- Uite, uite, un asteroid!
(se înnoptase şi Muţunau, din leagăn, studia cerul. mie meteoritu’mi părea
cam avion)
- Vezi că ar avea şi lumini roşii, şi albe, care clipesc?
- Da.
- Şi vezi că pare să urce, nu să coboare?
- Da.
- Atunci mai degrabă e-un avion.
- Nu! E un asteroid care-şi schimbă culoarea!
La vederea unei jucării vorbitoare:
- A, uite, mami, e cu electricie!
(electricitate n-avem. se dăduse, pân’ am ajuns noi)
- Maaaami!
- Da.
- Bebeluşii beau lapte de la mama lor?
- Da.
- Da’ laptele din ce e făcut?
Aulio. Ajutor, canalu’ Discovery, tante Wikipedia, cineva!
- Ăăă... nimeni nu ştie cu mare precizie. Din apă, proteine,vitamine,
minerale...
- Da’ e de vacă, sau de capră?
duminică, 30 septembrie 2012
duminică, 23 septembrie 2012
Modernul, tradiţionelul şi esenţialul
Ieri am făcut pâine. Tehnic vorbind, nu eu, maşina, şi, iar tehnic vorbind,
nu pâine, ci (iniţial....) o chestie stranie şi ratată (pornind de la o reţetă cu făină de
orez) şi, mai apoi, o pâine, de data asta de-adevăratelea.
În de-adevăratelea am pus făină integrală şi Canah, că, nu de alta, aveam prin casă (constat că s-a scumpit numa’ de-aproape trei ori de când am luat-o eu...)
Data viitoare încerc şi ceva numa’ cu Canah. Că, dacă nu iese (adică dacă nu nimeresc programul potrivit...) nu-i bai, doar după un prim dezastru mai pot urma şi altele, şi le poţi boteza experimente.
Îmi dau seama de ce folosirea maşinii ăsteia poate da dependenţă, fie cetăţenilor cu ADN de explorator, fie ălora cu pure intenţii de brutar.
Preţ de (întâi) 3 ore am stat şi m-am uitat ca mâţa la maşina de spălat ce învârte minunea.
Degeaba, că (după cum s-a demonstrat) oricum nu prea aveam cum să intervin. (dezastrul iniţial a fost o combinaţie de măsurat greşit ingredientele (cred) cu nenimerit temperatura potrivită de coacere, recte programul oportun).
Şi apoi m-au năpădit nostalgiile.
Nu ştiu să fac pâine (deşi n-ar fi aşa de greu să fac rost de reţeta imbatabilă... sau de reţeta imbatabilă, chiar şi pentru tâmpiţi)
Dar pot face tot felul de împletituri şi colaci şi pupeze şi alte arătări, eventual scornite ad-hoc, odată ce aluatul e gata de modelat şi de pus în cuptor. (nu, dragoni chinezeşti n-am încercat, dar nici ideea asta nu e rea...)
Pâinile de „alimentară” mi se păreau, mică fiind, o escrocherie pusă la cale de oarece leneşi (evident, n-aveam dimensiunea cantitativă a poveştii... n-am avut-o nici după ce am fost dusă cu grădiniţa, pe la, cred, 5 ani, în vizită comunistă la făbricuţă - adică la Fabrica de Pâine) unde mai că n-am leşinat de extaz ingineresco-înspăimântat la vederea malaxorului şi unde, în sfârşit, mi s-a revelat misterul dungilor de pe pâine - le făceau ăia cu cuţitul şi pâinea se umfla la copt, n-aveau nicio matriţă secretă, iu-huuuu!!!).
Eram învăţată cu lighenele mari de aluat, atât de grele că mai bine le cărau doi oameni, ca să nu le scape, cu mesele pline de făină şi de colaci puşi la crescut, de gălbenuşurile bătute şi-apoi întinse peste crestele colăceşti cu mănunchiul de pene de gâscă, cu macul eventual presărat peste gălbenuşul proaspăt întins, şi cu cuptorul lung, din casă, care, nefolosit, era o dimensiune secretă spre ... ceva ... (din pricina uşilor ornamentate şi a zăvorului cu aer de basm; dulapu’ ăla din Narnia era o plictiseală eternă faţă de cuptorul meu) şi cu cociorva, şi cu lopata, şi cu alte nu mai ştiu câte unelte cu aer vechi şi nume misterioase, şi cu tăvile negre, şi drepte, şi rotunde, şi cu aburii calzi răsuflaţi nesfâşit de colacii scoşi, şi cu gustul cald, pufos şi fragil, ca bumbacul, al colacilor proaspeţi, mâncaţi imediat ce temperatura-n scădere (sau bunica!) permitea(u).
Colacii scoşi din cuptor se stropeau, mai întâi, cu apă.
Şi, nu, n-au acelaşi gust copţi în altă parte - nici chiar în micul cuptor alternativ, fără jar, al aceleiaşi sobe mari.
Orice alt fel de pâine (inclusiv a mea, făcută de maşina din dotare) mi se pare, şi azi, o păcăleală. O imitaţie nostalgică şi nereuşită a Operei Marelui Cuptor. O impostură jenantă.
Un produs net inferior.
Nu, nu e numai nostalgie copilească la mijloc; e şi magie de cuptor cu lemne, şi făina adusă personal de la moară, şi ouăle de la găinile pe care le-ai hrănit personal, şi laptele pe care, eventual, l-ai văzut muls acu’ juma’ de oră, şi apa rece de fântână... e mult mai mult.
E (inter) medierea directă, personală, a hranei.
E o apropiere de natural (nu de natură; de natural!) pe care, în goana spre sofisticare (falsificare...) eficientizat-urbană, o pierdem.
Mă uit zilnic la subiectul "depărtare de natură", dat fiind că (virgulăăă...) colectez selectiv (după unele aprecieri, şi obsesiv): plastice si metal într-o parte, sticlă în alta, hârtie în alta, ambalaje Tetrapak în alta, deşeuri menajere nerecuperabile-n alta, şi, deşi nu suntem cine ştie ce mari consumatori de produse ambalate, săptămânal tot strâng plastic cât să umplu o sacoşă mare. (în condiţiile-n care tot ce pun pe căprării se compactează imediat după uscare... pentru că, da, le şi spăl)
Încep să cred că, zilnic, omenirea mai face înc-o planetă. De deşeuri.
Nu militez spre-ntoarcerea paseist-ecologistă la vremea cuptorului cu lemne. (nu că nu s-ar putea scorni o întoarcere modernă... chiar şi-n epoca obsesiilor post-moderne!)
Nu, nu ne-ncălţăm de mâine toţi cu opinci, scoatem calu’ din lift şi merem la muncă.
Dar aia de cuptor cu lemne chiar e pâinea cea mai bună.
Atât de bună-ncât n-are, simbolic vorbind, rost s-accepţi nicio imitaţie.
După cum iaurtul cel mai bun e cel făcut acasă, indiferent că via lapte prins sau lapte fiert pe cuib de smântână, şi brânza cea mai bună e tot cea făcută-n casă, din laptele prins, dar cu oala pusă pe plită, la foc mai degrabă mic...
(şi pe ochiul de aragaz iese, da’ rezultatul, nemijlocit de o placă intermediară, e cam patetic...)
Şi merită o integrare în stiul de viaţă actual.
Pentru că prea mult din ce mâncăm, vedem, auzim, vorbim, trăim şi dăm mai departe copchiiilor e uber-falsificat de procesarea-procesării-răsprocesării-mamei-ei.
Şi nu, nu e destul să fie curat pe jos în fabrică.
Notă: recomand călduros postarea Carlei, chit că mai mult ca sigur sunt printre ultimii care-au aflat de ea!
(ah, lumea manufacturieră n-a depăşit nici în ziua de azi obsesiile legate de costurile adiacente suplimentare, cum ar fi cel curăţeniei.... indiferent ce-ar face şi de câtă vreme, tot se găseşte unu’ care să zică auto-admirativ „daaaa, şi la noi mai e şi curat! niiii, n-avem şobolani azi!”)
Mă-ntreb de ce nu se găseşte nimeni - de la producători de jucării până la vreo editură ori vreun muzeu sau vreun particular mai ambiţios - care să abordeze mina asta de aur numită tradiţie.
O fi greu?
Poţi face o carte 3D despre cum se face, la cuptor, pâinea. Sau cum se construieşte, pe stil vechi, o fântână în România. Eventual fântâni, de toate felurile, că-ntr-un fel arată fântânile din Bărăgan şi-n alt fel cele de la munte.
(nu, n-ar trebui traduse în stil pontocrat de pe te miri unde; pe varii alte meleaguri, lucrurile se făceau altfel; nu mai bine sau mai rău, pur şi simplu altfel)
Poţi face jocuri din lemn. De construcţie sau, pur şi simplu, de joacă. (Mă gândesc cum ar arăta un Muzeu al Satului în miniatură.)
Un fel de Lego local, cu colecţii de toate felurile, chit că de produs le produci în China. Unde ăia mai pun în pachete şi cinci pitici în loc de şapte, că, la chinezi, între cinci şi şapte persoane mici nu-i mare diferenţă!)
