Ifiochia... Mizer... Sumalia...
Ifiochia e Etiopia. Sau, mă rog, fosta Etiopie... că
de-acu’ numai Ifiochia o mai poate chema.
Din varii motive, acu’ ne jucăm cu joace geografice (părem a fi scăpat de
ţăcăneala cu planetele...) în trei limbi. Una din aceste limbi e româna, şi unul
din joacele geografice e, logic, subsemnata.
La plecare de la grădi, acum 2 zile, Muţunau îşi strigă una dintre colege,
aşa, de „la revedere”:
- Luuliii! (n-o cheamă Luli, dar nu-mi mai aduc aminte momentan
exact cum, şi nu asta e relevant)
Fetiţa se întoarce, zâmbind.
- Pipi-caca-pârţ!
Şi izbucnesc amândoi în râs, de parcă şi-ar fi spus bancul secolului. Luli nu
se lasă mai prejos şi, conspirativ, îl strigă:
- Muţunaaau!
- Da! rânjeşte strigatul, la fel de conspirativ, cu gura până la
urechi.
- Pipi-caca-pârţ!
Hohotele continuă în vreme ce tinerii cu verbul neconvenţional sunt
direcţionaţi ferm spre maşini.
Într-o vreme erau alte slogane. La fel de ... ireverenţioase!
Într-o seară, în maşină, plictisit de-atâta stat în trafic (alesesem o rută
neinspirată, soldată cu 45 de minute suplimentar petrecute pe drumuri...)
Muţunau are una din crizele lui misterioase de nervi şi se-apucă de izbit cu
picioarele în scaunele din faţă.
- Nu mai ai răbdare?
- Mhrhrhrh! se intensifică izbeala.
- Te simţi oprimat?
- Da!!! exclamă cu năduf împricinatul.
După o scurtă pauză, întreb:
- Auzi, da’ ce e aia oprimat?
- Nu ştiu.
În seara asta îl anunţ cu privire la o potenţială călătorie:
- ... şi, ştii, s-ar putea să mergem, uau, cu avionul!
- Nu! Eu nu vreau să merg cu avionul! Mie îmi place foarte mult cu
planorul!
Nu mai apuc să zic nimic, concentrată la cele patrusute patru’j’de mii de
gropi din străzile recent şi prost bordurizate ale oraşului. Pauză câteva
minute.
- Mami, dar cum arată un planor?
Întrebare de mic dejun duminical (evident, performat acasă):
- Mami, ce vine după prânz?
- Cina.
- Nu. După prânz vine nota!
miercuri, 24 octombrie 2012
marți, 23 octombrie 2012
respiro
simt prea puţine clipe de răgaz
mă adun, dimineaţa,
preţ de câteva clipe
mai dintr-un termos cu ceai verde
mai dintr-o cană de cafea
copios îndulcită
cu lapte condensat
sau, uneori,
în momentele involuntar-insomniace
de dinaintea alarmei
matinale
şi cam atât
apoi mă scufund
în caruselul goanei
zilnice
şi supraturate
e colorat şi zglobiu
uneori chiar
seamănă cu o acadea
mare şi rotundă
doar că
din el
nu mă mai văd
deloc
niciun pic
poţi şti
cam pe unde sunt
dacă-mi cauţi agenda
e un zmeu mare şi luminos
care mă indică
de parcă mi-ar fi baliză
de parcă i-aş fi ancoră
datoare, mereu
să mă tot scufund
ziua e o haină rigid croită
care mai lasă să scape râsete, pe la colţuri
da-n rest
se poartă de parcă
mi-ar fi armura
demult rămasă mică
nu vreau platoşă
nu vreau să mă apăr de nimic
nu fug de intemperii
(doar de aglomeraţie...
şi de presiuni inutile)
nu vreau platoşă.
vreau să respir,
încet
domol
cald
în
ritmul
propriei mele inimi.
mă adun, dimineaţa,
preţ de câteva clipe
mai dintr-un termos cu ceai verde
mai dintr-o cană de cafea
copios îndulcită
cu lapte condensat
sau, uneori,
în momentele involuntar-insomniace
de dinaintea alarmei
matinale
şi cam atât
apoi mă scufund
în caruselul goanei
zilnice
şi supraturate
e colorat şi zglobiu
uneori chiar
seamănă cu o acadea
mare şi rotundă
doar că
din el
nu mă mai văd
deloc
niciun pic
poţi şti
cam pe unde sunt
dacă-mi cauţi agenda
e un zmeu mare şi luminos
care mă indică
de parcă mi-ar fi baliză
de parcă i-aş fi ancoră
datoare, mereu
să mă tot scufund
ziua e o haină rigid croită
care mai lasă să scape râsete, pe la colţuri
da-n rest
se poartă de parcă
mi-ar fi armura
demult rămasă mică
nu vreau platoşă
nu vreau să mă apăr de nimic
nu fug de intemperii
(doar de aglomeraţie...
şi de presiuni inutile)
nu vreau platoşă.
vreau să respir,
încet
domol
cald
în
ritmul
propriei mele inimi.
duminică, 21 octombrie 2012
Casa din vis
Dat fiind că azi noapte m-am întors la vremurile fericite de trezit din trei
în trei milisecunde, în zgomot de tuse şi ca să învelesc Muţunaul care are centură neagră în
auto-dezvelire, atât la proba de viteză, cât şi la aia de frecvenţă (deşi nu mai
are febră...),
am un puseu de auto-iluzionare vehement colorată, cu tentă domestică.
Notă: habar n-am de unde-s pozele (care li-s sursele primare)
Dacă vine blogspot să mă ieie de urechi că nu respect drepturile de autor, are dreptate.
Casa din vis ar putea cuprinde următoarele:
O camera de copil cam aşa
(culmea fiind că asta e chiar realizabilă-ntr-un apartament carpato-danubiano-pontic; cu copacul pare a fi mai greu...)
Eventual cu sisteme scripeţoase de depozitare:
sau cam aşa
(asta dacă reuşeşti să-ţi cumperi şi casa scărilor)
sau, (cu tot cu o debara?), cam aşa:
Sau, pentru (şi) mai mulţi puradei şi prietenii lor, cam aşa:
Sau chiar aşa:
Un perete de escaladă (căci ar fi pe două nivele, desigur), eventual cu rafturi intercalate, şi cu varianta de coborâre cam aşa
O bucătărie cam aşa
sau, cu oarece pereţi făcuţi lipsă, cam aşa:
cu decorul cultivatoro-ierbesc-aromatic mai demult căutat:
Sau, în caz de spaţiu mic, cu decor de tip să-leşine-administratorul:
Sau, în caz de spaţiu (şi) mai mic:
Tavanul am să-l las în pace.
