Să controversăm, zic

Putem începe cu articolul Ericăi Jong (la vremea ei, oarece revoluţionară-n materie de zgâlţâit tabu-uri).


Pe scurt, tante-ta Erica s-atacă pe teme de, cum altfel, maternitate, şi-i dă fo’ două la gioale lu’ conceptu’ de attachment parenting. Ce atâtea reguli? Împovărător. Fă ce te taie capul. E (mai) bine.


E drept că articolul ei e ancorat într-un context cultural profund diferit, da' n-am priceput cu ce o deranjează faptul că starurile îşi expun burticile gravide (poate era de dorit să se ascundă sub pământ câteva luni?), şi nu rezist să nu zic ce frumos rupe ea logica-n paişpe pe ici, pe colo, prezantând, de pildă, la grămadă, nevoile şi dorinţele - căci, nu-i aşa, ce poate fi mai pretins legitim decât să susţii că-i musai (că mori fără!) să ai ceea ce vrei?
(eu, de pildă, o duc taaare greu în absenţa unui sejur prelungit în America de Sud. nici nu mai spun cât sufăr! groaznic. abia mai rezist.pffuuuu)


Din tot ce-nşiră madam pe-acolo, pasionat dar nu lipsit de parşivenie, ochiul mamiţunesc de vultur (sau, după caz, ochiul de vultur mamiţunesc) a făcut să strălucească neonico-las-vegasist următoarea phrhopoziţiune, prezantă pe prima păginuţă: In the absence of societal adjustment to the needs of children, parents have to revise their own schedules.



Îhî. Aşa deci.

Şi dacă problema nu e attachment parenting-ul, ci societatea greşit structurată?

Că, nu de alta, dacă mă uit în jur nu văz prea multe chestii cu iz de Eden... (da, ştiu, e promis pentru episodu’ următor, dacă te porţi frumos şi papi tot în primul - dar asta nu schimbă cu nimic valabilitatea afirmaţiei anterioare - că nu trăim într-o lume prea bună)


Însă, când eşti tante Jong, de ce să te iei de chept cu chestiile realmente strâmbe, când poţi da cu pietre după ăi’ de par să te-nerveze - şi care, porci nesimţiţi, te pun să mai şi găteşti pentru copil? (care ăia, însă, în ecsenţă, n-au altă vină decât că-ţi reamintesc, eventual involuntar, total neintenţionat şi, pe deasupra, eventual neştiut, de propriile neputinţe şi furii).


Notă: nu dau pe-afară de hărnicie. Dimpotrivă. Da’ până şi eu i-am făcut (şi-i fac şi acum, e drept, cu mult mai puţin succes!) de mâncare junelui. Nu de alta, da’ prefer să nu mi se facă rău citind etichete. Dacă nici să faci mâncare de bebeluş nu e simplu, nu ştiu ce altceva e.
Nu de alta, da’ când e bebeluş nu se răzgândeşte - ori îi place, ori nu.

Alt exemplu (mai bun! mai de impact!) chiar n-avea?
Iaca, n-avea.


Şi când poţi să te ascunzi după tirade tip: If you are busy raising children without societal help and trying to earn a living during a recession, you don't have much time to question and change the world that you and your children inhabit. What exhausted, overworked parent has time to protest under such conditions?, ca şi când tu, tante Jong ai fi, încă, părintele epuizat, supra-muncit şi nedormit? (deşi e clar că nu eşti...)


Şi putem continua cu întrebări despre cât te fericeşte (au ba) statutul de părinte şi c-un articol mai lunguţ pe cam aceeaşi temă. Primul e prefaţa celui de-al doilea.



Deci, pen’că io am în cap grăunţe (zbârrr... hââârrr... bââârrr - da, zornăie!) plus oarece premise puţine da’ fixe, cum că maternitatea e supra-idealizată într-un fel complet greşit (o să ai un copil! bucură-te! ce dacă te maltratăm în maternitate! merită! pentru bucuria de mai încolo! ... mai încolo!... mai încolo...) şi că rădăcina răului vine din contradicţia fundamentală dintre mămicia simţită şi felu-n care funcţionează societatea (faceţi calculul cu privire la cât timp dedicat puteţi petrece cu adevărat cu copilul şi pe urmă ziceţi-mi cât de bun şi fromos e programul de lucru de 8 ore. De ce nu de 7 jumate? de ce nu de 7? de ce nu de 9?) şăd şi mă-ntreb, hamangieşte precum baba pe şanţ: da’ cum ar fi dacă (pe rând sau la grămadă)...



... norma socială de număr de copii per familie n-ar fi de doi (cum pare a fi încă în ţerişoara noastră...) sau de trei (cum aud că se mai poartă pe ici, pe colo) ci de ... (să zicem!) patru? (sau, şi mai fantasmagoric, şase?)

Nu că tre’ să faci musai copii. Dar, dacă tot te-ai apucat... apoi nu te-opri aşa, după unu-doi. (taman acum, când poate ţi-ai intrat în, hmm, mână!)

Dacă, dintr-un variu motiv, conserva culturală aşa ar indica ritos că-i bine?
Câte locuri ar avea maşinile?
Cum ne-ar arăta lifturile? Birourile? Autobuzele? Restaurantele?
Dar apartamentele?
Care ar fi normele sociale acceptate, respectiv impuse, într-o conjunctură de acest gen?
Gândindu-ne la detalii, cât din existenţa noastră actuală ar mai fi la fel?

(nu e despre numărul de copii; e despre ajustare)




... dacă parte din educaţia şcolară obligatorie ar fi să faci, tu, elev, indiferent că eşti băiat sau fată, un stagiu obligatoriu de dădacă într-o familie cu bebeluş?

Câteva ore, acolo, pe zi, timp de 2-3 săptămâni, s-ajuţi o familie cu copil mic. Să vezi şi, eventual, să înţelegi cum e.

Mă-ntreb câte din dramele sarcinilor de adolescenţă s-ar mai petrece.

Şi câţi cetăţeni de sex masculin s-ar mai feri atâta, odată ajunşi la maturitate, de interacţiunea directă cu proprii lor copii.

Cât din existenţa noastră actuală ar mai fi la fel?





