Mamiţuni recomandă: Să mâncăm, zic. Azi, de la Cofetăria Dorobanţi 140

Semnaţi aici că vă asumaţi, pe proprie răspundere, continuarea parcurgerii celor de mai jos:

Am un oareşcare grad de admiraţie estetică faţă de monumentele din marţipan şi/sau glazuri zaharisit-colorate - dar şansele ca eu să cumpăr şi/sau mănânc vreodată vreun tort cu sculpturi michimausice sau fulgermăcquinice sunt perfect egale cu posibilitatea ca tot eu să mă apuc să ronţăi intensiv statuile oraşului - eventual cu soclu cu tot.

Tehnic vorbind, mă-mpiedică oarece factori de natură hepato-biliară şi certitudinea absolută că de la respectivele substanţe şi de la aditivii de cofetărie mă aleg invariabil, cvasi-instantaneu, cu pete (relativ persistente) pe faţă.

Cum a fi leopard nu e chiar sportul meu favorit, m-am lăsat de mâncat peisaje şi am făcut oarece carieră drept tester de alimente - căci dacă nu apar efecte secundare (altele decât kilogramele-n plus) se cheamă că respectivele concocţii sunt chiar comestibile.

De la înălţimea acestei autorităţi îndelung încercate, recomand călduros (asta după ce-am drogat ariciul din portofel) cofetăria Dorobanţi 140.

Ca-ntr-un film pretins artistic, nu ştiu cum o cheamă pe cea care deţine cofetăria.
Nu mă împiedică nimic să aflu - cu excepţia ochilor mei prelinşi pe vitrină şi a efortului pronunţat de-a-mi ţine-ntrucâtva în frâu papilele gustative şi salivaţia excesivă, cu tente deja pavloviene. Aceste detalii tind să mă-mpiedice să vorbesc coerent să emit orice alte sunete decât cele suspect de asemănătoare cu schelălăielile canine.
Inutil de precizat că nici ea nu-mi ştie numele - ci doar figura.

 Din locul cu pricina se pot clefăi următoarele:

Tort cu mascarpone, frişcă & alune (sau fistic)

Tartă cu spanac (oţâr’ cam sărată pentru gustul meu...)

Varii combinaţiuni frişcos-zmeuristice:

Nefrişcos (cremos& biscuitos) zmeuristice

Varianta pentru iubitorii (indecişi) de fructe de pădure:

Simplu & bun

Cozonacii festivi:

Decorul locului:

Absolut toate pozele au fost extrase cu nesimţire şi fără permisiune de pe pagina de Facebook a locaţiei.

Lipsesc imaginile cu prăjitura care-mi place mie cel mai mult - atât de mult încât, ca recomandator serios ce mă aflu, nici n-am reţinut cum se numeşte - ci doar că e o chestie ciocolatos-nucos-morcovos-mascarponică. Miam-miam-miammmm...

Lipsesc şi imaginile cu interiorul, care mie-mi pare vag interbelic eclectic. Înăuntru nu e foarte mult loc, abia de-ncap 3 muşterii deodată, dar pentru mine tocmai ăsta-i farmecul.

Locul se află relativ aproape de Liceul Caragiale. E peste drum de Rovere Mobili şi chiar lângă una din cofetăriile Ana.

Atenţie, frontul la stradă e destul de mic.

Dovezi privind umblatul fleaura

Nu chiar cu titlu de concediu - mai degraba, de scurt chiul.

Operele fotografului Muţunau:

Flori "pentru mami"
(care mami, deşi pălită brusc de emoţii, a avut totuşi ochi şi deşte pentru poza ce-alătura atât de... hm... nesublim desenul de pe tricou cu micul buchet din flora spontană!)

Câinele Heidi, văzută de sus:

Căutaţi Muţunaul:

(Drumul spre) platoul Bucegilor, văzut de jos:

Din nou, Jabrex:

Muţunaul, temeinic echipat din mers, încă şocat de diferenţa de temperatură:

Heidi, şocată că nu-i dau drumul să dea o tură pân’ la Peştera Ialomicioarei, sau măcar pân’ la Omu.