Deocamdată.
am un puseu de auto-iluzionare vehement colorată, cu tentă domestică.
Notă: habar n-am de unde-s pozele (care li-s sursele primare)
Dacă vine blogspot să mă ieie de urechi că nu respect drepturile de autor, are dreptate.
Casa din vis ar putea cuprinde următoarele:
O camera de copil cam aşa
Eventual cu sisteme scripeţoase de depozitare:
sau cam aşa
sau, (cu tot cu o debara?), cam aşa:
Sau, pentru (şi) mai mulţi puradei şi prietenii lor, cam aşa:
Sau chiar aşa:
Un perete de escaladă (căci ar fi pe două nivele, desigur), eventual cu rafturi intercalate, şi cu varianta de coborâre cam aşa
O bucătărie cam aşa
sau, cu oarece pereţi făcuţi lipsă, cam aşa:
cu decorul cultivatoro-ierbesc-aromatic mai demult căutat:
Sau, în caz de spaţiu mic, cu decor de tip să-leşine-administratorul:
Sau, în caz de spaţiu (şi) mai mic:
(New York n-am, dar o poză tot po’ să-mi cumpăr!)
În plus, plănuiesc să dau două găuri relativ rotunde peretelui dintre sufragerie
şi balcon:
Tavanul am să-l las în pace.
sâmbătă, 20 octombrie 2012
Când se bagă Mamiţuni în discuţie. Şi când nu.
Acasă la o prietenă.
- Nu mănânci? Mănâncă!
Bocăne pe ascuns în masă.
- Auzi! Vine balaurul! Mănâncă!
Aş râde, dar nu e de râs.
Aş râde de eforturile puerile de-a încuraja odrasla să mănânce. Oricum progenitura mănâncă, de fiecare dată, cam fix cât are chef, şi pentru restu' tre' s-o alergi, de durează masa mii de ani.
Nu e de râs pentru că demersul ăsta te-asigură că instilezi, temeinic, spaima în copil.
Nu-s sigură că 2 linguri de piure de nu’ş ce în plus merită asta.
Dar nu intervin.
Odată pentru că habar n-am ce-o face pe mamă să vrea să-şi vadă copilul mâncând. Mâncând tot ce i-a pregătit, desigur.
Eu una-s sătulă de aruncat mâncare - dat fiind că Muţunau e aproape exclusiv mesean de tip bufet suedez (câte puţin din multe) şi-n prealabil mă săturasem deja să mănânc după el - aşa încât tentaţia de impunere a mâncării nu mi-e străină.
În plus, tânăra îndopată e micuţă, ceea ce mă duce cu gândul la frisoare de necorespundere.
Iar pe termen mai lung e realmente un chin să ai de-a face sistematic cu mofturi la masă iar faza cu „o să i se facă foame” prinde mai degrabă la vârste mici-mici, e de făcut de la început (doar că, dată fiind variabilitatea apetitului, nu prea te prinzi când e cu adevărat început şi când nu, şi, vezi Doamne, sună monstruos de non-matern, bu-hu-huuu, să fii mereu gata să zici „nu vrei? păi nu mânca. îţi pun deoparte până diseară”.)
Şi, pe urmă, pentru că făceam şi eu asta, acu’ 15-20 de ani, în glorioasele-mi vremi de baby-sitting. Duceam cu sârg mai departe prosteşti tradiţii de familie, conservate-n melasa cleioasă a lui „asta se tratează aşa”.
Pentru că, pe lângă dusul tradiţiei mai departe, aveam de raportat c-am hrănit copilul.
Şi n-aş fi zis nimic. Dar am re-vorbit zilele trecute, în context de întâmplări absurd-certăreţe între adulţi, şi-mi zice, din senin, şi perfect nejustificat, despre „colega” de servici & divergenţe: „dar eu mă tem de ea! mie mi-e frică de ea!”
- N-are ce să-ţi facă. Oricum nu poate interveni. Tocmai de aia se agită aiurea şi tu îţi faci griji inutil. E ilogic să-ţi mai baţi capul.
- Da, dar mie tot mi-e frică de ea.
A, da? Mai zi-i lu’ fie-ta cu balauru'. Că vezi ce mult te-ajută-n viaţă să sperii copchilu’ de mic. Eventual temeinic.
Vorbesc c-un amic despre cum o să fie după ce se naşte fie-sa.
- Sper să fie bine, să nu fie prea mofturoasă. Dacă seamănă cu mine, o să fie. Toţi ai mei spun despre mine că eram rău, rău, rău, când eram mic.
- Da’ ce făceai, mai exact? Demolai casa?
- A, de toate, zice.
- De toate...ce?
Devine clar că habar n-are.
- De fapt, nu prea ştiu. Cred că nu ascultam. Plângeam, făceam scandal, din astea. Eram terorist în toată puterea cuvântului, pe la 2 ani.
Dăăă, ca noi toţi, de altfel.
- Da’ toţi ai mei spun că eram groaznic. Sor-mea era o dulceaţă şi eu eram groaznic.
Nu comentez, chit că-n stomac am, la auzul comparaţiei, o gheară.
Câteva minute mai târziu, îmi spune c-a fost copil-problemă şi pentru că, la şase săptămâni, făcuse nu’ş ce infecţie misterioasă.
- Şi-a trebuit să tot fac injecţii, îţi dai seama, de la şase săptămâni, îmi imaginez că alor mei nu le-a fost uşor, că plângeam non-stop.
Şi nici ţie.
Văd limpede, ca desenată cu litere de neon şi comentată clar, cu viniete, legătura dintre boală, spaima de bebeluş / nou-născut, separarea, frisoanele, dorinţa (ne-adult exprimată) de re-ataşare, re-confirmare, re-acceptare, şi reputaţia de terorist.
Gheara aia se face cupă rozătoare de excavator în stomacu' din dotarea-mi, când văd şi refuzurile, respingerea şi neînţelegerile părinţilor.
Dar tac. Că poate le văd numai eu.
- O să fie bine. Fiţi şi voi atenţi la ce cere ea, fără să vă fixaţi repere de-ale altora, ori din alea, ca la carte, şi-o să fie bine.
Cu mama unei perechi de gemeni:
- Ei merg acum toată ziua la grădi, şi e tare greu, nu le prea place, parcă-s alţii...
