"Nu fi supărat!" (consideraţii oarecum absconse pe teme semantice)

Lui Muţunau, brusc şi ferm botos după nu’ş ce eşec cataclismic (universul conspira împotriva lui şi, ietă, adulţii din jur nu săreau pe loc să-i îndeplinească orice dorinţă, cu toate că li se făcuse marea favoare de-a nu li se mai cere să ghicească gânduri...), i se adresează, prieteneşte, următorul îndemn:
- Nu fi supărat!

Botişorul dumisale umflat se accentuează, desigur.

De ce, că doar replica se voise empatic-consolatoare?

Iaca, simplu.

Copilul are tot dreptul să „fie” supărat, dacă asta e ceea ce simte. Cât de rezonabilă sau nerezonabilă era aşteptarea (sau era dorinţa) de la care pornise situaţiunea e nerelevant.


Confuziile apar în materie de reacţie şi control parental / adult.

Prima e cea dintre sentiment şi persoană.
Am pus „fie” între ghilimele pentru că aici avem încetăţenită o prostie lingvistică.

Supărarea e ceva ce simt - e prea mult spus (şi, în acelaşi timp, idiot) c-ar putea deveni ceea ce sunt.
Suprapunerile între sentiment şi persoană nu-s de folos nimănui, nici copilului, nici adultului.
Merită identificate şi corectate, că n-are sens să laşi supărarea, oricât ar fi, pe moment, de copleşitoare, să devină identitară.

(te-oi fi văzând Zâna Supărării... te pomeneşti...)


A doua e în materie de reacţie parentală - cu precizarea că aici apare o falsă extindere de responsabilitate.
Faptul că junele se simte supărat nu înseamnă că eu tre’ să mă iau brusc de fund în sus şi să fac nu’ş ce gesturi măreţe (drept compensare sau sub imperiul reacţiunii...).

Supărarea nu mă obligă la nimic. Nici a lui, nici a mea.

Pot, evident, să-l consolez, confirmând c-am recepţionat că e supărat, pentru că ar fi vrut X, şi X nu s-a întâmplat / materializat / acordat (etc), că, eventual, şi mie mi-ar fi plăcut să, etc.

Atenţie, consolarea nu înseamnă reparaţia vreunui prejudiciu - pentru simplul motiv că-i imposibil. Nu-s, cronologic, din acelaşi timp.
(Condamnarea lui X pentru comiterea unei violenţe nu vindecă subit nicio rană. E un soi de compensaţie, dar nu repară nimic, că nu te-ntorci în timp, Minority Report-ic, să-l împiedici.)

Nu foloseşte la nimic să-i neg supărarea (ea există) şi nici să minimizez / subminez sentimentul (copilul oricum îl resimte la altă intensitate; ce va ajunge la el e insinuarea de inadecvare...).

Iar să m-apuc să „repar” e ca şi cum aş vrea să fac din pere, mere. Le mai tai un pic în partea de sus şi, uite, sunt ... rotunde! Mere, ce mai!


Dorinţa parentală de reparaţie e, de fapt, în favoarea părintelui - nu cumva să ajung să mă simt şi eu prost ca reacţie la faptul că manifeşti supărare.

Deci, preventiv, ia să te repar.

Doar că, de fapt, negarea sentimentelor e un act distructiv.
Şi egoist-ignorator, că pune brusc nevoia resimţită de părinte înaintea sentimentului (absolut legitim) al copilului.

Nu, n-o să bubuie dinamitic pe fundal; nici n-o să se lase cu urme de fulger pe piele; însă, în afară de faptul că reuşeşti să-i dai ferm omuleţului cu firma-n cap, ce ratezi fundamental într-o ocazie din asta e şansa de-a-i deschide copilului drumul spre autoreglare - spre ideea că, da, uite, nu tot ce zboară se mănâncă, nu întotdeauna obţinem ce vrem, dar de obicei nu murim din asta şi nici nu e cazul să ne aruncăm rapid în căutarea primei consolări disponibile.

Că are mai mare sens să caşti ochii şi să observi: că de la dorinţă la împlinirea ei e, întotdeauna, un drum de parcurs, (mai scurt sau mai lung, făcut de altul sau de tine, dar el există),  că întrebările sunt - „cum ajung (dacă pot) din A în B” (cu sublinerea ideii că, iaca, uneori n-o să pot; metafora lui „nu putem sări pân’ la etajul 10, avem fie de mers pe scări, fie de luat liftul” e destul de elocventă pe subiect...)
- şi respectiv cum îmi gestionez eventualele frustrări aferente. Eu, mie - nu eu, altuia.


Aşadar, te simţi supărat?
Cred că pot să-nţeleg de ce. Nici mie nu-mi place să....

Geografia reinventată, limbajul simbolic, cam cât să iau de bun ce spune şi ce vine după prânz

Ifiochia... Mizer... Sumalia...

Ifiochia e Etiopia. Sau, mă rog, fosta Etiopie... că de-acu’ numai Ifiochia o mai poate chema.
Din varii motive, acu’ ne jucăm cu joace geografice (părem a fi scăpat de ţăcăneala cu planetele...) în trei limbi. Una din aceste limbi e româna, şi unul din joacele geografice e, logic, subsemnata.




La plecare de la grădi, acum 2 zile, Muţunau îşi strigă una dintre colege, aşa, de „la revedere”:
- Luuliii! (n-o cheamă Luli, dar nu-mi mai aduc aminte momentan exact cum, şi nu asta e relevant)
Fetiţa se întoarce, zâmbind.
- Pipi-caca-pârţ!
Şi izbucnesc amândoi în râs, de parcă şi-ar fi spus bancul secolului. Luli nu se lasă mai prejos şi, conspirativ, îl strigă:
- Muţunaaau!
- Da! rânjeşte strigatul, la fel de conspirativ, cu gura până la urechi.
- Pipi-caca-pârţ!
Hohotele continuă în vreme ce tinerii cu verbul neconvenţional sunt direcţionaţi ferm spre maşini.

Într-o vreme erau alte slogane. La fel de ... ireverenţioase!





Într-o seară, în maşină, plictisit de-atâta stat în trafic (alesesem o rută neinspirată, soldată cu 45 de minute suplimentar petrecute pe drumuri...) Muţunau are una din crizele lui misterioase de nervi şi se-apucă de izbit cu picioarele în scaunele din faţă.
- Nu mai ai răbdare?
- Mhrhrhrh! se intensifică izbeala.
- Te simţi oprimat?
- Da!!! exclamă cu năduf împricinatul.
După o scurtă pauză, întreb:
- Auzi, da’ ce e aia oprimat?
- Nu ştiu.



În seara asta îl anunţ cu privire la o potenţială călătorie:
- ... şi, ştii, s-ar putea să mergem, uau, cu avionul!
- Nu! Eu nu vreau să merg cu avionul! Mie îmi place foarte mult cu planorul!
Nu mai apuc să zic nimic, concentrată la cele patrusute patru’j’de mii de gropi din străzile recent şi prost bordurizate ale oraşului. Pauză câteva minute.
- Mami, dar cum arată un planor?





Întrebare de mic dejun duminical (evident, performat acasă):
- Mami, ce vine după prânz?
- Cina.
- Nu. După prânz vine nota!