Omul (mmm... spidermanul...) & colacul său secuiesc:

;

Baie de soare:

Final apoteotic (nu chiar complet liber...)

Podurile care ard

Uneori, viaţa se simplifică tăind legături.
Nu mai pierzi timp şi nici energie în raport cu varii persoane, relaţii, comportamente, consecinţe, şamd.



Alteori, se complică.

Când X nu mai vrea să aibă de-a face cu Y, dar îi leagă o întreagă reţea socială, eventual legături de sânge, devine complicat pentru cei din anturaj să-şi păstreze neafectate relaţiile directe cu fiecare dintre împricinaţi.

Lucrurile se îmbârligă suplimentar şi pen’că relaţiile directe sunt rareori văzute ca atare (schimburile dintre două persoane anume, nu şi ecourile lor în plan social; linii drepte, nu triunghiuri ori alte forme geometrice, eventual vreun tesaract), neecranate de multele atribute definitiv-absolutiste (etichete: X e un tâmpit incurabil, Y e rupt din soare, curat injer, Z a fost mereu dificilă) care poposesc in peisaj.

Şi mai există şi măreţele impulsuri justiţioase de tip „să aflăm cine are dreptate”.
Şi să-i dăm, eventual. Dreptate.
N-are nimeni. E pur şi simplu o combinaţie (de subiectivisme) care nu mai poate continua.

Deci pot apărea presiuni (fie de tip pupaţi-vă şi împăcaţi-vă, fie cine nu e cu noi e împotriva noastră!).

Cine nu e cu noi, poate nu era acasă nu prea intră în calculele frondiste.



Uneori, podurile ard cu surle şi trâmbiţe; alteori, discret, pe nevăzutelea.

Alteori se evaporă, pur şi simplu, aproape natural, fără mare tam-tam.

Mai pot, desigur, fumega sufocant, până când careva se prinde că-i arde trena.


No, acu’ explică asta unui copil de 5 ani (care nu e, tehnic vorbind, parte din poveste... adică ruperea de legături n-are loc între rude imediat apropiate lui - dar asupra căruia consecinţele rupturii au un impact) când o-ntreba.


Tante-ta Tracy Chapman zicea că podurile astea ajung, într-o zi, să te bântuie.



Eu cred ca multe te eliberează.

 

'cause all that you have

is your soul.

Dependenţa de nefericire

Teoretic, e o carte pentru adulţi(i nefericiţi).

Practic, ar putea fi, la fel de bine, un ghid pentru părinţi(i derutaţi).


Pentru că vorbeşte de felul insidios şi otrăvitor în care fiecare copil ale cărui nevoi emoţionale nu sunt recunoscute şi satisfăcute de părinţi ajunge, într-o primă fază, să ia drept fericire ce i se întâmplă (deşi, evident, nu e), şi apoi, la maturitate, insistă să se tot întoarcă la „fericire”.


Totul începe, desigur, cu lăsarea copilului să plângă în leagăn / pătuţ. Cărui fapt i se datorează, însă, acest tip de abandon generalizat?

„Cea mai comună părere despre nou-născuţi îşi trage originea din cultura occidentală şi susţine că bebeluşii se nasc păcătoşi sau au caracteristicile unor fiinţe antisociale care tind să-şi manipuleze părinţii.” (pag 23)


N-o să comentez partea cu bebeluşii se nasc păcătoşi, o găsesc suficient de auto-explicativă prin simplul fapt că e excesiv de imbecilă.

Am să mă uit, în schimb, la partea de manipulare. Dacă tu, părinte, crezi că un boţ de om te joacă pe degete, apoi ori (ca să mă exprim delicat) te deresponsabilizezi groaznic, investind sus numitul boţ de om cu super-puteri (să-i zicem, deci, Super-boţ), ori chiar îţi cauţi IQ-ul mult sub nivelul mării.
Vezi să nu facă şi mâţa vecinului mişto de tine, din când în când.

Revenind la carte: de citit. Şi de părinţi, şi nu numai.