(Şi cam cât de bucuroasă aş fi eu să calc pe alte piese prin casă.... dar asta e, deja, altă poveste!)
Costume de toate felurile pentru personaje - şi ce bogăţie e şi aici...
Poţi aduce copiii mai aproape de felul originar de-a face lucrurile - pentru că aşa au ocazia să-şi observe mai bine propriul traseu şi propria existenţă.
Poţi face multe.
Desigur, dacă încerci.
Leapşă (cu auto-preluare!): când a fost ultima dată când ai făcut ceva direct, da’ direct cap-coadă?
(gemul de prune culese personal, compus numa’ din prune lăsate-n tavă, la cuptor, la foc mic, preţ de cinci ore, se pune; şi puloverul din lână de la ţară...; supa de pui cu pui de la magazin, nu!)
În de-adevăratelea am pus făină integrală şi Canah, că, nu de alta, aveam prin casă (constat că s-a scumpit numa’ de-aproape trei ori de când am luat-o eu...)
Data viitoare încerc şi ceva numa’ cu Canah. Că, dacă nu iese (adică dacă nu nimeresc programul potrivit...) nu-i bai, doar după un prim dezastru mai pot urma şi altele, şi le poţi boteza experimente.
Îmi dau seama de ce folosirea maşinii ăsteia poate da dependenţă, fie cetăţenilor cu ADN de explorator, fie ălora cu pure intenţii de brutar.
Preţ de (întâi) 3 ore am stat şi m-am uitat ca mâţa la maşina de spălat ce învârte minunea.
Degeaba, că (după cum s-a demonstrat) oricum nu prea aveam cum să intervin. (dezastrul iniţial a fost o combinaţie de măsurat greşit ingredientele (cred) cu nenimerit temperatura potrivită de coacere, recte programul oportun).
Şi apoi m-au năpădit nostalgiile.
Nu ştiu să fac pâine (deşi n-ar fi aşa de greu să fac rost de reţeta imbatabilă... sau de reţeta imbatabilă, chiar şi pentru tâmpiţi)
Dar pot face tot felul de împletituri şi colaci şi pupeze şi alte arătări, eventual scornite ad-hoc, odată ce aluatul e gata de modelat şi de pus în cuptor. (nu, dragoni chinezeşti n-am încercat, dar nici ideea asta nu e rea...)
Pâinile de „alimentară” mi se păreau, mică fiind, o escrocherie pusă la cale de oarece leneşi (evident, n-aveam dimensiunea cantitativă a poveştii... n-am avut-o nici după ce am fost dusă cu grădiniţa, pe la, cred, 5 ani, în vizită comunistă la făbricuţă - adică la Fabrica de Pâine) unde mai că n-am leşinat de extaz ingineresco-înspăimântat la vederea malaxorului şi unde, în sfârşit, mi s-a revelat misterul dungilor de pe pâine - le făceau ăia cu cuţitul şi pâinea se umfla la copt, n-aveau nicio matriţă secretă, iu-huuuu!!!).
Eram învăţată cu lighenele mari de aluat, atât de grele că mai bine le cărau doi oameni, ca să nu le scape, cu mesele pline de făină şi de colaci puşi la crescut, de gălbenuşurile bătute şi-apoi întinse peste crestele colăceşti cu mănunchiul de pene de gâscă, cu macul eventual presărat peste gălbenuşul proaspăt întins, şi cu cuptorul lung, din casă, care, nefolosit, era o dimensiune secretă spre ... ceva ... (din pricina uşilor ornamentate şi a zăvorului cu aer de basm; dulapu’ ăla din Narnia era o plictiseală eternă faţă de cuptorul meu) şi cu cociorva, şi cu lopata, şi cu alte nu mai ştiu câte unelte cu aer vechi şi nume misterioase, şi cu tăvile negre, şi drepte, şi rotunde, şi cu aburii calzi răsuflaţi nesfâşit de colacii scoşi, şi cu gustul cald, pufos şi fragil, ca bumbacul, al colacilor proaspeţi, mâncaţi imediat ce temperatura-n scădere (sau bunica!) permitea(u).
Colacii scoşi din cuptor se stropeau, mai întâi, cu apă.
Şi, nu, n-au acelaşi gust copţi în altă parte - nici chiar în micul cuptor alternativ, fără jar, al aceleiaşi sobe mari.
Orice alt fel de pâine (inclusiv a mea, făcută de maşina din dotare) mi se pare, şi azi, o păcăleală. O imitaţie nostalgică şi nereuşită a Operei Marelui Cuptor. O impostură jenantă.
Un produs net inferior.
Nu, nu e numai nostalgie copilească la mijloc; e şi magie de cuptor cu lemne, şi făina adusă personal de la moară, şi ouăle de la găinile pe care le-ai hrănit personal, şi laptele pe care, eventual, l-ai văzut muls acu’ juma’ de oră, şi apa rece de fântână... e mult mai mult.
E (inter) medierea directă, personală, a hranei.
E o apropiere de natural (nu de natură; de natural!) pe care, în goana spre sofisticare (falsificare...) eficientizat-urbană, o pierdem.
Mă uit zilnic la subiectul "depărtare de natură", dat fiind că (virgulăăă...) colectez selectiv (după unele aprecieri, şi obsesiv): plastice si metal într-o parte, sticlă în alta, hârtie în alta, ambalaje Tetrapak în alta, deşeuri menajere nerecuperabile-n alta, şi, deşi nu suntem cine ştie ce mari consumatori de produse ambalate, săptămânal tot strâng plastic cât să umplu o sacoşă mare. (în condiţiile-n care tot ce pun pe căprării se compactează imediat după uscare... pentru că, da, le şi spăl)
Încep să cred că, zilnic, omenirea mai face înc-o planetă. De deşeuri.
Nu militez spre-ntoarcerea paseist-ecologistă la vremea cuptorului cu lemne. (nu că nu s-ar putea scorni o întoarcere modernă... chiar şi-n epoca obsesiilor post-moderne!)
Nu, nu ne-ncălţăm de mâine toţi cu opinci, scoatem calu’ din lift şi merem la muncă.
Dar aia de cuptor cu lemne chiar e pâinea cea mai bună.
Atât de bună-ncât n-are, simbolic vorbind, rost s-accepţi nicio imitaţie.
După cum iaurtul cel mai bun e cel făcut acasă, indiferent că via lapte prins sau lapte fiert pe cuib de smântână, şi brânza cea mai bună e tot cea făcută-n casă, din laptele prins, dar cu oala pusă pe plită, la foc mai degrabă mic...
(şi pe ochiul de aragaz iese, da’ rezultatul, nemijlocit de o placă intermediară, e cam patetic...)
Şi merită o integrare în stiul de viaţă actual.
Pentru că prea mult din ce mâncăm, vedem, auzim, vorbim, trăim şi dăm mai departe copchiiilor e uber-falsificat de procesarea-procesării-răsprocesării-mamei-ei.
Şi nu, nu e destul să fie curat pe jos în fabrică.
Notă: recomand călduros postarea Carlei, chit că mai mult ca sigur sunt printre ultimii care-au aflat de ea!
(ah, lumea manufacturieră n-a depăşit nici în ziua de azi obsesiile legate de costurile adiacente suplimentare, cum ar fi cel curăţeniei.... indiferent ce-ar face şi de câtă vreme, tot se găseşte unu’ care să zică auto-admirativ „daaaa, şi la noi mai e şi curat! niiii, n-avem şobolani azi!”)
Mă-ntreb de ce nu se găseşte nimeni - de la producători de jucării până la vreo editură ori vreun muzeu sau vreun particular mai ambiţios - care să abordeze mina asta de aur numită tradiţie.
O fi greu?
Poţi face o carte 3D despre cum se face, la cuptor, pâinea. Sau cum se construieşte, pe stil vechi, o fântână în România. Eventual fântâni, de toate felurile, că-ntr-un fel arată fântânile din Bărăgan şi-n alt fel cele de la munte.
(nu, n-ar trebui traduse în stil pontocrat de pe te miri unde; pe varii alte meleaguri, lucrurile se făceau altfel; nu mai bine sau mai rău, pur şi simplu altfel)
Poţi face jocuri din lemn. De construcţie sau, pur şi simplu, de joacă. (Mă gândesc cum ar arăta un Muzeu al Satului în miniatură.)
Un fel de Lego local, cu colecţii de toate felurile, chit că de produs le produci în China. Unde ăia mai pun în pachete şi cinci pitici în loc de şapte, că, la chinezi, între cinci şi şapte persoane mici nu-i mare diferenţă!)
(Şi cam cât de bucuroasă aş fi eu să calc pe alte piese prin casă.... dar asta e, deja, altă poveste!)
Costume de toate felurile pentru personaje - şi ce bogăţie e şi aici...
Poţi aduce copiii mai aproape de felul originar de-a face lucrurile - pentru că aşa au ocazia să-şi observe mai bine propriul traseu şi propria existenţă.
Poţi face multe.
Desigur, dacă încerci.
Leapşă (cu auto-preluare!): când a fost ultima dată când ai făcut ceva direct, da’ direct cap-coadă?
