duminică, 3 februarie 2013

Despre competitivitate şi alţi demoni

Dintr-un variu motiv, când aud pe oricine făcându-şi griji că poate nu-ş ce instrucţie / şcoala copilului nu e destul de competitivă (sau nu-l pregăteşte suficient cât să fie competitiv, sau cam aşa ceva), mă gândesc mereu că preocuparea nu este, de fapt, despre copil, ci despre unul sau mai multe dintre regretele auto-referenţiale ale persoanei în chestiune.

Despre oarece moment, demult trecut, dar niciodată uitat, când presupusul părinte din prezent s-a simţit, cumva, inadecvat. Iar eticheta cea mai uşor de pus a fost, eventual, cea de tipul „am pierdut”. Sau, şi mai trist, „am pierdut şi am fost respins / neiubit / exclus”.


Oh, hai să ne-nchinăm etern la Sfânta Competitivitate. Garantat, asta ne va face bine, ne vom recupera toate tarele şi vom trăi fericiţi până la adânci betraneţi.


Indubitabil, este de absolută extremă importanţă să vrei să fii primul, eventual întruna. Eventual fără să mai ştii şi de ce.

Să câştigi mereu tot, de să léşine de admirăţiune tătie babele din cartier (nu doar cele de pe scara ta), şi eventual s-o facă şi cel mai repede, şi cel mai des şi să-şi revină şi cel mai greu, chit că ele n-au înţeles exact la ce eşti matale campion.

Căci, da, Sfânta Competitivitate are, nu se ştie de ce, alura unei zeităţi hinduse cu multe mâini, şi categoriile i se tot ramifică.


Recunoaşte că vrei să fii prima / primul care plăteşte întreţinerea la bloc. Hai, recunoaşte.

Omul-care-ia-prima-pâine. (lasă că, tehnic vorbind, asta e cvasi imposibil de urmărit)

Culegătorul primului spic (eventual neroditor, da’ acu' cine să le mai numere... ).



Colecţionarul de cartoane şi bleahuri care, peste mult mai puţini ani decât ai crede, nici nu mai ştie când, unde, de ce şi pentru ce le-a câştigat (sau ce ştia când le câştigase...)
În cazul fericit.

În cazul nefericit, nu le mai ştie decât pe-alea.
Şi ele, ca şi ea/el, sunt doar umbre. Conserve de vitrină / pod / debara.


În câte situaţii nevoia declarată de clasamente nu e, de fapt, decât ilustrarea fricii de-a nu-nţelege şi/sau de a pierde ceva? (fie şi din vedere... ştiut fiind că, în orice societate care se respectă, pierderea e in-ad-mi-si-bi-lă!!!)

Concret, cât din ce face în viaţa profesională şi-n cea personală un adult e de natură competitivă şi cât e fundamental bazat pe cooperare?
În procente.

Am vaga senzaţie că-n majoritatea covârşitoare a cazurilor balanţa-nclină spre cooperare şi că, în cele ostentativ sau nevoit declarate competitive, undeva acolo-n spate, eventual într-o ierahie, stă careva care s-a gândit c-ar avea de câştigat mai mult punând oamenii să se-ncaiere. Fie şi simbolic.

Culmea e că n-are dreptate. Dar de obicei are putere,  şi nici o  ştiinţă despre altă manieră de-a opera.



Dacă ai fost dresat de mic că trebe să câştigi, că nu trebuie să renunţi niciodată (ce e în faţă? o groapă. ş'ce dacă. noi îl avem drept model pe soldatul sovietic care merge pe sub apă cu ţigara aprinsă! cu toată viteza înainteee!!!) ce şanse ai să-i poţi transmite unui copil altceva?

Desigur, presupunând că vrei. Chestie care presupune şi ea, la rândul ei, c-ai înţeles deja că s-ar putea şi altfel.