- Păi nu i-aţi dat la program scurt, pentru acomodare?
- Nu, că n-a vrut K. (tatăl), şi fata a reacţionat tare prost.
La scurt timp după naştere, bebeluţa prinsese o infecţie intraspitalicească (desigur, lămurită ca atare mult după externare) care se agravase suficient cât să stea internată, singură, trei săptămâni în spital...
Mama vedea oricum nevoia de menajare, tatăl, nu.
- A zis că, dacă nu insistăm acum, nici la şcoală n-o să-i placă. M-am şi certat cu el, ce legătură are mersul la grădi, în primul an, cu şcoala? Degeaba, nu a fost deloc de acord.
N-am fost pe fază să-i servesc argumentul clar că, vezi, la şcoală nu stai toată ziua - ci doar patru ore. Era, şi aşa, destul de supărată. Dar hotărâtă s-o ia pe fie-sa mai devreme de la grădi... măcar pentru o vreme.
Cu o azi-mâine proaspătă mamiţă:
- Păi, o să-i pun în camera lui...
- Stai aşa. O să-i pui mai încolo. Nu dormi, la început, cu el?
- Nu vreau să-l obişnuiesc să doarmă cu noi.
- Te temi că vă urcaţi pe el, sau ce? Îl pui între două perne lungi, din alea, de la Ikea...
- Nu, nu e asta. Copilul unor prieteni are şapte ani şi tot cu ei doarme. Nu-mi trebe aşa ceva.
N-am fost pe fază să-i spun să nu doarmă, atunci, cu copilul prietenilor ei în pat, ci numai cu al ei.
- Păi şi vrei să patrulezi de câteva ori pe noapte dintr-o cameră în alta, aşa, aiurea în tramvai? Pune-l, bre, în pat cu voi când e mic.
- Nu, că se obişnuieşte.
- De unde ştii? Până la şase luni nu ţin minte nimic. Oricum când încep să poată explora singuri uită tot, li se reaşează lucrurile, nu mai contează c-au dormit cu tine.
Dialogul a mai continuat un pic, la perete, fără rezoluţie.
Dar am greşit când am spus că până la şase luni nu ţin minte nimic.
Pentru că ţin.
Pentru că ţin, în ei, în oase, tot. Şi iubirea, care-i face mai siguri pe ei şi mai liniştiţi, şi, mai profund şi mai greu de scos, şi distanţarea parentală.
Pentru că "să nu se obişnuiască” e, de fapt, suprema neacceptare. Dacă stai să te auzi un pic, faci un copil ca să-l pui în altă parte. (aia cu „ba nu, îi ofer mai mult, îi ofer camera lui” e-o maxima trompetă. îţi ofer şi eu douăj' de kile de murături, ce dacă acu' dieta nu ţi le permite)
Suprema neacceptare şi clasica reducere a copilului la condiţia de obiect.
Pentru că, şi pentru părinte, e infinit mai greu să te scoli noapte şi să te deplasezi - versus simpla întoarcere relativ comodă pe o parte - şi asta nu face decât să pună mai multe la temelia adversităţilor resimţite la adresa micii fiinţe nesupuse canoanelor şi rutinei tale de adult.
Pentru un nou-născut, să nu-i fii aproape înseamnă abandon. Pentru că el nu vede nici camera zugrăvită cu nu'ş ce vopsele speciale, nici pătuţul cel frumos şi de obicei scump, nici salteaua aia mirobolantă, nici nimic.
Ce simte e că mirosul tău nu e în imediata lui apropiere. Că nu sunteţi piele pe piele.
Că e singur.
Că, oricât de învelit ar fi, îi e frig.
Încă mă mai gândesc cum să împachetez corespunzător mesajul, ca pentru urechile destinatarei. Pentru că-n forma logică, raţională, o să-l reţină, poate, dar n-o să-l internalizeze şi nu va ţine cont de el.
- Nu mănânci? Mănâncă!
Bocăne pe ascuns în masă.
- Auzi! Vine balaurul! Mănâncă!
Aş râde, dar nu e de râs.
Aş râde de eforturile puerile de-a încuraja odrasla să mănânce. Oricum progenitura mănâncă, de fiecare dată, cam fix cât are chef, şi pentru restu' tre' s-o alergi, de durează masa mii de ani.
Nu e de râs pentru că demersul ăsta te-asigură că instilezi, temeinic, spaima în copil.
Nu-s sigură că 2 linguri de piure de nu’ş ce în plus merită asta.
Dar nu intervin.
Odată pentru că habar n-am ce-o face pe mamă să vrea să-şi vadă copilul mâncând. Mâncând tot ce i-a pregătit, desigur.
Eu una-s sătulă de aruncat mâncare - dat fiind că Muţunau e aproape exclusiv mesean de tip bufet suedez (câte puţin din multe) şi-n prealabil mă săturasem deja să mănânc după el - aşa încât tentaţia de impunere a mâncării nu mi-e străină.
În plus, tânăra îndopată e micuţă, ceea ce mă duce cu gândul la frisoare de necorespundere.
Iar pe termen mai lung e realmente un chin să ai de-a face sistematic cu mofturi la masă iar faza cu „o să i se facă foame” prinde mai degrabă la vârste mici-mici, e de făcut de la început (doar că, dată fiind variabilitatea apetitului, nu prea te prinzi când e cu adevărat început şi când nu, şi, vezi Doamne, sună monstruos de non-matern, bu-hu-huuu, să fii mereu gata să zici „nu vrei? păi nu mânca. îţi pun deoparte până diseară”.)
Şi, pe urmă, pentru că făceam şi eu asta, acu’ 15-20 de ani, în glorioasele-mi vremi de baby-sitting. Duceam cu sârg mai departe prosteşti tradiţii de familie, conservate-n melasa cleioasă a lui „asta se tratează aşa”.
Pentru că, pe lângă dusul tradiţiei mai departe, aveam de raportat c-am hrănit copilul.
Şi n-aş fi zis nimic. Dar am re-vorbit zilele trecute, în context de întâmplări absurd-certăreţe între adulţi, şi-mi zice, din senin, şi perfect nejustificat, despre „colega” de servici & divergenţe: „dar eu mă tem de ea! mie mi-e frică de ea!”
- N-are ce să-ţi facă. Oricum nu poate interveni. Tocmai de aia se agită aiurea şi tu îţi faci griji inutil. E ilogic să-ţi mai baţi capul.