... dacă ar fi absolut normal să te duci cu copilul la muncă, integrând, perfect acceptabil, toate momentele de altceva copilesc - altceva decât muncă - în peisaj?

Da, sunt profesii care nu permit.

Dar dacă fi reconstruite în aşa fel încât să permită?

Cât din existenţa noastră actuală ar mai fi la fel?

Ce şi cât s-ar schimba în bine?





Dacă la orice din cele de mai sus apar rezistenţe, câte vin din amintirile şi, mai ales, din regretele din propria copilărie?

Pentru că nu-i deloc uşor s-admiţi că te-ai simţit nedreptăţit. Resimţirea nedreptăţii e o rană. De ce s-o redeschidem?

Nu-i mai uşor să pretindem că nu există?

Că aşa trebuia?

Că nu se putea altfel?

Aşa erau vremurile, ce era să facem?

Mmmm... să admitem? să ţinem minte? Şi, mai apoi, cu prima ocazie, să reparăm?


No. Şi, pe urmă, gândindu-vă că realmente am avea o societate schimbată-nspre ajustarea centrată pe copii, ziceţi-mi cât din ce e în înşiruirea asta ar mai putea să existe.
Mie mi s-a făcut rău citind.

Unde-am fugit?

În lumea zilelor lungi şi aglomerate, a modemurilor care decid, fix când ţi-e ţie lumea mai dragă, că da’ ce tot atâta net, a căldurilor revenite şi a otitei cu plânsori.


Dar iac-am revenit în sfera blogărească -  şi, trebe zis (că prea m-a fascinat ironia situaţiei...), a chestiilor accidental descoperite-n spam...

Mai că-mi vine a zice că blogspot gândeşte - de vreme ce văd c-a clasificat, nu’ş pe ce bază (frecvenţa mare, aparent automată, a intervenţiilor?), oarece operă drept emisă aiurit în eter.

Desigur, cine s-a jurat că nu-mi mai citeşte blogul n-are de ce să reacţioneze. Că dacă nu citeşte, cum să afle c-am dat de cometariu-i în spam?

Muţunau (sau Mamiţuni?) contra Noriel se întoarce!

Ziceam ici de şurubelele lipsă din marele agregat Făbricuţa de baloane.

Ce am omis e că respectivele şurubele vin în cinci milioane de punguţe sigilate. Deci la achiziţie e înţelept să arunci un ochi înăuntru (desfăcând atot-protectoarea folie cu bule).
Continuarea poveştii e de comedie bufă.

Mă duc să schimb cutia. (n-am inspiraţia să zic că vreau banii înapoi, sau alt joc).

Iau Făbricuţa 2. Număr şuruburile. Sunt toate (respectiv cinci). Număr şi arcurile. Trei, câte ar trebui.
Vânzătoarea se uită lung la mine, dar nu comentează.
Eu mă uit scurt la cutioaiele din spatele tejghelei. Pe una din ele scrie „Defecte”.
Schimbul decurge rapid şi natural, fără vreo problemă. Un biloi alb pentru Noriel, la faza asta.
(şi un gând cârcotaş că, de, logic...)

Ajung acasă, desfac cutia, mă uit atent la şuruburi şi-ncep să râd singură.
Din cinci, nu erau trei la fel.
Unul prea mic (prea subţire), două prea groase (înfiletabile, da’ cu emoţi...) şi două bune.
Hohot de râs în cinstea Republicii Populare Chineze.

Montez agregatu’.
Muţunau ţopăie exaltat, în aşteptarea efluviului de baloane.
Pornesc agregatul.
Muţunau sare de spaimă, urlă şi-şi duce mâinile la urechi.
Micul ventilator zgâria într-un loc (sau în mai multe...) cadrul.
Multe urări de sănătate şi fericire la adresa Republicii Populare Chineze.

Marele inginer amator Mamiţuni se scarpină ştiinţific în cap, mai trage, mai ia la pila (cu pila diamantata de unghii. cu aia obişnuită n-a mers. nu, nu mi-a ieşit Dacie, m-am oprit la timp), mai zice mai la stânga, mai la dreapta, mai sus, mai jos, mai hâţ, mai ... mă rog.
Zgomotul se opreşte.
Estimp, ce nu pornise deloc ierea roticica de baloane... Dat fiind că motoraşul dumisale - venit încapsulat, deci de care nu ma atinsesem, că n-aveam de ce - nu-nvârtea decât micul ventilator, fără să transmită, mai jos, ’fo altă mişcare).

Agregat declarat oficial semi-mort.

Muţunau declarat ultra-bosumflat.

Mai învârtim noi vreo 3 minute, de amorul artei, roticica de baloane...
Ridicare resemnată din umeri - de data asta în numele şi pe contu’ propriu.

După care bateriile dau semne de leşinăciune. Nu, bateriile nu fuseseră incluse.
Şi pe-alea folosite pentru primul joc am vaga impresie că i le-am dat lui Noriel, cu tot cu prima Făbricuţă defectă. Din căscăloşenie, desigur.

Acu’ întrebarea e: mă mai duc odată să schimb trăsnaia?
Am vaga senzaţie că tura asta-mi iau o Făbricuţă-n cap...

Cele mai apreciate cadouri de anul ăsta

Racheta Zomp! de la Quercetti:
(de fapt, rachetele, că-s patru-n cutie. şi, spre marea nemulţumire iniţială a lui Muţunau, decolează fără niciun foc... )

şi acest disc.

(sursa foto)

Pe net l-am descoperit aici & aici (ultimul link, cu un scor deloc rău...).
.

Sunt minunate.
Copilul, captivat cu zecile de minute face mişcare pe cont propriu (că doar fiecare decolare şi fiecare aruncare-s cu totul noi!) şi, eventual, îşi mai face şi prieteni.
Agregatele sunt mici şi uşor de cărat.
Discul, eventual, direct pe cap.
Joaca e mai importantă decât jucăria. Astea două-s facilitatori buni.

Povestea lui Arthur - un alt fel de cronică de carte

A fost odată un copil pe nume Arthur. Mama lui, cochetă, romantică şi vivace, era o frumuseţe din Gdansk. Familia tinerei viitoare mirese nu (mai) era (după unele surse) tocmai înstărită, aşa încât a sărit repede (în sus şi de bucurie) să accepte cererea.