(gemul de prune culese personal, compus numa’ din prune lăsate-n tavă, la cuptor, la foc mic, preţ de cinci ore, se pune; şi puloverul din lână de la ţară...; supa de pui cu pui de la magazin, nu!)
vineri, 21 septembrie 2012
Muţunau, Mamiţuni şi prima zi de şcoală
Trecând planat peste faptul că nu m-am prins la timp că şcoala n-a-nceput pe 10,
când m-am trezit eu prima dată şi mai cu noaptea-n cap, ca să evităm
aglomeraţia, ci pe 17, avem (deşi e profund prematur) frisoane şcolăreşti.
În avanpremieră.
- Mami, eu când merg la şcoală?
Nu ştiu de unde-a prins preocuparea şi nici de ce îşi bate capul.
- Peste doi ani.
- Adică mai merg doi ani la grădi şi apoi la şcoală?
- Da.
- Nu. Mai merg un an la grădi şi apoi la şcoală!
Nu uita să-ţi conservi entuziasmul. Poate-mi revine şi mie o porţie, la un moment dat.
La un alt moment dat, Muţunaul prinde din zbor faptul că la şcoală nu se doarme. De prânz, adică. Clipă din care-l pocnesc, nu tocmai corect formulate, presupunerile cu privire la imperativul scurtării zilei mele de muncă:
- ... pentru că eu am nevoie de tine ca să ajung la şcoală, mami!
... şi stau şi mă-ntreb: numa’ mie mi se pare abrutizanto-aberant sistemul şcolar actual?
Cu stat ţeapăn şi incomod în bancă.
Fără masă de prânz (cornul şi laptele ăla UHT care numai lapte nu mai e, ci eventual aracet mai puţin vâscos, sunt nişte trompete sinistre, stil coji-de-cartofi-la-purcel), fără loc de masă de prânz - că doar e tare greu să faci rost de-o sală pe post de cantină.
Cu reguli neexplicate şi, eventual, ne-explicabile.
Fără somn de prânz.
Cu lecţii cât China.
Fără joacă - joacă la şcoală, ca parte a procesului de învăţare.
Cu ghiozdane grele.
...şamd, ideea de bază fiind proslăvirea sistemului care, de perfect & autosuficient ce e, a stabilit imperturbabil că un copchil de 6-7 ani n-are de ce să mănânce corespunzător la prânz / peste zi ori să mai doarmă.
Da, sunt din cei care au mers la şcoală cu cheia de gât. Mă duceam şi mă întorceam singură.
Şcoala era peste stradă, la 5 minute de mers pe jos. Pentru că toată lumea făcea asta (era tare ciudat, pe atunci, să vezi vreun copil adus de părinte la şcoală; era semn că-i ceva în neregulăăă....), părea bine.
Şi nu e.
Pur şi simplu nu e.
Nu, nu dezvoltă autonomia la şase ani, e pur şi simplu lipsită de sens. O sumă de aspecte omise, halite ca atare timp de decenii.
Nu e bine.
După cum nu e bine nici să presupui că părintele are, de undeva, din pământ, din iarbă verde, resurse pentru supravegherea imediat ulterioară orelor. Bunici / vecini îndatoritori sau bani de after-school.
Şi nici să te doară la başcheţi pentru că aşa a fost şi când eram noi mici, şi, ce, uite, am ieşit bine!
Bine după standarde ipocrite sau înguste la minte sau ambele.
Imagini:
Dimineaţa, un copiluţ de şcoală primară (dar mai curând de clasa a treia, decât de a-ntâia), mergea singur, pe jos, pe trotuar, cu un ghiozdan vizibil prea greu în spate, somnoros, bosumflat şi resemnat.
Tot dimineaţa, liceeni fumători, arătări lungane, vag dezarticulate, sfidătoare sau timide, ambele categorii cu semne de pubertate pe feţe, ţopăind întârziaţi spre liceu.
Seara, la poarta şcolii, doamne profesoare schimbând impresii în drum spre casă, cu florile puse ca prazul, în sacoşele.
Nu, nu în braţe. În sacoşă.
În avanpremieră.
- Mami, eu când merg la şcoală?
Nu ştiu de unde-a prins preocuparea şi nici de ce îşi bate capul.
- Peste doi ani.
- Adică mai merg doi ani la grădi şi apoi la şcoală?
- Da.
- Nu. Mai merg un an la grădi şi apoi la şcoală!
Nu uita să-ţi conservi entuziasmul. Poate-mi revine şi mie o porţie, la un moment dat.
La un alt moment dat, Muţunaul prinde din zbor faptul că la şcoală nu se doarme. De prânz, adică. Clipă din care-l pocnesc, nu tocmai corect formulate, presupunerile cu privire la imperativul scurtării zilei mele de muncă:
- ... pentru că eu am nevoie de tine ca să ajung la şcoală, mami!
... şi stau şi mă-ntreb: numa’ mie mi se pare abrutizanto-aberant sistemul şcolar actual?
Cu stat ţeapăn şi incomod în bancă.
Fără masă de prânz (cornul şi laptele ăla UHT care numai lapte nu mai e, ci eventual aracet mai puţin vâscos, sunt nişte trompete sinistre, stil coji-de-cartofi-la-purcel), fără loc de masă de prânz - că doar e tare greu să faci rost de-o sală pe post de cantină.
Cu reguli neexplicate şi, eventual, ne-explicabile.
Fără somn de prânz.
Cu lecţii cât China.
Fără joacă - joacă la şcoală, ca parte a procesului de învăţare.
Cu ghiozdane grele.
...şamd, ideea de bază fiind proslăvirea sistemului care, de perfect & autosuficient ce e, a stabilit imperturbabil că un copchil de 6-7 ani n-are de ce să mănânce corespunzător la prânz / peste zi ori să mai doarmă.
Da, sunt din cei care au mers la şcoală cu cheia de gât. Mă duceam şi mă întorceam singură.
Şcoala era peste stradă, la 5 minute de mers pe jos. Pentru că toată lumea făcea asta (era tare ciudat, pe atunci, să vezi vreun copil adus de părinte la şcoală; era semn că-i ceva în neregulăăă....), părea bine.
Şi nu e.
Pur şi simplu nu e.
Nu, nu dezvoltă autonomia la şase ani, e pur şi simplu lipsită de sens. O sumă de aspecte omise, halite ca atare timp de decenii.
Nu e bine.
După cum nu e bine nici să presupui că părintele are, de undeva, din pământ, din iarbă verde, resurse pentru supravegherea imediat ulterioară orelor. Bunici / vecini îndatoritori sau bani de after-school.
Şi nici să te doară la başcheţi pentru că aşa a fost şi când eram noi mici, şi, ce, uite, am ieşit bine!
Bine după standarde ipocrite sau înguste la minte sau ambele.
Imagini:
Dimineaţa, un copiluţ de şcoală primară (dar mai curând de clasa a treia, decât de a-ntâia), mergea singur, pe jos, pe trotuar, cu un ghiozdan vizibil prea greu în spate, somnoros, bosumflat şi resemnat.
Tot dimineaţa, liceeni fumători, arătări lungane, vag dezarticulate, sfidătoare sau timide, ambele categorii cu semne de pubertate pe feţe, ţopăind întârziaţi spre liceu.
Seara, la poarta şcolii, doamne profesoare schimbând impresii în drum spre casă, cu florile puse ca prazul, în sacoşele.
Nu, nu în braţe. În sacoşă.
joi, 20 septembrie 2012
O Mamiţuni obosită da' hotărâtă şi-un Muţunau atent
Din seria „da’ poate mai dorm şi eu, vreodată”, asezonată cu suspendarea privilegiilor, după nu’ş ce boroboaţă juvenilă:
- Ştii ce, tocmai am mai marcat o săptămână-n care nu te las deloc la telefon!
- La calculator, mami.
De mâine-mi dublez doza de energizante.
Şi-mi scriu preventiv propriile replici pe cartoane sau îmi angajez sufleur, c-aşa nu se mai poate.
- Ştii ce, tocmai am mai marcat o săptămână-n care nu te las deloc la telefon!
- La calculator, mami.
De mâine-mi dublez doza de energizante.
Şi-mi scriu preventiv propriile replici pe cartoane sau îmi angajez sufleur, c-aşa nu se mai poate.
luni, 17 septembrie 2012
Meditaţiuni pe teme vestimentare (I)
...căci
taman ce-am (aproape...) terminat de stivuit, măsurat, realocat, împărţit,
spălat, pus deoparte, pus în saci de vidat, spart un sac într-un cui
neaşteptat, blestemat intens (că sacul ăla nu mai poate fi remediat...), şamd,
cam doi metri cubi de bulendre muţunautice.
Sunt
în încurcătură.
Întâi,
Muţunau pare a fi crescut, între 3 şi 4 ani, mult mai puţin decât între 2 şi 3
ani.
Mamă
denaturată fiind, nu l-am mai măsurat / cântărit de mii de ani. cam de când a
fost evident că intră la locul de joacă de la Ikea! Deci n-am repere precise -
diferenţa e dată de numărul de bulendre cvasi-nepurtate în ultimul an pe motiv
de creştere subită - zero, versus juma’ de metru cub cu un an înainte.