- Da, dar mie tot mi-e frică de ea.
A, da? Mai zi-i lu’ fie-ta cu balauru'. Că vezi ce mult te-ajută-n viaţă să sperii copchilu’ de mic. Eventual temeinic.
Vorbesc c-un amic despre cum o să fie după ce se naşte fie-sa.
- Sper să fie bine, să nu fie prea mofturoasă. Dacă seamănă cu mine, o să fie. Toţi ai mei spun despre mine că eram rău, rău, rău, când eram mic.
- Da’ ce făceai, mai exact? Demolai casa?
- A, de toate, zice.
- De toate...ce?
Devine clar că habar n-are.
- De fapt, nu prea ştiu. Cred că nu ascultam. Plângeam, făceam scandal, din astea. Eram terorist în toată puterea cuvântului, pe la 2 ani.
Dăăă, ca noi toţi, de altfel.
- Da’ toţi ai mei spun că eram groaznic. Sor-mea era o dulceaţă şi eu eram groaznic.
Nu comentez, chit că-n stomac am, la auzul comparaţiei, o gheară.
Câteva minute mai târziu, îmi spune c-a fost copil-problemă şi pentru că, la şase săptămâni, făcuse nu’ş ce infecţie misterioasă.
- Şi-a trebuit să tot fac injecţii, îţi dai seama, de la şase săptămâni, îmi imaginez că alor mei nu le-a fost uşor, că plângeam non-stop.
Şi nici ţie.
Văd limpede, ca desenată cu litere de neon şi comentată clar, cu viniete, legătura dintre boală, spaima de bebeluş / nou-născut, separarea, frisoanele, dorinţa (ne-adult exprimată) de re-ataşare, re-confirmare, re-acceptare, şi reputaţia de terorist.
Gheara aia se face cupă rozătoare de excavator în stomacu' din dotarea-mi, când văd şi refuzurile, respingerea şi neînţelegerile părinţilor.
Dar tac. Că poate le văd numai eu.
- O să fie bine. Fiţi şi voi atenţi la ce cere ea, fără să vă fixaţi repere de-ale altora, ori din alea, ca la carte, şi-o să fie bine.
Cu mama unei perechi de gemeni:
- Ei merg acum toată ziua la grădi, şi e tare greu, nu le prea place, parcă-s alţii...
- Păi nu i-aţi dat la program scurt, pentru acomodare?
- Nu, că n-a vrut K. (tatăl), şi fata a reacţionat tare prost.
La scurt timp după naştere, bebeluţa prinsese o infecţie intraspitalicească (desigur, lămurită ca atare mult după externare) care se agravase suficient cât să stea internată, singură, trei săptămâni în spital...
Mama vedea oricum nevoia de menajare, tatăl, nu.
- A zis că, dacă nu insistăm acum, nici la şcoală n-o să-i placă. M-am şi certat cu el, ce legătură are mersul la grădi, în primul an, cu şcoala? Degeaba, nu a fost deloc de acord.
N-am fost pe fază să-i servesc argumentul clar că, vezi, la şcoală nu stai toată ziua - ci doar patru ore. Era, şi aşa, destul de supărată. Dar hotărâtă s-o ia pe fie-sa mai devreme de la grădi... măcar pentru o vreme.
Cu o azi-mâine proaspătă mamiţă:
- Păi, o să-i pun în camera lui...
- Stai aşa. O să-i pui mai încolo. Nu dormi, la început, cu el?
- Nu vreau să-l obişnuiesc să doarmă cu noi.
- Te temi că vă urcaţi pe el, sau ce? Îl pui între două perne lungi, din alea, de la Ikea...
- Nu, nu e asta. Copilul unor prieteni are şapte ani şi tot cu ei doarme. Nu-mi trebe aşa ceva.
N-am fost pe fază să-i spun să nu doarmă, atunci, cu copilul prietenilor ei în pat, ci numai cu al ei.
- Păi şi vrei să patrulezi de câteva ori pe noapte dintr-o cameră în alta, aşa, aiurea în tramvai? Pune-l, bre, în pat cu voi când e mic.
- Nu, că se obişnuieşte.
- De unde ştii? Până la şase luni nu ţin minte nimic. Oricum când încep să poată explora singuri uită tot, li se reaşează lucrurile, nu mai contează c-au dormit cu tine.
Dialogul a mai continuat un pic, la perete, fără rezoluţie.
Dar am greşit când am spus că până la şase luni nu ţin minte nimic.
Pentru că ţin.
Pentru că ţin, în ei, în oase, tot. Şi iubirea, care-i face mai siguri pe ei şi mai liniştiţi, şi, mai profund şi mai greu de scos, şi distanţarea parentală.
Pentru că "să nu se obişnuiască” e, de fapt, suprema neacceptare. Dacă stai să te auzi un pic, faci un copil ca să-l pui în altă parte. (aia cu „ba nu, îi ofer mai mult, îi ofer camera lui” e-o maxima trompetă. îţi ofer şi eu douăj' de kile de murături, ce dacă acu' dieta nu ţi le permite)
Suprema neacceptare şi clasica reducere a copilului la condiţia de obiect.
Pentru că, şi pentru părinte, e infinit mai greu să te scoli noapte şi să te deplasezi - versus simpla întoarcere relativ comodă pe o parte - şi asta nu face decât să pună mai multe la temelia adversităţilor resimţite la adresa micii fiinţe nesupuse canoanelor şi rutinei tale de adult.
Pentru un nou-născut, să nu-i fii aproape înseamnă abandon. Pentru că el nu vede nici camera zugrăvită cu nu'ş ce vopsele speciale, nici pătuţul cel frumos şi de obicei scump, nici salteaua aia mirobolantă, nici nimic.
Ce simte e că mirosul tău nu e în imediata lui apropiere. Că nu sunteţi piele pe piele.
Că e singur.
Că, oricât de învelit ar fi, îi e frig.
Încă mă mai gândesc cum să împachetez corespunzător mesajul, ca pentru urechile destinatarei. Pentru că-n forma logică, raţională, o să-l reţină, poate, dar n-o să-l internalizeze şi nu va ţine cont de el.
vineri, 19 octombrie 2012
Recapitulări semi-leşinate. Şi febrile
Azi n-am făcut decât vreo sută patruzeci de kilometri cu maşina, dacă e să mă
iau după computerul de bord, ăla de calculează non-stop cam cât combustibil mai
ai.