Au contat prea puţin personalitatea domnului ori opoziţia miresei (puţin deprimată după o poveste anterioară, care mersese prost). După canoanele sociale de-atunci, căsătoria lor era o alianţă ca la carte. S-a încheiat când tânăra avea 18 ani.

În realitate, n-a fost deloc una reuşită, iar copilul din această poveste, născut la vreo 4 ani de la căsătorie, după o sarcină care parcursese două călătorii (geografice!) furtunoase şi, pentru vremea aceea, destul de periculoase, a crescut într-o casă lipsită de iubire.


Iubirea dintre părinţi naşte iubirea pentru copii. Din când în când mai auzim poveşti despre părinţi a căror mare iubire consumă toată iubirea existentă dintr-o casă, lăsând pentru copii doar nişte rămăşiţe. Dar acest model economic de sumă nulă al iubirii nu prea are sens. Opusul pare să fie adevărat: cu cât cineva iubeşte mai mult, cu atât mai mult va manifesta afecţiune faţă de copii şi faţă de toţi ceilalţi. Copilăria lipsită de iubire a lui Arthur a avut consecinţe marcante asupra viitorului său. Copiii care cresc în absenţa iubirii mamei rămân incapabili să dobândească încrederea în ei şi în capacităţile lor, necesară pentru a se iubi apoi pe sine, pentru a se considera valoroşi şi iubiţi de ceilalţi sau pur şi simplu pentru a iubi şi a se bucura de viaţă. La maturitate se izolează, se retrag în ei înşişi şi trăiesc adesea într-o relaţie de adversitate cu ceilalţi. Cam aşa arăta peisajul psihologic în care avea să se formeze, în cele din urmă, viziunea despre lume a lui Arthur. (58-59)


La vâsta de 9 ani, când i s-a născut unica soră, Arthur a fost expediat de tatăl său, pentru 2 ani, la LeHavre, unde, în casa unuia dintre partenerii de afaceri ai tatălui, trebuia să înveţe franceza şi eticheta socială. Arthur avea să descrie mai târziu aceşti doi ani ca „de departe cei mai fericiţi ani ai copilăriei”. Artur se simţea ocrotit şi se bucura de viaţă, poate pentru singura dată în viaţa lui. (94)

Până la urmă, în total, Arthur, excepţional dotat intelectual, avea să înveţe 12 limbi moderne şi clasice. La 15 ani vorbea deja fluent germana, franceza, engleza şi se descurca în spaniolă şi italiană. (116)


După anii petrecuţi în Franţa, a urmat perioada de studii „acasă”, la o şcoală privată pentru comercianţi. Arthur şi-a uimit profesorii (directorul şcolii îi recunoscuse capacităţile şi-i recomandase tatălui să-l înscrie la Universitate, prevăzându-i o carieră strălucită) dar nu şi-a făcut absolut niciun prieten.
Când Arthur avea 15 ani, tatăl său, pus în faţa deciziei privind continuarea studiilor, i-a propus, profund şantajist, să aleagă între studii clasice (şi carieră unversitară) şi, respectiv, 1 an de călătorie cu părinţii prin Europa Occidentală, an urmat , desigur, de studii şi ucenicie pentru cariera de comerciant.

Arthur, dorind şi să fie alături de mama sa, a ales a doua variantă.

Sora cea mică (6 ani) a rămas, tot anul, cu o rudă a familiei, în oraşul natal.
Deosebit.

La întoarcerea din călătorie, Arthur şi-a început aprentisajul pe lângă un (alt) comerciant. Îşi respecta îndatoririle de ucenic, profitând însă de orice clipă liberă pentru a se adânci în studiu.

Nouă luni mai târziu, tatăl său, bolnav, deprimat şi confuz, se sinucidea, aruncându-se din podul grânarului.

Arthur avea 17 ani. După toate aparenţele, tatăl nu manifestase niciodată niciun moment afecţiune faţă de el. Cu toate acestea, fie din cauza sinuciderii, fie din alte motive, Arthur a dat mereu dovadă de devotament filial.

După câteva luni de văduvie mama sa a vândut tot ce aveau şi s-a mutat în inima culturală a ţării. A devenit scriitoare (Danielle Steel avant la lettre) şi, 2 ani după moartea soţului ei, şi-a convins fiul să abandoneze ucenicia de comerciant şi să-şi urmeze vocaţia universitară. Cu toate astea, nu l-a primit să locuiască împreună cu ea şi sora lui, ci l-a trimis într-un oraş aflat la 50 km distanţă.


Arthur a avut cu mama sa o relaţie dintre cele mai întortocheate şi ambivalente, ce avea să sfârşească catastrofal. (156)


Exmatriculat de la liceu pentru că scrisese o poezie nu tocmai flatantă despre unul din profesori, Arthur a fost destinatarul unor scrisori materne care sugerează orice, dar iubire nu, şi, întors în oraşul unde locuia mama sa, a fost cazat într-o locuinţă separată şi i s-au impus ore de vizită.
Mama, deja o celebritate, îşi dedica timpul fie scrisului, fie seratelor şi întâlnirilor sociale.


Odată cu trecerea timpului, Arthur avea să vadă în tatăl său un înger, iar în mama sa, un diavol. (160)

O fi avut vreo influenţă faptul că tatăl său îi lăsase o mică rentă, graţie căreia, fără să se scalde în bani, n-a fost niciodată nevoit să muncească?

La 25 de ani, Arthur îşi luase doctoratul. Tot atunci, s-a certat atât de rău cu mama sa încât aceasta l-a dat afară din casă şi i-a scris o scrisoare prin care anunţa ruperea definitivă a relaţiilor dintre ei. Nu aveau să se mai vadă niciodată până la moartea mamei - adică timp de 25 de ani.