Presupunând că înţelegi că niciuna din rănile tale trecute nu se vindecă prin pasarea prezentă, simbolică şi/ sau concretă, a responsabilităţii de a le repeta - sau a imperativului de a nu o face.


Păi... bine... dar şcoala? Dar notele? Dar premiile? Dar vânătăile de pe cheptul familiei?
Dar sentimentul de atotputernicie care mă îmbată când am ajuns primu’ la semafor? (nu contează că fix la acelaşi semafor, fix acu’ 3 minute, era un alt primu’)



Oh, hai să ne-nchinăm etern la Sfânta Competitivitate.
Patroana eternei nesiguranţe (niciodată pe deplin asumată).
După dumneavoastră. Eu mai am nişte altă treabă, vreo 50-60 de ani....
Vedeţi numai s-ajungeţi primii.

6 comentarii:

MihaelaMaria spunea...

ha, ha, ai dreptate, numai ca mirajul de a ajunge primul este aiuritor, a fi primul in lumea in care traim este scopul competitiei, a fi al doilea echivaleaza cu a pierde, cat despre 'ultimii', astia saracii nici nu exista, in lagare cu ei! din pacate copiii nostri traiesc din plin febra competitiei si sunt aproape nevoiti sa o faca. ce e si mai trist este ca ii incurajam uneori, chiar daca stim ca nu e sanatos. eu zic de mine acum, 'sa lucram ca nebunii, sa lucram' il tot imping pe Horica, altfel nu ai sanse intr un liceu bun, bla bla. chestia insa are o oarecare justificare, desi scopul de a obtine nota fff mare nu este chiar nobil, pt ca scolile in care vor invata copiii sunt tot mai proaste, tot mai periculoase, tot mai dezumanizante. e mai simplu cand copiii sunt mici, va imbratisez!

Anca spunea...

:) Total de acord! De aceea vreau ca fiul meu să studieze într-o școală care nu pune accent pe demonul ăsta. (există și școli din acestea)

Laura spunea...

Acum ceva vreme am scris si eu un articol pe tema asta, a competitivitatii exacerbate intre copii (si intre parinti, desigur) si i-am intrebat pe parinti cum si-ar dori sa isi educe copiii: spirit competitiv sau "important e sa participi". Te invit sa citesti raspunsurile parintilor, daca ai rabdare http://laurafrunza.com/2012/05/14/castiga-cu-orice-pret-dezbatere/

Mamiţuni spunea...

MihaelaMaria,
cred ca presiunea exista. Mai ales la scoala...
Cred si ca facem multe lucruri sub impulsurile ei.
Da' presiumea de dragul presiunii ma depaseste.
Ca si imperativul absolut al competitiei. Ca bine zici, perceptia ca daca esti al doilea deja ai pierdut e taaaare inradacinata!
In capul mediu statistic nu exista "am/ai castigat medalia de argint / locul 2", e loc numai de "haaaa, am/ai pierdut locul 1". Ceea ce e, in esenta, in egala masura o ridiculizare a efortului depus (nu, asta nu e motivare, e contrariul) un antrenament pentru esec si un indemn hotarat la gandire magica - avand in vedere ca nu toata lumea poate castiga locul 1...

Anca,
e bine daca ai alternative.
Ce zic eu, e minunat daca ai fie si numai una! (acceptabila, desigur).
Vorbim cumva de Waldorf?

Laura,
Multumesc pentru link! Citisem postarea ta, dar la foarte scurt timp dupa publicare, si nu cred ca parcursesem mai mult de 1-2 comentarii.
Citindu-le pe toate cate s-au adunat intre timp, mi-a mai venit o idee... ca nu neaparat demonul competitiei ar fi problema, ci cel al conformarii absolute...
A fost o revelatie. Multumesc!

X spunea...

Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? (Marcu 8:36)
Citatul asta mi se pare foarte intelept in contextul unei competitivitati acerbe.

Mamiţuni spunea...

X,
cred ca inteleg de ce faci analogia cu citatul...