentru copilul tău?

Şi, în spatele acestei dorinţe, ce îţi doreşti pentru tine? Când dorinţa pentru copil se va fi împlinit, ce o să simţi?


Investiţia pentru autonomie constă şi din răbdare şi timp.
Cea pentru creativitate cere, nu odată, mopuri şi mături.
Cea pentru libertate, spaţiu de desfăşurare (ceea ce poate fi o problemă în universurile înghesuite...).

Alegerea e la părinte. Sau, mai bine zis, ar trebui să fie.

Îmi vine-n minte povestea spusă de-o prietenă, mamă de proaspăt şcoler, luată de urechi în faţa clasei, la şedinţa cu părinţii, pen’ că fiu-său întreba mereu: „de ce?”.

- Foarte bine, a zis ea, moment în care (şi aici e baiul...) aproape toţi părinţii din clasă i-au aruncat priviri ucigătoare. Copilul e interesat de ce spuneţi, îşi verifică înţelegerea şi vrea să afle mai mult. E o veste bună pentru stilul dvs. de predare. Arată că informaţia ajunge la copil şi că au crescut şansele s-o reţină.

Ultimele două fraze au consacrat-o definitiv drept extraterestră - ceea ce, pe de-o parte, a scutit-o de alte abordări pe subiect (că-i dusă, săraca, de ce să ne certăm cu toate aiuritele), pe de alta, i-a răpit ocazia de primi informaţii suplimentare despre copil.

Mă uimeşte amnezia adultă - eu-mi amintesc în detaliu (pentru multe zburdălnicii) şi ce făceam, şi în ce circumstanţe, uneori şi de ce- dar mai ales cum mă simţeam - şi când aveam spaţiu de manifestare, şi, cu un gust încă intens amar, când nu. Şi-mi amintesc (şi nu, nu e reconstituire!) faptul c-aveam, uneori, percepţia neajutorării adulte- şi, alteori, a purei răutăţi.

Mă-ntreb dacă genul ăsta de comportament (setea de-absenţă a problemelor, Sfânta Conformare la Atotputernicele Reguli Despre Care Habar N-avem La Ce Servesc, Dar Nu Le Chestionăm Niciodată, Doamne-Fereşte, etc) nu e, în continuare, expresia unei morţi simbolice. A unei semi-existenţe reduse strict la supravieţuire. O realmente grea moştenire, din perioada-n care ameninţarea era fizică şi reală pentru orice ieşire din rând.

Că altfel nu-mi explic cum îşi imaginează atâtea persoane că nu educaţia se construieşte pornind de la copil, ci, procustian, fix invers.

3 comentarii:

Anonim spunea...

nope! doar o scuza pt tine! probabil era nevoie...

alina spunea...

ma bucur ca Mutunau e intr-un loc mai bun pentru el. si intre oamenii mai destupati la minte si la inima.

Mamiţuni spunea...

Anonim,
in afara de faptul ca te exprimi in putine cuvinte, dar nu clar, pari sa ai... o (sa-i zicem) preocupare.
S-o stapanesti sanatoasa!


Alina,
o, da! Vecinatatea oamenilor destupati la minte si la inima e intotdeauna imbucuratoare.