Într-o anumită măsură, oamenii sunt participanţi activi la crearea mediului lor social şi relaţiile lor sunt întotdeauna recioproce. Dar cum rămâne cu relaţia dintre tânărul Arthur [...] şi părinţii săi? Nu se poate ca natura ei să nu fi fost determinată, în primul rând, de [...] (mama) şi de [...] (tatăl său), creatorii şi formatorii lui Arthur. La urma urmelor, ei erau adulţii.
Şi totuşi, contribuţia lui Arthur nu poate fi trecută cu vederea: era în temperamentul lui ceva primar, intrinsec şi tenace, care, chiar şi atunci când era copil, provoca o anumită reacţie din partea [...] (mamei) şi a celorlalţi. Nu reuşea aproape niciodată să inspire reacţii afectuoase, generoase şi pline de bucurie; în schimb, aproape toată lumea care-l întâlnea reacţiona critic şi agresiv.
Poate că modelul fusese fixat în timpul gravidităţii furtunoase a [...] (mamei). Sau poate că zestrea genetică a jucat un rol important în formarea lui Arthur. Arborele genealogic [...] (al familiei) gemea de probe ale tulburărilor psihice.” (213-214)


Jurnalul de călătorie din adolescenţa lui Arthur scoate la iveală bărbatul care avea să devină. Adolescentul Arthur demonstrează acolo o abilitate precoce de a se distanţa şi de a privi lucrurile dintr-o perspectivă cosmică. (214)


Două alte trăsături sunt de asemenea evidente la adolescentul Arthur: o mizantropie adâncă, însoţită de un pesimism neabătut. (215)


Acest băiat batjocoritor şi ireverenţios avea să devină bărbatul ranchiunos şi furios care se referea în mod obişnuit la oameni ca „bipede” şi era de acord cu Thomas à Kempis că „De fiecare dată când merg printre oameni, mă întorc mai puţin uman”. (216)

 După mama sa, cea mai importantă prezenţă feminină din viaţa lui Arthur a fost o croitoreasă certăreaţă pe nume Caroline Marquet. (232)

Motivul este că, enervându-se pe zgomotul produs de ea şi tovarăşele ei, care discutau în anticamera apartamentului său, a vrut s-o dea afară, ea a căzut şi s-a lovit, l-a dat în judecată şi el a trebuit s-o întreţină pentru tot restul vieţii ei (adică pentru următorii 26 de ani), plătindu-i de 3 ori mai mult, în fiecare an, decât ar fi câştigat ea în mod obişnuit, din muncă.


Nu s-a căsătorit niciodată, dar nu era deloc cast. [...] Lipsit de tact, de farmec şi acea joie de vivre, Arthur era un seducător nepriceput şi avea nevoie de multe sfaturi din partea lui Anthime (care îi era prieten din copilărie, din perioada petrecută la LeHavre). Numeroasele refuzuri primite l-au făcut, în cele din urmă, să pună în legătură dorinţa sexuală cu umilirea. Detesta să fie dominat de dorinţa sexuală şi, în anii următori, a avut multe de spus despre cât de degradant poate fi să te scufunzi în viaţa animalică. Nu că Arthur nu şi-ar fi dorit femei; spunea acest lucru foarte clar: „Le îndrăgeam foarte mult - numai de ar fi vrut şi ele să mă accepte.” (232-233)

Nu există nicio dovadă că Arthur ar fi avut o aventură cu o femeie pe care s-o respecte. (233)

Aşadar: neiubit, nefericit (dar pretins mândru de asta!), furios, profund mizantrop, fără altă ocupaţie decât scrisul (şi aia, neremunerată; omul n-a câştigat niciodată vreun ban al lui, pentru că, deşi i s-au publicat cărţile, nu se prea vindeau, în vreme ce el se certa pe furcă cu editorii), fără familie, fără relaţii (de oricare-or fi putut fi!) mulţumitoare, dar cu o capacitate intelectuală ieşită din comun, Arthur, budist amator asumat, (amator pentru că pe ici, pe colo, făcea oricum opinie separată - în materie de Nirvana, de pildă), avea să influenţeze puternic, prin cărţile scrise, felul în care posteritatea sa avea (şi are încă) să se raporteze la existenţă.

Cine Doamne-iartă-mă era Arthur ăsta?
Schopenhauer. Arthur Schopenhauer.
Lectura favorită a oricărui puştan emo (asumat au ba).


Printre cei (alţii...) pe care i-a influenţat se numără Nietzsche, Wagner, Wittgenstein, Schrödinger (care, iaca, a avut ce-a avut c-o mâţă, nu c-un pudel!), Einstein, Freud, Otto Rank, Jung.

Ultimii trei, fruncea psihanalizei.

Forţând un pic nota, iaca un'i'e's rădăcinile deprima(n)te ale psihanalizei şi (de ce nu...) ale psihoterapiei, in plină, eternelă suferinţă schopenhaueriană.
Iaca de unde ar putea izvorî nu puţinele pure răutăţi din indicaţiile de puericultură.
Dreptu-i, nu cred că-i singurul către care ne-am putea adresa pentru mizantropie...


Date despre mama lui, Johanna Schopenhauer, aici.

Citatele-n italice sunt din Soluţia Schopenhauer, de Irvin D. Yalom (mare om!).

Le-am scos din context, astfel încât lectura cărţii să rămână în continuare tentantă.

Recomand.

Kōan

- Mami, există zero ani?

- Da, există. Când eşti nou născut şi apoi, până să împlineşti un an, când vâsta ţi se numără în luni, săptămâni, zile. Când eşti mic!
Muţunau se încruntă indignat.
- Eu cred că la zero ani eşti mai ... (mare? adânc? probabil mare; nu mai ştiu exact ce-a spus, am rămas doar cu sentimentul uimirii momentane din faţa figurii de stil) decât când ai mai mulţi ani!
- Vii să te iau în braţe, înţeleptule?
- Da. Imediat ce termin de colorat.