Pe kilometraj n-au fost atâţia (nici măcar jumătate), dar, pentru că mai mult am stat în trafic decât am mers, se-adună.
Mă simt de parcă i-aş fi făcut pe toţi ăia 140. Pe jos.
(ziua a fost (ca de obicei) cu trezit devreme, traversat oraşul, întâlnit cele mai tembele dopuri de trafic (încep să cred că de la o oră încolo se rupe conducta cu bezmetici care vor să meargă, nu-i aşa, fix pe unde am eu treabă...), întârziat la şedinţă, fugit de la şedinţă post alarmă de febră de la grădi (fix cam pe când mulţumeam eu ceriului că, uite, pe măsură ce creşte, Muţunau se-mbolnăveşte mai rar), şamd)
- Mami, a zis ieri Muţunau, dacă mergem albi în Africa, ne înnegrim!
N-am fost pe fază să-i spun că nu e nevoie să mergem în Africa pentru asta. Putem să ne înnegrim liniştiţi la faţă (chiar de mai multe ori pe minut!) şi, pur şi simplu, circulând prin Bucureşti.
Pe drumul de întoarcere de la grădi bolnavul mă informează că el vrea la Ikea (mai apoi, acasă, nici n-a dormit de prânz, pândind - vreme de 4 ore... - momentul în care să poată insista iar& iar & iar că merrrgemmm - evident, n-am mers. când lăcrimezi ca hidrantul şi tusea-ţi reverberează cam ca orga catedralei din Köln, nu prea e de mers la Ikea. inseraţi aici crize. şi-o poză cu ciuperca atomică. sau, mai bine, un colaj cu mai multe!).
Din aproape-n aproape, ajungem la discutarea opţiunilor de activităţi-de-făcut-pe-acasă. Muţunau refuza ferm primele 450 de opţiuni.
- Nu!
- Da’ atunci ce vrei să jucăm, poker?
- Nu. Nu putem să jucăm poker.
- De ce? (lasă că nu prea ştim ...)
- Că n-avem jetoane.
4 ani şi 3 luni. Da’ s-a informat.
Pe kilometraj n-au fost atâţia (nici măcar jumătate), dar, pentru că mai mult am stat în trafic decât am mers, se-adună.
Mă simt de parcă i-aş fi făcut pe toţi ăia 140. Pe jos.
(ziua a fost (ca de obicei) cu trezit devreme, traversat oraşul, întâlnit cele mai tembele dopuri de trafic (încep să cred că de la o oră încolo se rupe conducta cu bezmetici care vor să meargă, nu-i aşa, fix pe unde am eu treabă...), întârziat la şedinţă, fugit de la şedinţă post alarmă de febră de la grădi (fix cam pe când mulţumeam eu ceriului că, uite, pe măsură ce creşte, Muţunau se-mbolnăveşte mai rar), şamd)
- Mami, a zis ieri Muţunau, dacă mergem albi în Africa, ne înnegrim!
N-am fost pe fază să-i spun că nu e nevoie să mergem în Africa pentru asta. Putem să ne înnegrim liniştiţi la faţă (chiar de mai multe ori pe minut!) şi, pur şi simplu, circulând prin Bucureşti.
Pe drumul de întoarcere de la grădi bolnavul mă informează că el vrea la Ikea (mai apoi, acasă, nici n-a dormit de prânz, pândind - vreme de 4 ore... - momentul în care să poată insista iar& iar & iar că merrrgemmm - evident, n-am mers. când lăcrimezi ca hidrantul şi tusea-ţi reverberează cam ca orga catedralei din Köln, nu prea e de mers la Ikea. inseraţi aici crize. şi-o poză cu ciuperca atomică. sau, mai bine, un colaj cu mai multe!).
Din aproape-n aproape, ajungem la discutarea opţiunilor de activităţi-de-făcut-pe-acasă. Muţunau refuza ferm primele 450 de opţiuni.
- Nu!
- Da’ atunci ce vrei să jucăm, poker?
- Nu. Nu putem să jucăm poker.
- De ce? (lasă că nu prea ştim ...)
- Că n-avem jetoane.
4 ani şi 3 luni. Da’ s-a informat.
duminică, 14 octombrie 2012
Geografic-giucător-învăţătoare
Se ia un puzzle. Ăsta, să zicem, de la Gigamic.
Semidesfăşurat întru reclamă arată cam aşa:
La Casa Retro e 35 lei.
Nu, nu e pe site, dar în magazinul de pe Intrarea Geneva e.
Variante de gioacă cu obectu' (alternative, nu succesive):
Se lasă copchilul să planteze pe cont propriu piesele din pazăl. Opţional, se citesc numele ţărilor şi se explică de ce p-aia o cheamă aşa în franceză şi altfel în română. (sau engleză, sau ...etc)
Se iexplică copchilului să înceapă cu colţurile şi cu laturile. Se mai explică, dupe caz, o dată sau de câte ori ie necesar. (opţional, se abandonează şi se lasă copchilu’ să facă el personal ce-l taie capu’)
Se împart piesuţele pe continente, după ştiinţa & îndemânarea parentală, şi apoi se fac separat două continente, ca să se îmbine împreună.
Se lucră după modelul de pe cutie.
Se lucră la pura inspiraţiune ochiometrică.
Se cetesc şi capitalele, odată cu ţările (e indicată documentarea prealabilă ori simultană - ocazie cu care copchilu’ învaţă şi să scociorască pe Wikipedia.)
Alternativa mai costisitoare (aşa, cam cât un salariu minim pe economie) poate fi asta:
Care se gioacă uite-aşe:
Alternativa (teoretic) mai ’eftină decât ambele: se ia o hartă politică a lumii. Mai mărişoară, aşa, nu chiar A3... mai mare!
Color. Alb negru ar fi plicticos din calea-afară.
Se mai iau:
- neşte lipici,
- o bucată de carton cam cât harta,
- una-două piese de puzzle din alt joc, drept model,
- un creon,
- un obect de tăiat hârtie şi carton, nu şi masa (lamă, cutter, brici, de-astea...)
- un suport anti-tăiat masa.
Se lipeşte harta pe carton.
Se aşteaptă corespunzătoriu ca lipitura să se permanentizeze.
Se desenează pe hartă, cu creionul, după model au ba, schema tăierilor. Nu-i nevoie ca piesele să fie identice, şi e de dorit ca viitoarea tăietură să respecte conturul ţărilor; da’ nu e cazul să tăiem pentru fiecare ţară câte o piesă...
Se taie piesele. Nu şi deştele, dacă se poate.