Ceea
ce mă face să nu ştiu ce să cumpăr de-acu’nainte (cum cumpăr aproape numai la
reduceri... cam totul era luat în avans).
Pe
urmă, eu nu’ş pentru cine fac fabricile de confecţii hainele de copii - pentru
elefănţei? Sau folosesc modele pentru foci / morse / lei de mare? Sau populaţia
standard a devenit (fast-foodic...) mlădie ca un sac de grâu şi junele-mi e
brusc aruncat în extrema minoritară?
Hai,
cu Next mă obişnuisem, la ăia hainele sunt potrivite ca mărime cam un an după
ce indică eticheta (ceea ce se potrivea de minune cu profilu-mi harpagonic de
cumpărător la solduri) - dar măcar stau bine, proporţionate, pe posesor, nu ca
pătura pe gardu’ primăriei.
Faptul
că Muţunau e subţirel nu e de natură s-ajute subiectul - bietul copil, cu
profil de velier (din cauza bluzei...) navighează deseori cu pantalonii-n mână
- cu toate strâmtările-n talie posibile. Vom trece la curea, că altă şansă
n-avem.
Disproporţia
evidentă dintre nădragi şi bluze e alt şlagăr la ordinea zilei. Cu ăsta, măcar,
m-am obişnuit din bebeluşie, şi nu mai cumpăr piese-mperecheate (costumaşe) - dar la pijamale tot mă
izbesc de subiect. Bluză mică, pantaloni de-aici până-n sufragerie. Sau invers,
mâneci ca pentru urangutani. Mă rog.
Deşi
nemulţumitului i se ia darul cu totul (dacă nu cumva îl dă el, în
prealabil...), adaug la încurcături şi cele câteva geci de iarnă cu care m-am
trezit moştenire anul ăsta.
Unu’,
când doamne iartă-mă le poartă (că eu sper că de mai mult de trei să n-avem
nevoie (una la purtat, una la uscat şi una de rezervă, tip murdărit subit
alta), şi iarna să nu dureze un semestru...)?
Doi,
la ce ne mai trebe, în oraş, haine groase-groase, Polul-Nord groase, când
ţopăim, de fapt, din maşină-n maşină, iar în RATB are grijă
şoferimea-cea-friguroasă să fie oricum cinzeci de grade Celsius...? (n-o să
înţeleg niciodată cui foloseşte atâta risipă - frig de mori vara, cald de mori
iarna? vreunui plan „secret” de exterminare? unui ONG însărcinat iernatic cu
promovarea saunelor finlandeze? unei grupări oculte legate de mafia
farmaceutică mondială? asta ar fi, bu-hu-huuuuu, plauzibil, că doar de la
diferenţele de temperatură pavezi frumos calea răcelilor.... când ar fi
arhi-suficientă o variaţie de maxim 10 grade...)
Partea
bună e că încă suntem (măcar cu un picior...) în filmul nepretenţios intitulat
„mă îmbrac cu orice, că nu m-am prins că poa’ să-mi pese”.
Bine,
un tricou cu Spiderman (unde Spiderman ar fi fost purtătorul.... căci tricoul avea un desen cu torsoul eroului) tocmai n-a trecut testul, pentru că uăăă-hăă-hăă, nu-l vreau, nu-l port,
că ăsta n-are cap! Farmecul ideii de-a-l impersona personal pe
Spierman îl eludează, deocamdată, pe Muţunau, mai preocupat să observe aparenta
decapitare a eroului favorit, decât facila oportunitate a imposturii.
(nu,
nu am scăpat de gheara lungă a merchandising-ului;
dar am parat cu regula că
noi cumpărăm numai de la reduceri; ce, ne dau banii afară din casă?
- Muţunau a chibzuit un pic şi-apoi a zis că nu,
nu ne dă nimic afară din casă; şi-uite-aşa s-a făcut că n-are mască
de Spiderman. Aş putea să mă-ncord pentru una din carton, că eu în casă nu torn
plastic; sau, hm, poate pentru o mască textilă... )
Suntem
în filmul ăla, dar nu va mai dura mult.
Bulendrele
rămase mici au fost grupate-n două categorii - de păstrat, respectiv imediat
înstrăinabile.
De
păstrat sunt ori cele care mi-s prea dragi, ori cele care, hm, din anume motive
(mai ales de pete...) nu pot fi chiar aşa senin înstrăinate.
Acu’,
Dumnezeu să mă ierte, da’ la copchil
preşcoler n-am nici cea mai mică tresărire când îl văd defilând cu
haine pătate. (ceva-mi spune că nici la şcoler, c-acolo ai de luptat cu pixuri,
cerneluri, acuarele, cretă...)
Nu
de alta, dar asta face zilnic. Nu trece zi de la Dumnezeu în care Muţunau să
nu-şi înscrie meniul pe haine. Pentru că el nu stă la masă. El conferenţiază
(pe varii teme). Cred că mai ales în stil heavy-metal.
Deci
nu voi avea nicio custrare
de muget în a echipa un eventual alt copil din familie cu haine
împestriţate. Dar nici una. (chiar, de unde vine obsesia asta a impecabilului
non-stop, cu orice preţ?)
duminică, 16 septembrie 2012
Misterul cărţilor de joc - Jostein Gaarder
- Dacă printre toţi oamenii pe care îi vezi acolo ar fi măcar unul care simte că lumea este ceva minunat şi enigmatic...
Trase în piept aer înainte de a continua:
- Sunt mii de oameni aici, Hans Thomas. Dacă numai unul dintre ei simte existenţa ca un miracol de neînţeles şi dacă simte asta zi de zi...
- Ei, ce-i atunci? am zis eu pentru că el se oprise din nou în mijlocul frazei.
- Atunci el se aseamănă cu jokerul dintr-un pachet de cărţi de joc!
- Crezi că se află vreun joker printre oamenii ăştia?
- Niks! a răspuns el. Bineînţeles că nu pot fi absolut sigur, pentru că există jokeri în lume, nu-i aşa? Şansa este totuşi foarte mică.
- Dar tu? Simţi în fiecare zi că viaţa ta este un miracol?
- Yes, sir!
Răspunsul a venit prea rapid şi eu n-am mai avut replică. (124)
Jostein Gaarder este cel care a scris Lumea Sofiei. (apăruta & tot reeditată la Univers)
Iar Misterul cărţilor de joc este una din cărţile pe care, alături de Momo a lui Michael Ende şi de trilogia Corneliei Funke (Inkheart, Inkspell, Inkdeath) o să i le pun la dispoziţie lui Muţunau, la vremea când va fi devenit suficient de cititor de cursă lungă, pentru că sunt foarte frumoase.
joi, 13 septembrie 2012
Alte dialoguri
- Mama, tu eşti mai drăguţă decât un pârţ!
- Ooooo, vaaaai, mulţumesc!
- Dacă ziceam invers, te supărai, nu?
(din toată comicăraia, nu-ul de final e, de fapt, semnul de referinţă pentru uzul limbajului...şi nu numai....)
- Du-te şi te spală pe mâini! Tocmai ai făcut pipi. După pipi ne spălăm pe mâini!
- Dar m-am spălat!
La interval: meclă & mimică mamiţunească profund neîncrezător-dezaprobatoare.
- M-am spălat! se apără, „onest”, Muţunau. M-am spălat prin magie!
- Ajungem acasă şi mergem la culcare, bine?
- Ba-chiu!
Notă: ba-chiu este un împrumut lingvistic de la un copil bilingv. Bilingv = româno-englez. Din întâmplare, şi puţintel peltic. Nu-i greu de identificat cam care era cuvântul sursă...
Dar lui ba-chiu (care, am fost informată după un pic de gândire, înseamnă nu) i s-au adăugat ba-chia! (desigur, da) şi bachi. Care ar putea însemna poate, dar nu sunt sigură.
De vreo două luni duc (zadarnic) o campanie împotriva lui ba-chiu. Ba-chiu câştigă. Eu nu mă las.
- Fii atent, în loc de ba-chiu spune şi tu altceva, cum ar fi ba nu. Eşti atent la cuvintele pe care eşti pe cale să le rosteşti şi în loc de ba-chiu spui baaaa nu!
- Dar ba-chiu va plânge!
- Poftim?
- Cuvântul va plânge dacă că eu nu-l folosesc!
Nu-s singura în prezenţa căreia emite opere. Mai jos, extras dintr-un mail-raport al Mătuşii-cu-acte-în-regulă:
- Ooooo, vaaaai, mulţumesc!
- Dacă ziceam invers, te supărai, nu?
(din toată comicăraia, nu-ul de final e, de fapt, semnul de referinţă pentru uzul limbajului...şi nu numai....)
- Du-te şi te spală pe mâini! Tocmai ai făcut pipi. După pipi ne spălăm pe mâini!
- Dar m-am spălat!
La interval: meclă & mimică mamiţunească profund neîncrezător-dezaprobatoare.
- M-am spălat! se apără, „onest”, Muţunau. M-am spălat prin magie!
- Ajungem acasă şi mergem la culcare, bine?
- Ba-chiu!