Muţunau (sau Mamiţuni?) contra Noriel

Muţunau e toropit după baloane de săpun.
Nici Mamiţuni nu-i departe, ca dovadă că, după aruncarea pe fereastră a nu mai spunem câţi lei noi care circulă în ziua de azi, prin achiziţia de chistoale de baloane care crapă a doua zi după prima folosire, a perseverat în eroare, cumpând (e drept, cu oarece reducere) asta:

După un timp, când veni vremea să şi umblăm la "marea" jucărie, desfacem noi ce desfacem multele ambalaje, pân’ ce, la un moment dat, nevăzând mica şurubelniţă inclusă în set (subiect de altfel apreciat pozitiv!), Mamiţuni s-a dus s-aducă una din gospodăria proprie.
La întoarcere, constatarea a fost că lipsesc 3 şuruburi (din cele 5 indicate pe listă) şi 1 arc (din 3).
Mai montează dacă mai poţi. (şurubelniţe avem; de asemenea, oarece cuie; dar flecuşteţe mici, iaca, nu)

De obicei inventarierea pieselor componente din orice set proaspăt deschis e prima verificare pe care-o facem, dar în acest caz, pe fundal & din motive de răcnete extatic-nerăbdătoare, am omis, aşa că întrebarea emisiunii este: a greşit Noriel la numărătoare (posibil... caz în care mă-ntreb de ce-am greşit eu să cumpăr, că nu e chiar prima dată când regret...) sau Muţunau, în strânsă colaborare cu covorul cel lăţos, a contribuit la rătăcirea rapidă a celor câteva piesuţe? (perfect plauzibil, date fiind aptitudinile-i de coţofană vitezoman-uitucă).

Varianta de scris +/sau returnat +/sau schimbat (la care, evident, voi recurge) tot nu mă încântă, pentru că lipsa de piesuţe o fi remediabilă, dar timpul alocat subiectului, nu.

Somoros şi visător

Azi noapte Muţunau a dormit 14 ore.
A adormit de ... după amiază... pe la 17.00 şi s-a mai trezit dimineaţa, la 7.00.
Între timp, nu pipi, nu sete, nu nimic.
La 7.00 a venit să-mi spună:
- Helăăuuu, mami! Am visat că mergeam la mare cu două arteziene!
(uneori, e suspect de asemănător cu oracolul din Delphi)

Sunt invidioasă, estimp eu visasem numai autostrazi îmbârligate.

O carte greu de citit - Franz Ruppert, "Traumă, ataşament, constelaţii familiale"

Nu neapărat din cauza numărului de pagini (deşi trece de 350) sau a (ne)clarităţii - neclaritate cu unele excepţii (care-ar fi meritat, poate, o frază-două-n plus, de lămurire riguroasă), că-n rest cartea e accesibilă & relativ bine tradusă, cât din cauza subiectului - traumele.

Pe scurt, Ruppert scrie despre psihoterapia traumei, trecând prin conceptul de ataşament, teoria traumei şi metoda constelaţiilor familiale. În teoria traumei, două din capitolele abordate sunt (în afară de traumele existenţiale şi traumele de pierdere) traumele de ataşament, respectiv de sistem de ataşament.
Aici lectura mi-a devenit deosebit de dificilă - la unele pasaje m-am crispat de-a dreptul. (Citarea din postarea asta nu le include, se opreşte înaintea menţionării lor.)

Conceptul de ataşament în discuţie (care nu se referă doar la relaţiile dintre părinţi şi copii; deşi de acolo începe...) e al lui John Bowlby, iar Ruppert îl abordează relativ detaliat.

Despre capacitatea de ataşare (pe care o abordează din dublă perspectivă, atât a copilului, cât şi a părintelui) scrie:

În opinia lui Mary Ainsworth, o mamă sensibilă este capabilă:
- să perceapă cu mare atenţie şi neîntârziat semnalele copilului;
- să intepreteze corect semnalele din perspectiva sugarului şi să ştie dacă, de exemplu, plânsul înseamnă foame, indispoziţie, durere sau plictiseală;
- să reacţioneze potrivit la semnalele copilului, şi anume
- în cadrul unui interval de frustrare tolerabil pentru copil. (pag. 49)

Unde accentul, pentru mine, cade pe tolerabil pentru copil.

În primele 3-4 luni de viaţă, pentru Muţunau interval tolerabil însemna, când era vorba de foame sau de sete, cam 3 milisecunde. Atât trecea între primul ronţăit de mânuţă şi primul răcnet care (ca să ştim o treabă) putea sparge pahare şi geamuri.


Accentul e mult pus pe relaţia cu mama:

De la bun început, mama şi copilul trăiesc într-un continuu proces de schimb emoţional. [...] În acest sens, copilul este mama sa. [...] La începutul vieţii lui, copilul este o prelungire a sufletului matern. (61-62)

[...] copilul poate să intre în contact cu sentimente care încă nu s-au potolit în mama sa.
[...] Copilul este oglinda sufletului mamei sale - a structurii ei psihologice şi emoţionale complete.
Ceea ce, în caz favorabil, se completează excelent, disponibilitatea maternă pentru existenţa plină de iubire a copilului şi dragostea necondiţionată şi devotamentul copilului faţă de mama sa, devine povestea de groază a ambilor, atunci când mama este confuză sau se blochează în sentimentele ei şi nu poate realmente să-şi accepte şi să-şi iubească copilul. Atunci copilul devine o povară insuportabilă pentru mamă şi intră într-un stres permanent pentru a-şi convinge mama să-l iubească. Cu cât simte mai mult pericolul respingerii, cu atât mai mult se cramponează din toate puterile copilul de mama sa. Copiii au o voinţă proprie de-a supravieţui chiar şi independent de mama lor. (62)

... dar Ruppert ia în discuţie şi relaţiile cu taţii (pe de o parte, logic, pe de alta, imperativ. că dacă te ţii de constelat, n-ai cum altfel):
 Taţii blocaţi emoţional, care umilesc şi lovesc, împiedică maturizarea fiicelor lor pentru o relaţie de parteneriat. (68)
Taţii blocaţi sau nedezvoltaţi emoţional sunt o povară grea pentru fiii lor. Fie sunt slabi şi instabili şi atunci nu pot fi nici pentru fiii lor un sprijin în viaţă. Fie sunt duri şi împietriţi şi atunci devin torţionarii fiilor lor. (70)


... şi încearcă să dezvolte sistemic subiectul.
(cred c-ar fi putut sublinia mai multe aspecte aici, ca preambul, făcând nişte clarificări suplimentare; dacă nu ştii mare lucru despre constelaţiile familiale, rişti să pleci cu o înţelegere fragmentată; până la paginile astea, Ruppert pune mare accent pe ce pleacă de la părinte, neprecizând destul de apăsat pentru publicul larg că săracul părinte în chestiune - la care autorul se raportează conceptual, academic - e şi ea / el o fiinţă umană cu propriile-i eventuale dificultăţi)

Din punct de vedere social, prin copiii lor oamenii devin adulţi pentru generaţia următoare.
Dar venirea pe lume a unui copil nu rezolvă totuşi problemele emoţionale - nici problemele parteneriatului, nici pe cele cu părinţii proprii. A avea copii înseamnă că toate conflictele sufleteşti nesoluţionate până în acel moment revin amplificat. (77)

Mai ales conflictele despre care nici nu erai conştient că-ţi există...