Desigur, dupe ce ansamblul fuse pus pe suportul anti-tăiat masă.
Se gioacă puzzlereşte, eventual ad nauseam.
Se mai pot manufactura, dupe chef, timp & loc, şi steaguri mici pentru capitale, cu nume cu tot. (1 scobitoare + o bucăţică de hârtie pe care se scrie numele capitalei. dacă e loc, şi al ţării. atenţie la spaţiu, nu numai Antananarivo e lung....)
Tot din carton se poate face şi un puzzle pe etaje - întâi continentele şi oceanele, pe urmă harta politică a lumii, pe urmă aia geografică, eventual, şamd.
Poate oferi ocazia unui joc de echipă - cu copchil cu tot.
Semidesfăşurat întru reclamă arată cam aşa:
La Casa Retro e 35 lei.
Nu, nu e pe site, dar în magazinul de pe Intrarea Geneva e.
Variante de gioacă cu obectu' (alternative, nu succesive):
Se lasă copchilul să planteze pe cont propriu piesele din pazăl. Opţional, se citesc numele ţărilor şi se explică de ce p-aia o cheamă aşa în franceză şi altfel în română. (sau engleză, sau ...etc)
Se iexplică copchilului să înceapă cu colţurile şi cu laturile. Se mai explică, dupe caz, o dată sau de câte ori ie necesar. (opţional, se abandonează şi se lasă copchilu’ să facă el personal ce-l taie capu’)
Se împart piesuţele pe continente, după ştiinţa & îndemânarea parentală, şi apoi se fac separat două continente, ca să se îmbine împreună.
Se lucră după modelul de pe cutie.
Se lucră la pura inspiraţiune ochiometrică.
Se cetesc şi capitalele, odată cu ţările (e indicată documentarea prealabilă ori simultană - ocazie cu care copchilu’ învaţă şi să scociorască pe Wikipedia.)
Alternativa mai costisitoare (aşa, cam cât un salariu minim pe economie) poate fi asta:
Alternativa (teoretic) mai ’eftină decât ambele: se ia o hartă politică a lumii. Mai mărişoară, aşa, nu chiar A3... mai mare!
Color. Alb negru ar fi plicticos din calea-afară.
Se mai iau:
- neşte lipici,
- o bucată de carton cam cât harta,
- una-două piese de puzzle din alt joc, drept model,
- un creon,
- un obect de tăiat hârtie şi carton, nu şi masa (lamă, cutter, brici, de-astea...)
- un suport anti-tăiat masa.
Se lipeşte harta pe carton.
Se aşteaptă corespunzătoriu ca lipitura să se permanentizeze.
Se desenează pe hartă, cu creionul, după model au ba, schema tăierilor. Nu-i nevoie ca piesele să fie identice, şi e de dorit ca viitoarea tăietură să respecte conturul ţărilor; da’ nu e cazul să tăiem pentru fiecare ţară câte o piesă...
Se taie piesele. Nu şi deştele, dacă se poate.
Desigur, dupe ce ansamblul fuse pus pe suportul anti-tăiat masă.
Se gioacă puzzlereşte, eventual ad nauseam.
Se mai pot manufactura, dupe chef, timp & loc, şi steaguri mici pentru capitale, cu nume cu tot. (1 scobitoare + o bucăţică de hârtie pe care se scrie numele capitalei. dacă e loc, şi al ţării. atenţie la spaţiu, nu numai Antananarivo e lung....)
Tot din carton se poate face şi un puzzle pe etaje - întâi continentele şi oceanele, pe urmă harta politică a lumii, pe urmă aia geografică, eventual, şamd.
Poate oferi ocazia unui joc de echipă - cu copchil cu tot.
joi, 11 octombrie 2012
Ghici ghicitorile mele...
1. Pentru că nu se poate nuntă fără slută şi, dacă tot mi-am amintit de ceva ce n-apucasem
să scriu la vreme...
Ce companie (isteaţă-clei) de import şi distribuţie de suplimente alimentare are produse pentru care nu-şi informează deloc (nu că nu la vreme, deloc!) angajaţii şi partenerii de distribuţie (şi ăia, alţi deştepţi cu spume care nu citesc etichetele de produs, că-s ocupaţi să fugărească gândacii din magazin/depozit; etichetele alea originale, că pe cele traduse... Dumnezeu cu mila!) cu privire la faptul că gama X trebe păstrata la frigider?
Dintotdeauna, nu doar de la deschidere?
Că doar n-are frigider în interior şi nici presurizată nu e? (nu c-ar conta, când temperatura, nu contactul cu aerul, păstrează sau strică produsul?)
După calculele mele estimative, un stoc de câteva zeci de mii de sticloanţe cu preţ final de vânzare apropiat de 100 RON fiecare au fost vândute absolut inutil.
Zeci de mii = 2.000 puncte de desfacere în ţară (magazine naturiste şi farmacii) x 10 sticloanţe.
În ţară nu-s atâtea puncte de desfacere din cele enumerate. Sunt mai multe.
Ăhă. Aia e.
Apoi să nu le urezi un sincer cap în nas (i)responsabilului de produs, ălora de la înregistrări, şamd?
Să te mai miri, după aia, ce opere complete publicitare scot?
Note:
Citiţi măcar eticheta produsului înainte de-a scoate banii. Originala, dac' se poate.
Prin lege, farmaciile tre’ să vă lase să citiţi prospectul înainte de cumpărare. N-or fi drogheriile mai cu moţ...
Pentru cine are mare încredere în sfatul specialistului de la tejghea şi nu caută confirmarea scrisă despre subiect, am eu un medicament de mare succes, cu un istoric folcloric şi chiar ştiinţific, ştiut de toată lumea, impresionant. Aqua chiorensis. Sunaţi la xxxx xxx xxx, vând ieftin.
Şi ţineţi cont de faptul că probioticele, cu foarte puţine excepţii, trebuie păstrate la frigider. De la o temperatură încolo, bacteriile alea (pretins vii în preparat) cam mor.
Rip.
2. Mai... vesel... să zicem...
Ce făceau, acum câteva nopţi, pe la 1, (ante meridian) Muţunau şi Mamiţuni?
Răspunsul e profund exotic. Iată câteva variante ajutătoare:
- timbilding?
- implementare de planuri de contingenţă = limitare rapidă şi eficientă de pagube domestice?
- exerciţiu de apărare civilă de apartament, în capitolul instalaţii sanitare de baie?