Notă: ba-chiu este un împrumut lingvistic de la un copil bilingv. Bilingv = româno-englez. Din întâmplare, şi puţintel peltic. Nu-i greu de identificat cam care era cuvântul sursă...
Dar lui ba-chiu (care, am fost informată după un pic de gândire, înseamnă nu) i s-au adăugat ba-chia! (desigur, da) şi bachi. Care ar putea însemna poate, dar nu sunt sigură.
De vreo două luni duc (zadarnic) o campanie împotriva lui ba-chiu. Ba-chiu câştigă. Eu nu mă las.
- Fii atent, în loc de ba-chiu spune şi tu altceva, cum ar fi ba nu. Eşti atent la cuvintele pe care eşti pe cale să le rosteşti şi în loc de ba-chiu spui baaaa nu!
- Dar ba-chiu va plânge!
- Poftim?
- Cuvântul va plânge dacă că eu nu-l folosesc!
Nu-s singura în prezenţa căreia emite opere. Mai jos, extras dintr-un mail-raport al Mătuşii-cu-acte-în-regulă:
Inainte sa ajungem la mall, dupa ce
l-am luat de la gradinita, mi-a zis ca vrea sa-i iau suc de portocale. Cand l-am
lasat la joaca, a zis ca vrea de acolo o sticla albastra - nu conta ce are in
interior, ii placuse lui sticloanta. I-am zis intai ca mai vedem, apoi eu m-am
dus la cumparaturi si pe el l-am lasat sa se joace. No, cand ma intorc de la
cumparaturi, imi zice iar ca vrea sa-i cumpar sticla albastra. Nu, m-am
razgandit, vreau roz, zice imediat. Eu ii spun: am luat suc de portocale, asa
cum ai vrut prima data, cand eram in masina. Sta, se uita adanc in ochii mei si
apoi imi zice, fara sa clipeasca: pe ala sa-l bei tu!!!!!!!
Cat s-a jucat, copilului nu i-a trebuit nica. Se dusese o data la
toaleta si l-am vazut eu la un moment dat ca a cerut apa. In rest - nu-i mai
trebuia nimic. No, cand ne-am urcat in masina, am pus sacosele de cumparaturi la
picioarele lui si el repede m-a intrebat: ai luat ceva bun de mancare pentru
mine????? =)) Am crezut ca ma inec de ras.....
marți, 11 septembrie 2012
Dilemă (sau de ce o să mă apuc eu de fapte rele)
Preambul:
Întâmplarea de mai jos s-a petrecut cam acum un an, când am şi consemnat-o. Data e 5 octombrie.
Nu mai ştiu de ce n-am publicat-o atunci. Presupun că m-am luat cu altele...
- Te dau la un ţigan! zice Muţunau.
Cu ceva timp în urmă, într-o prăvălie de lanţ farmaceutic dintr-un centru comercial bucureştean, eu şi Muţunau (vizibil categoria "ne uităm, nu cumpărăm nimic”) trăgeam (fiecare pe partea lui) varii produse din raft. Eu, ce mă interesa, el, la fel. El, instruit (de mine) să verifice (prin apăsare) dacă flacoanele alea interesante sunt de sticlă sau din plastic, ca să ştie să se-apuce să extragă numa' flacoanele din plastic, dat fiind că nu prea am chef de plătit daune de sute de ronişori.
Pe care flacoane din plastic, odată extrase, să fim bine-nţeleşi, le punea la loc, rând pe rând, de fiecare dată.
Şi n-avea niciodată-n mână mai mult de un flacon. Lucra metodic, luând unu’ câte unu’ - adică urmând modelul matern. Eu nu miros decât o loţiune odată!
Tantiţele erau (cu un sfert de oră înainte de ora-limită) dornice să închidă & vizibil stingherite c-apăruserăm noi - cu atât mai mult cu cât păream a nu cumpăra, de fapt, nimic. (Păream. Că de fapt căutam un cadou, fără a fi neapărat convinsă c-acolo e cea mai bună sursă.)
Una stătea la oblon aşteptând-o pe cealaltă, care meşterea nu'ş ce la casa de marcat. Oblonista îl admonestează din oficiu pe Muţunau (care, culmea, tocmai punea la loc ultima sticloanţă de smacuri):
- Pune la loc, că altfel e un ţigan după colţ, care vine să te ia.
Nu pot reda nici tonul replicii mele:
- Ştiţi ce, copilul nu reacţionează la replici din astea. Şi nici eu nu le apreciez. Vă plictisiţi? Vă deranjăm? Care-i problema?
... nici privirea, şi nici mimica.
Da' pot spune că eram clar cu capsa pusă.
Reconstituind, a(m) fost o combinaţie de uragan, ciocan pneumatic, cuvinte megafonate clar da' rapid, şuierat viperin (vivat Harry Potter!) şi o sută de mii de fierăstraie scrâşnitoare, plus cuvintele nespuse, scrise mare, arzător, pe faţa mea: tu cine soarele mânie'ta eşti, pe tine cin' te-a-ntrebat ce, n-ai treabă acasă, te trezeşti vorbind, şi de ce nu te-ai evaporat acu' 3 minute? din categoria sângele tău e sloi deja, hi-ţi-ar neamu' a'.... plus pasul intimidant înainte. Din ăla care sperie curcanii şi gâscanii.
De efect, că duamna s-a făcut instant mică, s-a dat un pas înapoi şi s-a bolborosit-scuzat docil şi fricos (alt motiv s-o stimez cu spume).
Dar răul era deja făcut.
Dau, de-atunci, de cincizeci de ori pe zi, explicaţii pe care Muţunau n-are cum să le prindă cu adevărat la vârsta asta. În loc să ne jucăm, teoretizăm intens - pentru că musiu-mimoză, empaticul familiei, a fost extrem de atent la tensiunea momentului, şi n-am reuşit încă să-l ajut s-o depăşească.
Acu' nu mă pot hotărî: data viitoare să-i explic (c-un zâmbet de asasin plătit dotat c-un AK47 nou & cu tonul şoptito-terorizant de rigoare) ăleia / ăluia care se trezeşte vorbind ce părere deloc bună am eu despre neuronii, bunul simţ, şansa (în scădere!) de a-şi mai păstra locul de muncă şi despre viaţa dumisale în general, sau s-o dau pe panta instituţională, cu luat nume, detalii de funcţie, marcă, şef, şi să mă apuc de scris reclamaţii în toate cele 4 vânturi? (că aş cam avea cui... de la angajator pân' la combaterea discriminării... )
O redau pentru că e interesant de comparat intensităţile stărilor - cea din postare, şi cea de după nicio săptămână, când Muţunau, absorbit de descoperiri noi, nu mai pomenea deloc măreaţa ameninţare.
Clasica furtună-n paharu' cu apă.
Acu’ pedeapsa-mi e că voi fi deportată definitiv pe Neptun, sau cam aşa ceva.
Nu, nici atunci, nici acum, n-am reclamat nimic.
Dar m-am dotat între timp cu privirea destabilizator-ridiculizantă de rigoare (auzi, cu de-astea vii? patetic!) pentru oricine mai găseşte de cuviinţă să interfereze cu dume tembel-spăimâncioase.
Pentru replici mi-e deja prea lene.
Şi adevărul e că de atunci am dat mai degrabă peste farmaciste şi vânzătoare dispuse să se hlizească împreună cu el (sau cu mine) decât de acrituri moralizatoare.
Întâmplarea de mai jos s-a petrecut cam acum un an, când am şi consemnat-o. Data e 5 octombrie.
Nu mai ştiu de ce n-am publicat-o atunci. Presupun că m-am luat cu altele...
- Te dau la un ţigan! zice Muţunau.
Cu ceva timp în urmă, într-o prăvălie de lanţ farmaceutic dintr-un centru comercial bucureştean, eu şi Muţunau (vizibil categoria "ne uităm, nu cumpărăm nimic”) trăgeam (fiecare pe partea lui) varii produse din raft. Eu, ce mă interesa, el, la fel. El, instruit (de mine) să verifice (prin apăsare) dacă flacoanele alea interesante sunt de sticlă sau din plastic, ca să ştie să se-apuce să extragă numa' flacoanele din plastic, dat fiind că nu prea am chef de plătit daune de sute de ronişori.
Pe care flacoane din plastic, odată extrase, să fim bine-nţeleşi, le punea la loc, rând pe rând, de fiecare dată.
Şi n-avea niciodată-n mână mai mult de un flacon. Lucra metodic, luând unu’ câte unu’ - adică urmând modelul matern. Eu nu miros decât o loţiune odată!
Tantiţele erau (cu un sfert de oră înainte de ora-limită) dornice să închidă & vizibil stingherite c-apăruserăm noi - cu atât mai mult cu cât păream a nu cumpăra, de fapt, nimic. (Păream. Că de fapt căutam un cadou, fără a fi neapărat convinsă c-acolo e cea mai bună sursă.)
Una stătea la oblon aşteptând-o pe cealaltă, care meşterea nu'ş ce la casa de marcat. Oblonista îl admonestează din oficiu pe Muţunau (care, culmea, tocmai punea la loc ultima sticloanţă de smacuri):
- Pune la loc, că altfel e un ţigan după colţ, care vine să te ia.