De aceea, copiii sunt o mare şansă de a face progrese în dezvoltarea personală. Odată cu aceasta este inclus şi riscul de a eşua în problemele proprii nerezolvate. (76-77)
Poate de asta uneori ne vedem copiii ca pe surse de învăţare... şi alteori ca pe declanşatori de situaţii cărora greu le putem face faţă.



Iaca un pasaj la care m-am oprit mult.
Pentru câte din persoanele cu care interacţionăm constant putem pune, în schema de mai jos, toate bifele în căsuţele de „da”?
Printre caracteristicile sănătăţii psihice sunt enumerate frecvent:
- iubirea de sine şi preţuirea;
- a putea lua contact cu alţii şi a comunica;
- a fi încrezător şi optimist;
- a putea avea parte de viaţă şi a se bucura de ea;
- a fi mobil spiritual;
- a avea alternative de acţiune (Fröschl, 2000). (pag. 81)
Pentru că schema asta e un soi de radiografie a dezechilibrelor emoţionale - nu neapărat direct patologice, dar potenţial (prin durată şi/sau intensitate), da!


Altă frază la care m-am oprit:
Pentru noi, oamenii, sursa principală de sănătate sufletească sunt ceilalţi oameni. (82)
Iaca, eu nu joc (decât maxim metaforic) în filmul ăsta, pentru c-ar însemna ca sănătatea mea să depindă de cheful de nu-ştiu-ce al vecinului de bloc. Şi (chit că omul are bormaşină) nu e aşa. Zic maxim metaforic pentru că multe din cele ce ne înconjoară pot fi reduse, din aproape în aproape, la contribuţia unui alt om (îmi place la munte; cu excepţia notabilă a posesiei directe a unui domeniu montan, ajung acolo (pe munte) pe drumuri făcute de alţi oameni ori pe poteci bătute de alţi oameni).



Alta, care, citită în cheie naţională, mi-a uşor ridicat periul de pe ceafă...
Conflictele dintre oameni nu pot fi rezolvate cu adevărat prin violenţă - aceasta este una din iluziile rezultate din traumă. (85)
Îmi vin în minte nişte decenii din care ne-am ales cu multe.
Şi groaza cu privire la nişte cetăţeni care se raportează la ele ca fiind modelul de urmat...


Alta, care poate explica încrâncenarea evidentă pe subiecte cruciale, cum sunt perspectivele materne asupra naşterii... respectiv lansarea vehementă de blamuri şi / sau interdicţii la adresa iniţiativelor altora (cum ar fi naşterea nespitalizată / non-intervenţionistă)
[...] înclinaţia fiecărui om către respingerea conştientizărilor dureroase (86)



Alt pasaj:
[...] se poate vorbi de o rănire psihică atunci când procese de tipul percepţie, trăire emoţională, gândire, memorie sau imaginaţie nu mai funcţionează normal sau sunt considerabil limitate, mai mult timp:
- de pildă, în cazul unei vigilenţe exagerate, când cineva sare în sus la cel mai slab zgomot şi este scăldat în sudoare de frică;
- când cineva este fixat la anumite reprezentări şi imagini şi gândurile sale se rotesc necontenit în jurul unui eveniment trecut;
- când cineva nu-şi mai poate aminti anumite evenimente;
- şi când cineva nu mai percepe sau nu mai simte, capacitatea sa psihică de funcţionare este rănită. (86-87)
Om fi răniţi mai des şi mai mult decât ne dăm seama?
(ceea ce, având în vedere că naţia asta n-a reuşit să depăşească imperativul conserva(n)t al supravieţuirii, n-ar fi exclus...)
Sau (vocea cârcotaşului sceptic) aşa îşi recrutează nen’tu Ruppert clientela?


Pesimist, sau realist?
O experienţă traumatică determină o modificare de durată în corp, spirit şi suflet. [...] urmările unei experienţe traumatice nu dispar niciodată complet. (88)


Sigur realist:
Repercusiunile unei experienţe traumatice sunt ample. Ele vizează atât înţelegerea de sine, adică modul în care un om se percepe şi trăieşte, cât şi perceperea lumii în care trăieşte. După o experienţă traumatică, cineva care înainte se simţise puternic şi sigur, se va simţi multă vreme slab şi vulnerabil. Lumea nu a devenit pentru el un loc sigur, ci unul foarte periculos. (88-89)


Iaca, poate de asta mi-a fost grea lectura:
[...] trăirea indirectă a unei traume poate traumatiza psihic şi pe observatori, sau pe cei care dau ajutor (Stamm, 2003). (90)
Oare tot de-asta parte din personalul medical se abrutizează, se opacizează emoţional, de teama expunerii la traume? Nu de alta, nu le lipsesc din peisaj...
Dar nu amorţirea - sau, şi mai rău, ridicarea violenţei la prag de normalitate, până la provocarea ei, că doar aşa se-ntâmplă - e soluţia. Dovada fiind faptul că nu rezolvă nimic...


N-o să continui cu citarea / analiza, pentru c-ar însemna să m-apuc să transcriu toată cartea.
Cu toată dificultatea lecturii, şi cu toată ciudăţenia aparentă (sau manifestă) a metodei constelaţiilor familiale, o recomand.

Cartea se poate cumpăra şi de aici.

 Mai există (supriză!) şi această prezentare, care sintetizează ideile cărţii.


Citatul de final pe ziua de azi:
Catastrofele naturale, provocate de foc, apă sau pământ, nu lasă în urmă răni sufleteşti atât de profunde şi persistente ca urmările violenţei umane, ignoranţei şi stupizeniei. (91)

Discuţii în maşină

- Maaaaami!
- Da.
- Ce este o ţară?
Oups.
- Un teritoriu mărginit de nişte graniţe.
Sau pur şi simplu mărginit.