- preveneau o inundaţie (şi mai mare...)?
- se felicitau pen’ că ţin în casă tot felul de furtunuri şi fitinguri de rezervă, cu care se mai şi descurcă să umble?
- toate cele de mai sus?
Notă: merită să păstrezi chestii de rezervă în casă. Pe toate. Poate chiar şi o altă casă în sine.
Ce companie (isteaţă-clei) de import şi distribuţie de suplimente alimentare are produse pentru care nu-şi informează deloc (nu că nu la vreme, deloc!) angajaţii şi partenerii de distribuţie (şi ăia, alţi deştepţi cu spume care nu citesc etichetele de produs, că-s ocupaţi să fugărească gândacii din magazin/depozit; etichetele alea originale, că pe cele traduse... Dumnezeu cu mila!) cu privire la faptul că gama X trebe păstrata la frigider?
Dintotdeauna, nu doar de la deschidere?
Că doar n-are frigider în interior şi nici presurizată nu e? (nu c-ar conta, când temperatura, nu contactul cu aerul, păstrează sau strică produsul?)
După calculele mele estimative, un stoc de câteva zeci de mii de sticloanţe cu preţ final de vânzare apropiat de 100 RON fiecare au fost vândute absolut inutil.
Zeci de mii = 2.000 puncte de desfacere în ţară (magazine naturiste şi farmacii) x 10 sticloanţe.
În ţară nu-s atâtea puncte de desfacere din cele enumerate. Sunt mai multe.
Ăhă. Aia e.
Apoi să nu le urezi un sincer cap în nas (i)responsabilului de produs, ălora de la înregistrări, şamd?
Să te mai miri, după aia, ce opere complete publicitare scot?
Note:
Citiţi măcar eticheta produsului înainte de-a scoate banii. Originala, dac' se poate.
Prin lege, farmaciile tre’ să vă lase să citiţi prospectul înainte de cumpărare. N-or fi drogheriile mai cu moţ...
Pentru cine are mare încredere în sfatul specialistului de la tejghea şi nu caută confirmarea scrisă despre subiect, am eu un medicament de mare succes, cu un istoric folcloric şi chiar ştiinţific, ştiut de toată lumea, impresionant. Aqua chiorensis. Sunaţi la xxxx xxx xxx, vând ieftin.
Şi ţineţi cont de faptul că probioticele, cu foarte puţine excepţii, trebuie păstrate la frigider. De la o temperatură încolo, bacteriile alea (pretins vii în preparat) cam mor.
Rip.
2. Mai... vesel... să zicem...
Ce făceau, acum câteva nopţi, pe la 1, (ante meridian) Muţunau şi Mamiţuni?
Răspunsul e profund exotic. Iată câteva variante ajutătoare:
- timbilding?
- implementare de planuri de contingenţă = limitare rapidă şi eficientă de pagube domestice?
- exerciţiu de apărare civilă de apartament, în capitolul instalaţii sanitare de baie?
- preveneau o inundaţie (şi mai mare...)?
- se felicitau pen’ că ţin în casă tot felul de furtunuri şi fitinguri de rezervă, cu care se mai şi descurcă să umble?
- toate cele de mai sus?
Notă: merită să păstrezi chestii de rezervă în casă. Pe toate. Poate chiar şi o altă casă în sine.
duminică, 7 octombrie 2012
Decoraţiuni, cidru, întrebări, tunsoare şi definiţia pasiunii copileşti
(mobilă şi durere, cum ar veni)
Cu ocazia lu’ faptu’ c-am (re)devenit oficial (re)obsedată de amenajări interioare (normal ar fi să ne mutăm, că nu prea mai încăpem, numai că pentru asta tre’ să mai ai şi bani), iaca, pentru posteritate şi nu numai, nişte referinţe utile la casa omului:
- Ikea Hackers - înţeleg că oamenii fie se inspiră din cataloagele Ikea, fie cumpără chestii ikea-eşti şi le modifică după gust/plac/nevoi. Unele rezultate sunt absolut admirabile. Altele... na...
- Terapia dă prin apartament, unde se pot găsi alte varii idei de reamenajat bârlogu’.
- Rolodex, blogul decoraţionist al californiencei Anna
- Blogul lui Emery Jo
(constat că, mai nou, blogspot e idiot şi trânteşte extensia .ro oricărui blog pe care-l deschid. asta, sau, brusc, toată lumea şi-a dat seama că e din România, etern suprinzăreaţă şi profund atotcuprinzătoare)
Cidru (de mere) - de ce nu?
De la poza asta mi s-a tras.
Sau varianta al-co-ho-ho-lică:
Sau cea cu caramele. Nu-s prea sigură că vreau să pun chiar toate ingredientele menţionate acolo, că iese o chestie de şapte mii de calorii.
Dar pe cele care promit a fi precum cidrul de la Starbucks (asta & asta) chiar le-aş încerca.
Listă de întrebări încuietoare, aici.
Nu mai ţin minte dacă Muţunau chiar a atacat vreuna. Ale lui, de dată mai recentă, sunt mai degrabă din categoria „ghici ce vreau să te întreb de fapt, indiferent că te prinzi sau nu că mie nu-mi ajunge timpul petrecut cu tine şi-s extrem de nervos pe subiect”.
Da’ m-am trezit eu întrebându-mă zilele trecute „bre, da’ delfinii cum dorm?”.
Că, nu de alta, la ei respiratu’ se petrece puţin diferit faţă de cel uman - de vreme ce noi nu tre’ să ieşim la suprafaţa apei pentru asta.
Dorm cam stresant (după criteriile mele...), dacă e să mă iau după răspunsurile astea. (cu video cu tot, aici; să ştiţi să nu mai treziţi delfinu’ din somn data viitoare, da?)
Sau bine-miersî, dacă mă uit aici. Cu această ocazie am aflat (de la tante Wikipedia) că delfinii se şi mănâncă... sub formă de sashimi... ceea ce mi-a trezit oarece sentimente profund neplăcute la adresa întregului lanţ uman implicat în subiect.
Că tot vorbim de somn, aici se găseşte şi poza unui cangur în-plin-proces-de.
(ca o maximă ironie, postarea asta e scrisă într-un puseu insomniac. nu de cangur)
Faza cu tunsoarea se împarte în două - una, mă tot gândesc & răzgândesc periodic să mă tund scurt. Foarte scurt. Mai-scurt-decât-Muţunau scurt.