Nu pot reda nici tonul replicii mele:
- Ştiţi ce, copilul nu reacţionează la replici din astea. Şi nici eu nu le apreciez. Vă plictisiţi? Vă deranjăm? Care-i problema?
... nici privirea, şi nici mimica.
Da' pot spune că eram clar cu capsa pusă.
Reconstituind, a(m) fost o combinaţie de uragan, ciocan pneumatic, cuvinte megafonate clar da' rapid, şuierat viperin (vivat Harry Potter!) şi o sută de mii de fierăstraie scrâşnitoare, plus cuvintele nespuse, scrise mare, arzător, pe faţa mea: tu cine soarele mânie'ta eşti, pe tine cin' te-a-ntrebat ce, n-ai treabă acasă, te trezeşti vorbind, şi de ce nu te-ai evaporat acu' 3 minute? din categoria sângele tău e sloi deja, hi-ţi-ar neamu' a'.... plus pasul intimidant înainte. Din ăla care sperie curcanii şi gâscanii.
De efect, că duamna s-a făcut instant mică, s-a dat un pas înapoi şi s-a bolborosit-scuzat docil şi fricos (alt motiv s-o stimez cu spume).
Dar răul era deja făcut.
Dau, de-atunci, de cincizeci de ori pe zi, explicaţii pe care Muţunau n-are cum să le prindă cu adevărat la vârsta asta. În loc să ne jucăm, teoretizăm intens - pentru că musiu-mimoză, empaticul familiei, a fost extrem de atent la tensiunea momentului, şi n-am reuşit încă să-l ajut s-o depăşească.
Acu' nu mă pot hotărî: data viitoare să-i explic (c-un zâmbet de asasin plătit dotat c-un AK47 nou & cu tonul şoptito-terorizant de rigoare) ăleia / ăluia care se trezeşte vorbind ce părere deloc bună am eu despre neuronii, bunul simţ, şansa (în scădere!) de a-şi mai păstra locul de muncă şi despre viaţa dumisale în general, sau s-o dau pe panta instituţională, cu luat nume, detalii de funcţie, marcă, şef, şi să mă apuc de scris reclamaţii în toate cele 4 vânturi? (că aş cam avea cui... de la angajator pân' la combaterea discriminării... )
O redau pentru că e interesant de comparat intensităţile stărilor - cea din postare, şi cea de după nicio săptămână, când Muţunau, absorbit de descoperiri noi, nu mai pomenea deloc măreaţa ameninţare.
Clasica furtună-n paharu' cu apă.
Acu’ pedeapsa-mi e că voi fi deportată definitiv pe Neptun, sau cam aşa ceva.
Nu, nici atunci, nici acum, n-am reclamat nimic.
Dar m-am dotat între timp cu privirea destabilizator-ridiculizantă de rigoare (auzi, cu de-astea vii? patetic!) pentru oricine mai găseşte de cuviinţă să interfereze cu dume tembel-spăimâncioase.
Pentru replici mi-e deja prea lene.
Şi adevărul e că de atunci am dat mai degrabă peste farmaciste şi vânzătoare dispuse să se hlizească împreună cu el (sau cu mine) decât de acrituri moralizatoare.
luni, 10 septembrie 2012
Cum se mai poate ajunge aici
| ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
|
duminică, 9 septembrie 2012
... în care Mamiţuni se crede Şopânhauăr
Ce-i trebuie unui copil? Dar unui părinte?
Da’ ce e aia „trebuie”?
Un musai? Un imperativ? O necesitate? Una absolută?
Graniţa dintre nevoie (imperativul-prag al supravieţuirii) şi dorinţă (dezirabilul de care-i ataşată promisiunea, deseori înşelătoare, a oricărei satisfacţii suplimentare) e mai mereu neclară.
Logic vorbind, n-are sens. Diferenţa dintre imperativ şi dezirabil e, conceptual vorbind, clară. Fără îndeplinirea nevoilor, mori.
Cu toate astea, taaare mult timp e petrecut în spatele / scopul / sprijinul satisfacerii de dorinţe, din ce în ce mai des şi mai intens machiate drept nevoi.
Pentru că subiectul e-n continuă schimbare.
Pentru că peste fiecare eu se construiesc veşnic etaje peste etaje de persona suplimentară, cu noi, suplimentare & varii "trebuinţe" (biletul de intrare în eterna cursă (şi cuşcă!) de şoareci).
Complexitatea suplimentară e dată nu de numărul de nevoi (câte ai), ci de frecvenţa (cât de des le (re)simţi) şi intensitatea exprimării lor (cât de tare), ca şi, uneori, de întreţesere.
De (uneori) strategia de compensare - setul de vase comunicante de tip nevoia-deturnată-n altă nevoie.
Copilul te întoarce la esenţe.
Mâncare, apă, somn, un mediu potrivit (adăpost, temperatură potrivită / ceva de îmbrăcat), igienă, apropiere, iubire.
La vârste mici, suma acestor nevoi eşti tu, părintele. Iar satisfacerea mulţumitoare a acestor nevoi o linişteşte, implicit, şi pe cea de apartenenţă.
La vâste un pic mai mari (dar cu staturi tot mici), se-adaugă, mai explicit, nevoia de sens. De-a înţelege. De-a şti pe ce bază se poate pricepe lumea. De-a stabili cum să te raportezi la ea.
Şi tuturor acestora le dăm extrem de multe nume: identitate; structură; experimentare; stimă de sine; socializare; şamd.
Şi uneori le disecăm ca să le înţelegem mai bine - încurajare; protecţie; respect; disciplinare pozitivă.
Sau ca să le standardizăm - ca să putem face, de pildă, chiar din avion, diferenţa dintre abuz şi neglijare. Dintre, eventual, clara intenţie răuvoitoare şi imprudenţa tragică.
Şi-uneori le-mbrăcăm în haine care nu le vin - deşi poate le veneau altora, acum ori prin alte epoci - şi-n inutile speculaţii intelectuale cu privire la nu’ş ce temă de mare importanţă principială.
Şi deseori le-mbrăcăm (scufundăm!) în obiecte. Ca şi cum ele-ar fi suprema poliţă de asigurare împotriva tuturor relelor. Doar că poliţele de asigurare nu apără - ele doar, eventual, despăgubesc. Rareori la adevărata valoare asigurată.
Două note separate despre obiecte:
- indiferent de care-s, câte dintre ele au aceeaşi semnificaţie (şi-s la fel de dezirabile...) când le desparţi de cutia frumos colorată şi/sau de broşurica promovatoare?
- în materie de preţ corect, dac-ar fi să le revinzi, la mâna ai doua, cât estimezi c-ai putea să primeşti rapid pe ele?
Înapoi la filosofat:
Părintele e responsabil de împlinirea nevoilor, nu dorinţelor copilului.
Aici, eu, mama, cel mult pot să arăt cum s-ar face să-ţi îndeplineşti tu, copil, pe cont propriu, o dorinţă anume. (presupunând, desigur, că nu e ilegală, imorală şi nu îngraşă!).
Povestea cu împlinirea dorinţelor copilului e, absolut întotdeauna, legată de regretele părintelui.
De împlinirea dorinţelor proprii e responsabil fiecare dintre noi. Că-s proprii, nu de alta.
Da, ne putem face cadouri, desigur. Doar că nu non stop. Şi doar că toată cadoriseala asta e un alt subiect în sine, pentru că rareori primim, în termeni de valorizare, chiar ceea ce ni se dă. De obicei e-o diferenţă de semnificaţii, la care, dacă te uiţi atent, o să vezi că-ţi vorbeşte despre a şti ce vrei.
Şi ce-i trebuie unui părinte?
Cam tot ce-i trebuie unui copil. Doar că-n alte doze şi cu altă frecvenţă. Şi nu sub atâtea văluri străine.
Câte din dorinţe (îţi) sunt deghizate-n nevoi?
De câte ori vreau-l se suprapune peste nu pot fără? Ori peste nu văd cum (aş rezista) fără?
Mai trist, de câte ori vrei lucruri doar ca reacţie la o altă situaţie decât a ta, prezentă - c-o fi ea "prezentă" (trecut recent) a altcuiva, ori trecută, a ta?
Poate că una dintre sursele diferenţelor dintre nevoile unui copil şi cele ale unui părinte e faptul că ultimul se teme, constant (şi nu neapărat conştient), de moarte.
Da’ ce e aia „trebuie”?
Un musai? Un imperativ? O necesitate? Una absolută?
Graniţa dintre nevoie (imperativul-prag al supravieţuirii) şi dorinţă (dezirabilul de care-i ataşată promisiunea, deseori înşelătoare, a oricărei satisfacţii suplimentare) e mai mereu neclară.
Logic vorbind, n-are sens. Diferenţa dintre imperativ şi dezirabil e, conceptual vorbind, clară. Fără îndeplinirea nevoilor, mori.
Cu toate astea, taaare mult timp e petrecut în spatele / scopul / sprijinul satisfacerii de dorinţe, din ce în ce mai des şi mai intens machiate drept nevoi.
Pentru că subiectul e-n continuă schimbare.
Pentru că peste fiecare eu se construiesc veşnic etaje peste etaje de persona suplimentară, cu noi, suplimentare & varii "trebuinţe" (biletul de intrare în eterna cursă (şi cuşcă!) de şoareci).
Complexitatea suplimentară e dată nu de numărul de nevoi (câte ai), ci de frecvenţa (cât de des le (re)simţi) şi intensitatea exprimării lor (cât de tare), ca şi, uneori, de întreţesere.
De (uneori) strategia de compensare - setul de vase comunicante de tip nevoia-deturnată-n altă nevoie.
Copilul te întoarce la esenţe.
Mâncare, apă, somn, un mediu potrivit (adăpost, temperatură potrivită / ceva de îmbrăcat), igienă, apropiere, iubire.
La vârste mici, suma acestor nevoi eşti tu, părintele. Iar satisfacerea mulţumitoare a acestor nevoi o linişteşte, implicit, şi pe cea de apartenenţă.
La vâste un pic mai mari (dar cu staturi tot mici), se-adaugă, mai explicit, nevoia de sens. De-a înţelege. De-a şti pe ce bază se poate pricepe lumea. De-a stabili cum să te raportezi la ea.
Şi tuturor acestora le dăm extrem de multe nume: identitate; structură; experimentare; stimă de sine; socializare; şamd.
Şi uneori le disecăm ca să le înţelegem mai bine - încurajare; protecţie; respect; disciplinare pozitivă.
Sau ca să le standardizăm - ca să putem face, de pildă, chiar din avion, diferenţa dintre abuz şi neglijare. Dintre, eventual, clara intenţie răuvoitoare şi imprudenţa tragică.
Şi-uneori le-mbrăcăm în haine care nu le vin - deşi poate le veneau altora, acum ori prin alte epoci - şi-n inutile speculaţii intelectuale cu privire la nu’ş ce temă de mare importanţă principială.
Şi deseori le-mbrăcăm (scufundăm!) în obiecte. Ca şi cum ele-ar fi suprema poliţă de asigurare împotriva tuturor relelor. Doar că poliţele de asigurare nu apără - ele doar, eventual, despăgubesc. Rareori la adevărata valoare asigurată.
Două note separate despre obiecte:
- indiferent de care-s, câte dintre ele au aceeaşi semnificaţie (şi-s la fel de dezirabile...) când le desparţi de cutia frumos colorată şi/sau de broşurica promovatoare?
- în materie de preţ corect, dac-ar fi să le revinzi, la mâna ai doua, cât estimezi c-ai putea să primeşti rapid pe ele?
Înapoi la filosofat:
Părintele e responsabil de împlinirea nevoilor, nu dorinţelor copilului.
Aici, eu, mama, cel mult pot să arăt cum s-ar face să-ţi îndeplineşti tu, copil, pe cont propriu, o dorinţă anume. (presupunând, desigur, că nu e ilegală, imorală şi nu îngraşă!).
Povestea cu împlinirea dorinţelor copilului e, absolut întotdeauna, legată de regretele părintelui.
De împlinirea dorinţelor proprii e responsabil fiecare dintre noi. Că-s proprii, nu de alta.
Da, ne putem face cadouri, desigur. Doar că nu non stop. Şi doar că toată cadoriseala asta e un alt subiect în sine, pentru că rareori primim, în termeni de valorizare, chiar ceea ce ni se dă. De obicei e-o diferenţă de semnificaţii, la care, dacă te uiţi atent, o să vezi că-ţi vorbeşte despre a şti ce vrei.
Şi ce-i trebuie unui părinte?
Cam tot ce-i trebuie unui copil. Doar că-n alte doze şi cu altă frecvenţă. Şi nu sub atâtea văluri străine.
Câte din dorinţe (îţi) sunt deghizate-n nevoi?
De câte ori vreau-l se suprapune peste nu pot fără? Ori peste nu văd cum (aş rezista) fără?
Mai trist, de câte ori vrei lucruri doar ca reacţie la o altă situaţie decât a ta, prezentă - c-o fi ea "prezentă" (trecut recent) a altcuiva, ori trecută, a ta?
Poate că una dintre sursele diferenţelor dintre nevoile unui copil şi cele ale unui părinte e faptul că ultimul se teme, constant (şi nu neapărat conştient), de moarte.
sâmbătă, 8 septembrie 2012
Iniţiative
Trecem la austeritate.
Eu, că Muţunau nu intenţionează, dimpotrivă.
Dacă vedeţi, în perioada următoare, pe vreundeva, un cetăţean mic şi blonduţ, însoţit sau nu de două mâţe, că şi alea-s contra, manifestând frenetic, eventual cu lozinci scrise cu cretă pe asfalt (sau pe alte suporturi; şi... scrise... nu neapărat în sensul alfabetar al cuvântului) împotriva tăierilor din buget de tip cheltuieli cu covrigii cu mac (cu susan sau sare sunt absolut detestabili), ar putea fi el.
Scopul în viaţă al recursului tentativ la austeritate este să mă conving dacă pot trăi cu X bani mai puţin decât acum, în eventualitatea legării de gâtu-mi a unui bolovănoi de tip credit bancar. Am cugetat că ne-ar mai trebui o cameră, iar, momentan, singurul mod de-a o obţine pare a fi recursul la (pentru mine) deloc tentanta perspectivă a hârâielilor bancare.
În acest spirit, o să-mi aleg un tricou vechi dar reciclabil pe care să scriu, eventual cu cafea (sau cu magiun... dacă e să mă iau după tânărul pictor cu materiale neconvenţionale), „Hagi Tudose”.
Notă: X ar fi presupusa rată lunară.
Încerc să trec şi la planificarea meselor - aici mai curând în speranţa de-a economisi timp. Evident, un efect secundar ar trebui să fie şi în favoarea primei iniţiative.
N-am deosebit de mult senzaţia c-o să-mi iasă. În parte şi pentru că Muţunau s-a hotărât că el nu mai mănâncă fructe - decât, eventual, zmeura din tartele de la Paul - şi întrevăd posibilităţi serioase ca răzgândelile să continue. Evident, total imprevizibil.
Am interzis accesul Muţunaului la calculator pentru două săptămâni, din două motive:
1. mi-a şters bunătate de postare dintr-un editor de texte (că de pe blogspot o recuperam...)
2. fix termenul ăla mi-a ieşit pe gură, fix aleator, când am emis interdicţia.
Între noi fie vorba, nu e rău că mai ia o pauză.
Ajunsese să se uite la documentare (de altfel interesante!) de acest gen
în condiţiile-n care dincolo de cat & dog el nu e vorbitor de limbă engleză, şi ieşea cu uberscandal dacă încercam să-l desprind fie şi cu 2 milisecunde înainte de final.
Rezultatul e dublu:
Pe de o parte, cred că mai am puţin şi mă transform în Galileo Galilei (în lipsa holbatului iutubist la varii filme cu planete, stele, galaxii şi cataclisme meteoritice, am devenit sursa tuturor informaţiilor astro, şi tre’ să fie color)
Pe de alta, Muţunau a inventat o nouă localitate - Cefei (cu accent pe al doilea e). Care Ceféi e de fapt Cephei, de la VV Cephei A.
Cred, deşi nu l-am întrebat, c-ar vrea să fie primar acolo.
A ales „Cefei” pentru că, în nepriceperea mea într-ale astronomiei şi sub influenţa unui filmuleţ iutubist (de pe vremea când erau încă permise...), i-am zis că asta e cea mai mare stea cunoscută din univers. Da’ nu e. E a doua cea mai mare.
Cea mai mare stea este VY Canis Majoris. (e, cum ar fi sunat „primarul comunei Canis Majoris”)
Altă iniţiativă e o postare pe teme astronomice. Meşteresc la ea de ceva vreme, da’ se face tot mai lungă. Cred că se mai descoperă vreo două alte stele şi mai mari pân’ ce-o termin.
M-am mai apucat, cu sprijinul a varii hypermarketuri, de cultivat plante aromatice, gata ghiveciuite.
Mâine-poimâine îmi fac şi de-astea:
Şi, eventual, pun un mic strat şi-n sufragerie, pentru ceapă, ridichi şi cartofi. La prăşit or s-ajute sigur pisicile.
Eu, că Muţunau nu intenţionează, dimpotrivă.
Dacă vedeţi, în perioada următoare, pe vreundeva, un cetăţean mic şi blonduţ, însoţit sau nu de două mâţe, că şi alea-s contra, manifestând frenetic, eventual cu lozinci scrise cu cretă pe asfalt (sau pe alte suporturi; şi... scrise... nu neapărat în sensul alfabetar al cuvântului) împotriva tăierilor din buget de tip cheltuieli cu covrigii cu mac (cu susan sau sare sunt absolut detestabili), ar putea fi el.
Scopul în viaţă al recursului tentativ la austeritate este să mă conving dacă pot trăi cu X bani mai puţin decât acum, în eventualitatea legării de gâtu-mi a unui bolovănoi de tip credit bancar. Am cugetat că ne-ar mai trebui o cameră, iar, momentan, singurul mod de-a o obţine pare a fi recursul la (pentru mine) deloc tentanta perspectivă a hârâielilor bancare.
În acest spirit, o să-mi aleg un tricou vechi dar reciclabil pe care să scriu, eventual cu cafea (sau cu magiun... dacă e să mă iau după tânărul pictor cu materiale neconvenţionale), „Hagi Tudose”.
Notă: X ar fi presupusa rată lunară.
Încerc să trec şi la planificarea meselor - aici mai curând în speranţa de-a economisi timp. Evident, un efect secundar ar trebui să fie şi în favoarea primei iniţiative.
N-am deosebit de mult senzaţia c-o să-mi iasă. În parte şi pentru că Muţunau s-a hotărât că el nu mai mănâncă fructe - decât, eventual, zmeura din tartele de la Paul - şi întrevăd posibilităţi serioase ca răzgândelile să continue. Evident, total imprevizibil.
Am interzis accesul Muţunaului la calculator pentru două săptămâni, din două motive:
1. mi-a şters bunătate de postare dintr-un editor de texte (că de pe blogspot o recuperam...)
2. fix termenul ăla mi-a ieşit pe gură, fix aleator, când am emis interdicţia.
Între noi fie vorba, nu e rău că mai ia o pauză.
Ajunsese să se uite la documentare (de altfel interesante!) de acest gen
în condiţiile-n care dincolo de cat & dog el nu e vorbitor de limbă engleză, şi ieşea cu uberscandal dacă încercam să-l desprind fie şi cu 2 milisecunde înainte de final.
Rezultatul e dublu:
Pe de o parte, cred că mai am puţin şi mă transform în Galileo Galilei (în lipsa holbatului iutubist la varii filme cu planete, stele, galaxii şi cataclisme meteoritice, am devenit sursa tuturor informaţiilor astro, şi tre’ să fie color)
Pe de alta, Muţunau a inventat o nouă localitate - Cefei (cu accent pe al doilea e). Care Ceféi e de fapt Cephei, de la VV Cephei A.
Cred, deşi nu l-am întrebat, c-ar vrea să fie primar acolo.
A ales „Cefei” pentru că, în nepriceperea mea într-ale astronomiei şi sub influenţa unui filmuleţ iutubist (de pe vremea când erau încă permise...), i-am zis că asta e cea mai mare stea cunoscută din univers. Da’ nu e. E a doua cea mai mare.
Cea mai mare stea este VY Canis Majoris. (e, cum ar fi sunat „primarul comunei Canis Majoris”)
Altă iniţiativă e o postare pe teme astronomice. Meşteresc la ea de ceva vreme, da’ se face tot mai lungă. Cred că se mai descoperă vreo două alte stele şi mai mari pân’ ce-o termin.
M-am mai apucat, cu sprijinul a varii hypermarketuri, de cultivat plante aromatice, gata ghiveciuite.
Mâine-poimâine îmi fac şi de-astea:
(sursa)
(sursa)
Şi, eventual, pun un mic strat şi-n sufragerie, pentru ceapă, ridichi şi cartofi. La prăşit or s-ajute sigur pisicile.
joi, 6 septembrie 2012
Recapitulare, cu mofturi şi cărţi
Am trecut de la perioada de somn-puţin-dar-bine-dozat la cea de
somn-mai-mult-dar, ohohooooo...-încă-nu-destul, ceea ce mă lasă cu
oarece ochişori matinali de tip mi-am-uitat-acasă-masca-de-sudură.
Iar.
Muţunau pare să binevoiască a închina un pic mai devreme steagul, serile, după ce se crizase intens vreo lună că el nu mai vrea să doarmă; că el nu mai vrea să doarmă la grădi. cel puţin nu în dormitorul ăla, pentru că vrea în cel vechi. că lui nu-i place să doarmă. cum adică mie îmi place? şamd ad nauseam.
Adică nu mai stă zombiloi (că treaz nu se putea numi....) până la ore aberante, dar e cu cel puţin 2 ceasuri sub cât cred eu c-ar trebui să doarmă, în total, pe zi.
Sau poate că e cu două ore sub cât cred c-ar trebui să dorm eu în total pe zi.
Tot susnumitul Muţunau a trecut într-o nouă etapă de sofisticare verbală. Şi nu numai.
Înainte de masă:
- Hai să te speli pe mâini!
- Nu, că mie îmi place să mănânc microbi.
Pe stradă, mai pe seară, cu soarele în spate:
- Uite, acum umbra mea e relativ lungă!
La cumpărături:
- Mami, hai să luăm X. (nu mai ştiu ce era...)
- Nu, că nu-mi place. Nu cumpăr ce ştiu că nu e bun.
- Da’ nu e nevoie să-ţi placă ţie. Mănânc numai eu!
În maşină, după o oarece trecere în revistă a tuturor membrilor ştiuţi ai familiei, vii au ba:
- Mami, oamenilor le place să moară?
- Ha?
- Ţie îţi place să mori?
Da, cum să nu, zilnic. Să nu uit să trec în buletin, cu pixu’, încă un prenume. Phoenix.
Cujet cu privire la o altă alternativă de răspuns, de preferinţă mai puţin tembel.
- Ăăă... nu ştiu. Nu-mi amintesc să fi murit recent. Deci n-am idee.
- Deci nu-ţi place?
- Nu cred că pot aprecia. Nu-mi pot da seama.
Atâta-mi mai lipsea, să port thanato-conversaţii la micul dejun.
Nu că n-ar fi vârsta.
Că tot veni vorba de vârstă, declar oficial că-s hoaşcă: aştept intens sfârşiturile de săptămână pentru cele câteva ore de somn în plus şi mă mir de câtă energie păream a avea acum câţiva ani. Uf, maică, 'poi pe vremea mea... oare unde-or fi ciorapii de-i cârpii deunăzi... da' ochelarii... da'... oare ce mai căutam...?
Asta nu înseamnă chiar că-s complet lată; iaca, am găsit destulă energie cât să citesc - şi să citez spre recomandare - titlurile a două cărticele:
Creionul tâmplarului, de Manuel Rivas
Însemnări dintr-un bordel turcesc, de Philip Ó Ceallaigh.
Deşi cartea nu e exact de pus pe lista de lecturi pentru şcoala de maici, titlul e înşelător. Nuvelele irlandezului bucureştean sunt despre altceva.
Ambele merită lectura.
Muţunau pare să binevoiască a închina un pic mai devreme steagul, serile, după ce se crizase intens vreo lună că el nu mai vrea să doarmă; că el nu mai vrea să doarmă la grădi. cel puţin nu în dormitorul ăla, pentru că vrea în cel vechi. că lui nu-i place să doarmă. cum adică mie îmi place? şamd ad nauseam.
Adică nu mai stă zombiloi (că treaz nu se putea numi....) până la ore aberante, dar e cu cel puţin 2 ceasuri sub cât cred eu c-ar trebui să doarmă, în total, pe zi.
Sau poate că e cu două ore sub cât cred c-ar trebui să dorm eu în total pe zi.
Tot susnumitul Muţunau a trecut într-o nouă etapă de sofisticare verbală. Şi nu numai.
Înainte de masă:
- Hai să te speli pe mâini!
- Nu, că mie îmi place să mănânc microbi.
Pe stradă, mai pe seară, cu soarele în spate:
- Uite, acum umbra mea e relativ lungă!
La cumpărături:
- Mami, hai să luăm X. (nu mai ştiu ce era...)
- Nu, că nu-mi place. Nu cumpăr ce ştiu că nu e bun.
- Da’ nu e nevoie să-ţi placă ţie. Mănânc numai eu!
În maşină, după o oarece trecere în revistă a tuturor membrilor ştiuţi ai familiei, vii au ba:
- Mami, oamenilor le place să moară?
- Ha?
- Ţie îţi place să mori?
Da, cum să nu, zilnic. Să nu uit să trec în buletin, cu pixu’, încă un prenume. Phoenix.
Cujet cu privire la o altă alternativă de răspuns, de preferinţă mai puţin tembel.
- Ăăă... nu ştiu. Nu-mi amintesc să fi murit recent. Deci n-am idee.
- Deci nu-ţi place?
- Nu cred că pot aprecia. Nu-mi pot da seama.
Atâta-mi mai lipsea, să port thanato-conversaţii la micul dejun.
Nu că n-ar fi vârsta.
Că tot veni vorba de vârstă, declar oficial că-s hoaşcă: aştept intens sfârşiturile de săptămână pentru cele câteva ore de somn în plus şi mă mir de câtă energie păream a avea acum câţiva ani. Uf, maică, 'poi pe vremea mea... oare unde-or fi ciorapii de-i cârpii deunăzi... da' ochelarii... da'... oare ce mai căutam...?
Asta nu înseamnă chiar că-s complet lată; iaca, am găsit destulă energie cât să citesc - şi să citez spre recomandare - titlurile a două cărticele:
Creionul tâmplarului, de Manuel Rivas
Însemnări dintr-un bordel turcesc, de Philip Ó Ceallaigh.
Deşi cartea nu e exact de pus pe lista de lecturi pentru şcoala de maici, titlul e înşelător. Nuvelele irlandezului bucureştean sunt despre altceva.
Ambele merită lectura.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