- Maaaaami!
- Da.
- Există oameni invizibili?
Da, unii din ei cică-s pe liste de referendum
- Nu ştiu, eu nu cunosc nici unul.
- Eu da, cunosc pe unele din ei, dar nu toţi.
(Muţunau se dă, vremelnic, bilingv)

Nautice & năuce

Ziceam ici ce extaz mi-a provocat mersul la bazin cu Muţunau.
Mie.
Că lui i-a provocat tona de spaime. Pen’ c-am alunecat pe scară, şi m-am cam scufundat sub ochii lui (în parte şi pentru că-l ridicasem; în parte pentru că mi se şi cocoţase el pe cap!), povestea l-a zguduit considerabil. Din ianuarie şi până acum, cu tot mersul (sporadic) la piţcină, ’mnealui nu se dădea dus de lângă marginea bazinului. Nu-nu-nu!!!


Ei, iaca, după mersul la mare (unde-am prins cele mai zgubilitice valuri, de nu puteam intra cu el în apă...), ceva s-a schimbat. Sau poate-i doar faptul că Muţunau a mai crescut.
Pen’ că luni, în aceeaşi piţcină, musiu (dotat, desigur, cu colac, şi poate şi ajutat de faptul că relativa neaglomerare a locului - în afară de noi, acolo mai erau o mână de oameni...) s-a apucat de străbătut bazinul în lung şi-n lat!
Îi lua, e drept, secole. (deci am rămas cu cupa şi medaliile olimpice nedecernate...)
Da’ nu asta e ideea - ci cea de tranziţie subită şi aparent fructuoasă la o stare de bine, recunoscută ca atare - de la una de (aparent) maximă anxietate.
Cel mai fain era să-l văd cât de bine pare să se simtă - şi cât de el însuşi redevenise în apă.


Booon.
Dupe toate astea, de miercuri Muţunau merge la înot în mod organizat. Dimineaţa. Cu colac, ochelari, cască, instructor şi tot tacâmul.
Din ce raportează el, nu prea stă însă-n apă - o zbugheşte cu prima ocazie, pentru că e rece.
(nu ştiu cât de rece e; s-ar putea să aibă dreptate...)
Înţeleg c-a ieşit şi azi, dar c-a binevoit să reintre. De vreo câteva ori...

Booon.

Criză majoră de nervi azi dimineaţă, că de ce să se îmbrace el cu ăsta:

(nu-l avem fix pe cel din imagine, avem un alt model, alb cu bleu, tot de la Imaginarium, dar n-am găsit altă poză...)

când îl vrea pe ăsta, mare, cu totul...

(iar, nu-l avem fix pe cel din imagine, dar e lămuritoare...)

(şi aici mă gândesc că-i datorez un sincer cap în nas cuiva din familie care, la un moment dat, i-a explicat atât de impresionanto-memorabilo-convingător lui Muţ că nu e frumos să stai fără bluză încât impresionatul mai că voia să stea cu două cojoace pe el la plajă...)


în care, dacă-i mai pui o geacă pe deasupra, arată, desigur, ca un urs cu coastele fracturate.



Booon.
Criza matinală rezolvată prin acordarea revendicărilor teroriste (dacă e aşa important să fii echipat, bine, fie!), se trece la plonjatul în trafic şi, apoi, la mers la piscină, respectiv birou.

Seara, pauză echipament. (nu tu prosop, cască, ochelari, papucei ori costum...)
Iaca, n-avem.
Aflu vineri dacă nu cumva vor trebui cumpărate din nou.


Eh, pân’ atunci, în disperare de cauză, am pus ochii pe alt costum întreg:

(tot de la Decathlon, momentan indisponibil)


şi am mers la cumpărături (dar nu la Decathlon, din motive de timp), de unde ne-am întors şi cu slip cu Spiderman (noua pasiune, via colegi de grădiniţă, pen’ că de văzut nu ştiu să fi văzut nicăieri vreo parte din film ori din desene...), şi cu tricou cu Spiderman! (15 lei, de la GerMag, acceptabil), spre extazul nemăsurat al neatentului curator de proprii echipamente.



Pe astea (noi) voi afla luni dacă le mai avem!

Ar fi simplu dacă discuţia ar fi doar despre alăptare

Ca bună-ziua.
E cea mai bună hrană pentru copil?
Da.
(Cu mârâieli, pe fundal, că hâr, că mâr, că câr. Linişte!)
E cea mai la îndemână?
Poi, da, la purtător.
E gata preparată şi sterilă?
Atâta ar mai lipsi, să-mi bat capul, conştient, şi cum fac lapte. Dăăă, normal că e!
Ţine copchilu’ sănătos?
Da.


Şi-atunci, care e baiul? De ce atâtea dezbateri pe subiect? Că pare evident care-i calea de urmat...
Ce tot atâta adunare şi adunare şi adunare şi expunere de argumente?
De ce ne trebe Săptămâna Alăptării? Ce, numai acum alăptăm? Sau numai acum facem gălăgie pe subiect?
(eu una tind să votez pentru constanţă mai degrabă decât pentru intensităţi sporadice)


Mă uit în urmă şi constat c-am scris, în timp, câte ceva despre alăptare.
(ăsta fiind momentul & feliul în care mă auto-ador)
Pretins cinematografic, de ce ne dăm bătute - dar şi de ce reuşim.
Cumva mai aproape de esenţa subiectului decât orice altceva, ... şi cam ce să mănânc?
O pledoarie pentru alăptare, via amintiri recadrate.
O alta, mai degrabă anti-lapte praf.
O postare despre rezbelul pro-contra, cu alăptare pe fundal, unde povestea bate în direcţia resemnificării propriilor experienţe, oricât de proaste. În sensul valorizării pozitive, desigur.
Postarea scrisă la invitaţia Qbebe.
Viziunea cu statui - cu privire la care tare mă mai rog să se materializeze şi la noi!
(Lipsa de) sfaturi pentru înţărcare, tot la invitaţia Qbebe, - pentru care n-am mai scris când mi-au modificat şi fără anunţ prealabil, şi fără menţiune ulterioară, unul dintre articole.
Şi filmul postat ieri - în care nu apar, dar cu care am o legătură specială.