Acu’ pleata-mi prezintă avantajul de a putea fi rapid colectată-ntr-o coadă fără prea mari pretenţii, dar m-am cam săturat de lungimi (şi, între noi fie vorba, şi de fire căzute).
Problemu’ este că, odată scurtat, periu-mi va sta fix model claie. Mini-claie, eventual mini-claie după tsunami, mă rog, dar tot aia e. (eu-s modelul de vis neîmplinit din fimu’ „ce bine i-ar sta cu păr lung”)
Estimp, pleata lui Muţunau a atins, cred, recordul anului (post-tunsoare maşinuţească) şi cre’ că are samsonica lungime de 4.5 cm. Doar că... numa’ ieri a venit întins, cerând ferm: „vreau să mă tunzi, mami!”
Încă n-am căzut de acord. Eu aş mai fi aşteptat.
Iar viteza răzgândirilor lui Muţun au este atât de mare, că mi-e să nu mă grăbesc a-ndeplini o cerere deja uitată...
Aşaaaa... şi definiţia pasiunii copileşti.
Copileşti versus părinteşti, desigur.
Copilească e, spre deosebire de piticii proprii spre care trebuie să-l (s-o) tot împingi sistematic, pasiunea aia răbufnitoare şi (eventual) eternel prezantă, pisălog-intruziv expusă, pe care n-o pricepi mai deloc, pentru care-ţi iei, dupe caz şi imaginaţie, notiţe, din timp, ori ca să dai informaţii, ori ca să nu fii complet pe dinafară când mai debutează, fulgurant-buimăcitor, vreo discuţie.
Şi, da, poate să-nceapă şi de la patru ani. Şi e irelevant cât de verbalizat e copchilul în chestiune. (dacă stăpâneşte bine limbajul, va fi cu atât mai terorist).
Cu ocazia lu’ faptu’ c-am (re)devenit oficial (re)obsedată de amenajări interioare (normal ar fi să ne mutăm, că nu prea mai încăpem, numai că pentru asta tre’ să mai ai şi bani), iaca, pentru posteritate şi nu numai, nişte referinţe utile la casa omului:
- Ikea Hackers - înţeleg că oamenii fie se inspiră din cataloagele Ikea, fie cumpără chestii ikea-eşti şi le modifică după gust/plac/nevoi. Unele rezultate sunt absolut admirabile. Altele... na...
- Terapia dă prin apartament, unde se pot găsi alte varii idei de reamenajat bârlogu’.
- Rolodex, blogul decoraţionist al californiencei Anna
- Blogul lui Emery Jo
(constat că, mai nou, blogspot e idiot şi trânteşte extensia .ro oricărui blog pe care-l deschid. asta, sau, brusc, toată lumea şi-a dat seama că e din România, etern suprinzăreaţă şi profund atotcuprinzătoare)
Cidru (de mere) - de ce nu?
De la poza asta mi s-a tras.
Sau varianta al-co-ho-ho-lică:
Sau cea cu caramele. Nu-s prea sigură că vreau să pun chiar toate ingredientele menţionate acolo, că iese o chestie de şapte mii de calorii.
Dar pe cele care promit a fi precum cidrul de la Starbucks (asta & asta) chiar le-aş încerca.
Listă de întrebări încuietoare, aici.
Nu mai ţin minte dacă Muţunau chiar a atacat vreuna. Ale lui, de dată mai recentă, sunt mai degrabă din categoria „ghici ce vreau să te întreb de fapt, indiferent că te prinzi sau nu că mie nu-mi ajunge timpul petrecut cu tine şi-s extrem de nervos pe subiect”.
Da’ m-am trezit eu întrebându-mă zilele trecute „bre, da’ delfinii cum dorm?”.
Că, nu de alta, la ei respiratu’ se petrece puţin diferit faţă de cel uman - de vreme ce noi nu tre’ să ieşim la suprafaţa apei pentru asta.
Dorm cam stresant (după criteriile mele...), dacă e să mă iau după răspunsurile astea. (cu video cu tot, aici; să ştiţi să nu mai treziţi delfinu’ din somn data viitoare, da?)
Sau bine-miersî, dacă mă uit aici. Cu această ocazie am aflat (de la tante Wikipedia) că delfinii se şi mănâncă... sub formă de sashimi... ceea ce mi-a trezit oarece sentimente profund neplăcute la adresa întregului lanţ uman implicat în subiect.
Că tot vorbim de somn, aici se găseşte şi poza unui cangur în-plin-proces-de.
(ca o maximă ironie, postarea asta e scrisă într-un puseu insomniac. nu de cangur)
Faza cu tunsoarea se împarte în două - una, mă tot gândesc & răzgândesc periodic să mă tund scurt. Foarte scurt. Mai-scurt-decât-Muţunau scurt.
Acu’ pleata-mi prezintă avantajul de a putea fi rapid colectată-ntr-o coadă fără prea mari pretenţii, dar m-am cam săturat de lungimi (şi, între noi fie vorba, şi de fire căzute).
Problemu’ este că, odată scurtat, periu-mi va sta fix model claie. Mini-claie, eventual mini-claie după tsunami, mă rog, dar tot aia e. (eu-s modelul de vis neîmplinit din fimu’ „ce bine i-ar sta cu păr lung”)
Estimp, pleata lui Muţunau a atins, cred, recordul anului (post-tunsoare maşinuţească) şi cre’ că are samsonica lungime de 4.5 cm. Doar că... numa’ ieri a venit întins, cerând ferm: „vreau să mă tunzi, mami!”
Încă n-am căzut de acord. Eu aş mai fi aşteptat.
Iar viteza răzgândirilor lui Muţun au este atât de mare, că mi-e să nu mă grăbesc a-ndeplini o cerere deja uitată...
Aşaaaa... şi definiţia pasiunii copileşti.
Copileşti versus părinteşti, desigur.
Copilească e, spre deosebire de piticii proprii spre care trebuie să-l (s-o) tot împingi sistematic, pasiunea aia răbufnitoare şi (eventual) eternel prezantă, pisălog-intruziv expusă, pe care n-o pricepi mai deloc, pentru care-ţi iei, dupe caz şi imaginaţie, notiţe, din timp, ori ca să dai informaţii, ori ca să nu fii complet pe dinafară când mai debutează, fulgurant-buimăcitor, vreo discuţie.
Şi, da, poate să-nceapă şi de la patru ani. Şi e irelevant cât de verbalizat e copchilul în chestiune. (dacă stăpâneşte bine limbajul, va fi cu atât mai terorist).
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