Sunt lucruri în care cred şi acum. Le-aş re-spune. Le re-spun.

Şi totuşi, toate trec, cu puţin, pe lângă esenţial. Pe lângă miezul discuţiei celei atât de înfierbântate.

Să-ncerc să m-aproprii...

Contrar celor scrise pe unele postere, alăptarea nu e un act. E un proces. Unul din cele mai naturale, desigur - dacă nu chiar cel mai - dar nu e act.
Nu e un odată şi gata - sau un acum şi gata, masa asta şi gata, e o transformare totală. Transfigurare sublimă - sau, după caz, derută înspăimântătoare.
Acceptarea şi asumarea ei, respectiv a procesului aferent, sunt cele care ridică dificultăţi. Pentru că ideea de transformare sperie şi dezechilibrează - cu atât mai mult când forma finală nu e clară.


Alăptarea are vârste.
Nu e la fel la nou născut ca la 3 luni - sau 6 - sau mai încolo, deşi puncte comune sunt.
De-aici, iar, multă derută.


Alăptarea pare a depinde intens de social - ceea ce e o falsă problemă, în această ţară unde de fapt cuiul este intoleranţa la adresa copiiilor, nu alăptarea în sine.
Am mers în suficient de multe locuri şi-n suficient de multe ocazii şi cu Muţunau, şi fără, şi când era mic-mic şi alăptat, şi când crescuse şi devenise vizibil curios sau cotrobăitor, ca să pot spune că problema nu e că nu poţi merge nu-ştiu-unde pentru că alăptezi - ci pentru că, pur şi simplu, extrem de multe destinaţii cu care te-ai obişnuit ca adult nu acceptă copiii. Nicicum.
La modul direct copilofob, nu aşa...
Căci, fireşte, adulţii importanţi în propriii ochi nu pot rata nicicum momentele-n care să-şi expună, aparent cât mai cursiv, propria pompoşenie.


Alăptarea e asociată, greşit, cu sexualitatea.
Da, copilul din braţele mamei care alăptează a ajuns să existe prin parcurgerea anumitor etape - unele din ele, pur sexuale. (nu-mi spuneţi că astă simplă revelaţie e sursa jenei... că vă trimit ’napoi la mănăstire. secţia izolaţi etern.)
Că de aici şi până la a sexualiza hrănirea unui pui de om e cale lungă. Foarte lungă, şi pavată multistratificat cu muuulte şi nasoale obsesii.
Există teorii care, comparând populaţia din ţările „moderne” cu oarece triburi mai apropiate de traiul ... ăăă .... tribal (şi promit să scobesc după sursele exacte, ca să le pot cita ştiinţific) susţin că valorizarea sexuală a sânilor e un atribut exclusiv al populaţiilor insuficient alăptate.
Cu alte cuvinte, iaca, te-apuci de cauţi ca adult ce nu primişi în copilărie.
Gândindu-mă la populaţiile pentru are şi capul descoperit are ceva sexual, tind să cred că teoriile mai sus menţionate nu-s degeaba.


Aşaaaa... şi, totuşi, care-i baiul?
Dincolo de dificultăţile de-nceput, de presiunile de tip „nu eşti destul de bună, dă-i nişte prafuri la biberon, că alea sigur sunt”, de lipsa de valorizare socială, de transformare, care-i problema?

De ce ne agităm atât pe subiect?

Pentru că nu ne putem abţine.
Pentru că e visceral încrustat în noi, ca fiinţe umane cândva măcar definite ca beneficiari ai procesului.
Pentru că, de fapt, avem o serie de răspunsuri, care se zbat să iasă din noi ca din gheizer.
Şi, nu, nu contează dacă „noi” ăsta se referă la femei sau la bărbaţi.


Alăptarea te-ntoarce, simultan, şi dincolo de propria-ţi copilărie, şi-n ancestral. În preverbalul speciei umane, dincolo de orice fel de cuvinte. În limba pură şi instantanee a tuturor începuturilor, ipotetic la fel de accesibilă oricui, acum mult opacă laturii masculine - şi, uneori, abia translucidă şi celei feminine..
În vremea-n care noi, humanoizii, vom fi fost ştiutori în a putea face, dintr-o privire, evaluarea diferenţei între viaţă şi moarte.
Şi-n care alăptarea era, la început, printre cele ce stabileau cine trece pragul.

În care Mama = Lapte = Viaţă.



E un subiect prea puternic ca să-i rezişti. Pentru că vine dintr-un etaj ce precede raţiunea, aşa cum ne raportăm noi acum la ea. Traiul modern o fi schimbat el multe, dar e de dată atât de recentă încât abia-abia dacă a pus un mic strat de glanz...
Şi uite aşa apar toate disputele - din dorinţa (nevoia?) de a umple goluri.
Goluri de cuvinte. Sau goluri de imagini, sau de sentimente...

Goluri.
Toate, aparent pline-ochi de spaime intens colcăitoare.

Deci va mai dura.

[...]

Din ce văd întâmplându-se acum, esenţial îmi pare schimbul direct de experienţe proprii. Proprii, nu
moştenite sau împrumutate!

Nu posterele încurajatoare, nici legile restrictive la adresa artificialului cu pretenţii de rai - deşi sunt imperativ necesare.

Relatarea de fapte. Pentru că aşa afli că furia laptelui se poate face şi-n timpul sarcinii,  şi că nu e resimţită la fel de toată lumea, că sânii se lasă de la variaţiile în greutate, chiar şi pentru femeile care n-au fost niciodată însărcinate, dar’mite pentru gravide, etc.

Relatarea de sentimente - cu precizarea că înţeleg că experienţa altuia fix asta e, a altuia... nu portdrapelul meu...

Întâlnirile.

Esenţialul pentru alăptare e simplu - mai multe mame, umăr la umăr, cu copii ţocăind mulţumiţi.
Oriunde.

O avanpremieră - Îndrăznesc să alăptez!

Sau, cum era să scriu prima dată, o avanpremierlă: